ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2887/2009

Asupra recursului penal de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 14 august 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 44891/3/2008 (1445/2009), s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpaților R.C. și R.(N.)N., în temeiul prevederilor art. 300 2 C. proc. pen. combinat cu art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpaților, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuarea privarea de libertate a acestora.

Împotriva încheierii din 14 august 2009 pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs, în termen legal, inculpații R.C. și R.(N.)N., care, prin apărătorul desemnat din oficiu, au solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpați este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 459 din 28 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 13 C. pen.

și art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul R. (fost N.)N. la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori. Prin aceeași sentință, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) C. pen., a fost condamnată inculpata R.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori.

În sarcina acestora s-a reținut că, în perioada aprilie 2003-septembrie 2005, aflându-se în Spania, l-au exploatat pe minorul F.A., în vârstă de 8 ani, obligându-l, prin abuz de autoritate și profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra și de a-și exprima voința (datorită vârstei fragede), să cerșească și să fure în localitățile Cordoba și Albacete. Împotriva hotărârii primei instanței au declarat apel inculpații R.C. și R.(N.)N., apel care formează obiectul dosarului nr. 44891/3/2008 (1445/2009) al Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. La termenul din 14 august 2009, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpaților, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1. În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. În cauză, instanța de apel a constatat că temeiurile de fapt și de drept – art. 148 lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaților.

Împrejurările în care au fost comise faptele de către inculpați (soț și soție), constând în transportarea ilegală a minorului F.A., în vârstă de 8 ani, în Spania, în scopul executării unei munci, în mod forțat, cu încălcarea normelor legale vizând condițiile de muncă, respectiv obligarea acestuia la practicarea cerșetoriei, fie pe stradă, fie în stațiile de metrou (orașul Albacete fiind un important nod de circulație, care dispune de o rețea de trenuri de mare viteză), precum și crearea unei pseudolegalități cu privire la apartenența minorului la familia inculpatului R.(N.)N.

(inculpatul realizând, în mod fraudulos, recunoașterea paternității asupra minorului, provenit dintr-o relație ocazională a mamei sale, F.M., în vârstă de 16 ani) sunt aspecte care subliniază caracterul periculos al activităților desfășurate de inculpați pe o perioadă mare de timp (aproximativ 2 ani), cât și faptul că, prin abuz de autoritate, au știut să manipuleze conștiințe și caractere în formare, cu consecințe grave asupra demnității și libertății persoanei. Din probele administrate în cauză a rezultat că, atunci când nu o puneau pe partea vătămată să cerșească, cei doi inculpați îi solicitau să fure bani sau bunuri din magazine, partea vătămată stând mai mult pe străzi, de dimineață, până noaptea în jurul orelor 24 00 , fiind supravegheată în permanență de cei doi inculpați.

Întrucât nu mai dorea să cerșească și să fure, de multe ori partea vătămată F.A. a fugit de la cei doi inculpați, fiind prins de polițiștii spanioli, cărora deși le spunea ce i se întâmpla, aceștia nu îl credeau și îl duceau înapoi la cei doi inculpați sau îi lăsau pe inculpați să îl ia de la poliție, atunci când veneau după acesta, iar când ajungeau acasă, partea vătămată era legată cu un lanț de mână și de picior pentru a nu mai fugi. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției. De asemenea, Înalta Curte constată că au fost respectate în cauză și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenție, referitoare la dreptul oricărei persoane arestate de a fi judecată într-un termen rezonabil.

Prevederile din Convenție instituie un regim juridic diferit al măsurii arestării preventive dispuse înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare, față de arestarea preventivă menținută printr-o hotărâre de condamnare, diferență generată de împrejurarea că în cea de-a doua ipoteză, arestarea preventivă se fundamentează pe concluziile unei judecăți, desfășurată cu respectarea exigențelor art. 6 din Convenție, inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea cu vinovăție a unei infracțiuni. Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii. Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Toate aceste aspecte justifică dispoziția instanței de apel, în sensul menținerii arestării preventive, astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații R.C. și R.(N.)N. împotriva încheierii din 14 august 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 44891/3/2008 (1445/2009). Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumelor de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații R.C. și R.(N.)N. împotriva încheierii din 14 august 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 44891/3/2008 (1445/2009). Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 31 august 2009.