ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4071/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ

înregistrată la data de 10 septembrie 2007 la Curtea de Apel Cluj, reclamanta S.M.

a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii

Cluj, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea hotărârii nr. 22116

din data de 23 iulie 2007 emisă de pârâtă, cu consecința obligării acesteia la

acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că hotărârea pârâtei este nelegală și netemeinică și ca atare se impune

anularea acesteia, întrucât ignoră calitatea sa de persoană refugiată, calitate

care a fost dovedită prin declarații de martori și acte de stare civilă.

În cuprinsul motivelor acțiunii,

reclamanta a mai arătat că în urma Diktatului de la Viena a fost nevoită să se

refugieze împreună cu mama sa din localitatea de domiciliu, respectiv satul

Ghiolț, județul Cluj, în localitatea Cătina, județul Cluj, datorită

persecuțiilor etnice.

Prin sentința civilă nr. 106 din 25

ianuarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată

de reclamanta S.M. împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Cluj și a dispus

anularea hotărârii nr. 22116 din 23 iulie 2007 emisă de aceasta.

A obligat pârâta să-i recunoască

reclamantei calitatea de refugiat în perioada 25 octombrie 1940-6 martie 1945

și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin

Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 aprilie

2007.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut faptul că din probele administrate în cauză,

respectiv declarațiile autentificate ale martorilor P.D. și D.V., precum și din

actele de stare civilă ale reclamantei, se atestă cu caracter unitar

împrejurarea că aceasta din urmă, împreună cu familia, s-a refugiat urmare a

persecuțiilor etnice instituite în localitatea de domiciliu, într-o altă

localitate, în luna martie 1941. Reîntoarcerea acestora în localitatea de

domiciliu a avut loc în cursul lunii martie 1945, astfel că ipoteza normei

legale, instituite prin art. 1 din Legea nr. 189/2000, este incidentă.

Împotriva sentinței civile sus menționată

a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Cluj, care a motivat, în esență, că

declarațiile martorilor administrate în cauză nu au fost concludente, nu au

fost clare și nu au putut dovedi susținerile reclamantei.

Examinând sentința atacată în raport

cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursul se impune a fi admis, pentru

următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art.

129 alin. (5) teza I C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin

toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.

În acest scop, judecătorii sunt în

drept să pună în discuția părților orice împrejurări care pot duce la lămurirea

pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră folositoare, chiar

dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depășească

obiectul litigiului.

În ceea ce privește cauza dedusă

judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către reclamanta S.M.

nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate în cauză, respectiv

declarațiile martorilor depuse la dosar și declarația martorei audiată în fața

instanței, acestea nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de

drepturi în litigiu.

Potrivit prevederilor art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost completată și modificată, de dispozițiile

acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada

regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie

1945 a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate

decât cea de domiciliu.

Prin „persoană

strămutată în altă localitate, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind

Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost

mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate,

din motive etnice”.

Prin urmare, pentru a stabili cu

certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a vedea

astfel dacă reclamanta este cu adevărat îndreptățită la acordarea drepturilor

compensatorii, trebuiau determinate, fără echivoc, cauza și împrejurările

schimbării domiciliului părinților acesteia, având în vedere faptul că nici

reclamanta și nici martorii nu au indicat o persecuție etnică concretă. Simplul

fapt că martorii utilizează în declarații noțiunea de „refugiu” nu este de

natură a atrage incidența prevederilor actului normativ reparatoriu, faptul

invocat trebuind interpretat și în raport cu conjunctura istorică a momentului.

În concluzie, în temeiul

dispozițiilor art. 313 teza I C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa

sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de dovadă permis de lege,

în sensul specificat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 106 din 25 ianuarie

2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

noiembrie 2008.