ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2887/2009

Asupra recursului penal de

față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 14

august 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 44891/3/2008 (1445/2009),

s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpaților R.C. și R.(N.)N.,

în temeiul prevederilor art. 300

2

C. proc. pen. combinat cu art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea

arestării preventive a inculpaților, s-a constatat că temeiurile care au stat

la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuarea privarea de

libertate a acestora.

Împotriva încheierii din 14

august 2009 pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs, în

termen legal, inculpații R.C. și R.(N.)N., care, prin apărătorul desemnat din

oficiu, au solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și

revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpați este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 459

din 28 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală,

în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001,

cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat

inculpatul R. (fost N.)N. la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani pedeapsa

complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori.

Prin aceeași sentință, în

temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, cu

aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) C. pen., a fost

condamnată inculpata R.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani pedeapsa

complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori.

În sarcina acestora s-a

reținut că, în perioada aprilie 2003-septembrie 2005, aflându-se în Spania,

l-au exploatat pe minorul F.A., în vârstă de 8 ani, obligându-l, prin abuz de

autoritate și profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra și de a-și

exprima voința (datorită vârstei fragede), să cerșească și să fure în

localitățile Cordoba și Albacete.

Împotriva hotărârii primei

instanței au declarat apel inculpații R.C. și R.(N.)N., apel care formează

obiectul dosarului nr. 44891/3/2008 (1445/2009) al Curții de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

La termenul din 14 august

2009, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv

Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării

preventive, a menținut starea de arest a inculpaților, pronunțând încheierea

atacată cu recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această

dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5

paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are

dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există

însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în

mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit

textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată

sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de

libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se

facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea

națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată

demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5

paragraful 1.

În cauza supusă analizei,

Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în

legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de

judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, instanța de apel a

constatat că temeiurile de fapt și de drept – art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în

continuare privarea de libertate a inculpaților.

Împrejurările în care au

fost comise faptele de către inculpați (soț și soție), constând în

transportarea ilegală a minorului F.A., în vârstă de 8 ani, în Spania, în

scopul executării unei munci, în mod forțat, cu încălcarea normelor legale

vizând condițiile de muncă, respectiv obligarea acestuia la practicarea

cerșetoriei, fie pe stradă, fie în stațiile de metrou (orașul Albacete fiind un

important nod de circulație, care dispune de o rețea de trenuri de mare

viteză), precum și crearea unei pseudolegalități cu privire la apartenența

minorului la familia inculpatului R.(N.)N. (inculpatul realizând, în mod

fraudulos, recunoașterea paternității asupra minorului, provenit dintr-o relație

ocazională a mamei sale, F.M., în vârstă de 16 ani) sunt aspecte care

subliniază caracterul periculos al activităților desfășurate de inculpați pe o

perioadă mare de timp (aproximativ 2 ani), cât și faptul că, prin abuz de

autoritate, au știut să manipuleze conștiințe și caractere în formare, cu

consecințe grave asupra demnității și libertății persoanei.

Din probele administrate în

cauză a rezultat că, atunci când nu o puneau pe partea vătămată să cerșească,

cei doi inculpați îi solicitau să fure bani sau bunuri din magazine, partea

vătămată stând mai mult pe străzi, de dimineață, până noaptea în jurul orelor

24

00

, fiind supravegheată în permanență de cei doi inculpați.

Întrucât nu mai dorea să

cerșească și să fure, de multe ori partea vătămată F.A. a fugit de la cei doi

inculpați, fiind prins de polițiștii spanioli, cărora deși le spunea ce i se

întâmpla, aceștia nu îl credeau și îl duceau înapoi la cei doi inculpați sau îi

lăsau pe inculpați să îl ia de la poliție, atunci când veneau după acesta, iar când

ajungeau acasă, partea vătămată era legată cu un lanț de mână și de picior

pentru a nu mai fugi.

În aceste condiții, Înalta

Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret

pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și

neîncredere în buna desfășurare a justiției.

De asemenea, Înalta Curte

constată că au fost respectate în cauză și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din

Convenție, referitoare la dreptul oricărei persoane arestate de a fi judecată

într-un termen rezonabil.

Prevederile din Convenție instituie un regim juridic diferit al măsurii

arestării preventive dispuse înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești

de condamnare, față de arestarea preventivă menținută printr-o hotărâre de

condamnare, diferență generată de împrejurarea că în cea de-a doua ipoteză,

arestarea preventivă se fundamentează pe concluziile unei judecăți, desfășurată

cu respectarea exigențelor art. 6 din Convenție, inculpatul fiind condamnat

pentru săvârșirea cu vinovăție a unei infracțiuni.

Pe de altă parte, asemenea

fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul

infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea

legii.

Faptul că a fost pronunțată

o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Toate aceste aspecte justifică

dispoziția instanței de apel, în sensul menținerii arestării preventive, astfel

că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații R.C. și R.(N.)N. împotriva încheierii din 14 august 2009 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a II a penală și pentru cauze cu minori și

de familie, în dosarul nr. 44891/3/2008 (1445/2009).

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumelor de câte 300 lei, cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din

fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații R.C. și R.(N.)N. împotriva încheierii din 14 august

2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, în dosarul nr. 44891/3/2008 (1445/2009).

Obligă

recurenții inculpați la plata sumelor de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului

Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 31 august 2009.