ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1880/2009

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 19 din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.N. împotriva rezoluției nr. 208/P/2008 din 10 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov. S-au reținut, în esență, următoarele: Prin plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, petiționarul a solicitat efectuarea de cercetări față de S.A. și J.C. pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 249 C. pen., față de P.M. pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 292 C. pen.

și față de M.P.A. pentru pretinsa săvârșire a infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., susținând că avocata S.A., în calitate de apărător al său într-un dosar civil, nu s-a opus cererii de amânare a cauzei formulată de pârâtă, nu a depus la dosar înscrisul redactat de el și intitulat "observație" la întâmpinare, nu a solicitat termen pentru a contracara răspunsul la interogatoriu și nu a depus c oncluzii scrise. Referitor la avocatul J.C. a arătat că a depus, cu premeditare, concluzii scrise în aceeași zi în care s-a depus și întâmpinarea, în loc să ceară un termen pentru pregătirea apărării, iar avocații P.M. și M.P.A. au indus în eroare instanța instanțele de judecată, în susținerea intereselor părții adverse.

Prin rezoluția din 10 noiembrie 2008, dată în dosarul nr. 208/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de presupușii făptuitori pentru infracțiunile reclamate, reținându-se, din verificările efectuate, următoarele: Împrejurările reclamate de petiționar, constând în nemulțumirea față de modul în care avocații săi i-au susținut interesele în fața instanței și în care avocații părții adverse au realizat apărarea acesteia, nu se circumscriu infracțiunilor de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, întrucât legea prevede ca subiectul activ al acestor infracțiuni să aibă calitatea de funcționar sau alt salariat, avocații neavând această calitate, deoarece activitatea lor este supusă Legii nr. 51/1992, modificată prin Legea nr. 255/2004, care statuează că profesia de avocat este liberă și independentă, nefiind asimilată cu statutul funcționarilor.

În ce privește pretinsa infracțiune de fals în declarații, reclamată cu privire la P.M., prin depunerea la dosar a unor înscrisuri de natură să inducă în eroare instanțele, s-a reținut că aceasta nu există, întrucât s-a consemnat susținerea acesteia în ședința din 13 septembrie 2005 că cele două acte nu au legătură cu soluționarea cauzei. Prin rezoluția din 18 decembrie 2008, dată în dosarul nr. 1071/11/2/2008 a procurorului general, a fost respinsă plângerea petiționarului, fiind menținută rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, ca legală și temeinică. Prin plângerea depusă la instanță, petiționarul a criticat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale. Instanța de fond, prin sentința penală sus-menționată, a respins, ca nefondată, plângerea petiționarului, reținând, în esență, că actele premergătoare efectuate în cauză nu relevă indicii de comitere a vreunei fapte de natură penală de către persoanele reclamate.

Activitățile reclamate de petiționar nu aveau nici o relevanță cu privire la soluția pronunțată în cauză, fiind în concret măsuri pregătitoare cauzei. De altfel pentru existența infracțiunilor reclamate, este necesar ca subiectul activ să aibă calitatea de funcționar public, iar avocatura este o profesie liberală și independentă, ce nu poate fi asimilată cu statutul funcționarilor. Cu privire la infracțiunea de fals în declarații, s-a reținut că în mod corect a constatat procurorul că nu există, câtă vreme decizia a fost depusă la dosar de avocatul pârâtei, lucru firesc în condițiie în care petiționarul s-a prevalat de faptul că au existat și alte decizii, care priveau alte persoane și care nu aveau nici o legătură cu cauza respectivă, așa cum corect a susținut avocatul P.M.

Împotriva sentinței a declarat recurs petiționarul. Recursul declarat de petiționar împotriva sentinței, motivat la filele 3-7 din dosar, este nefondat. Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanța de fond a dispus respingerea plângerii formulate de petiționar, ca nefondată. Din actelor premergătoare efectuate, rezultă, într-adevăr, că activitatea avocaților nu poate fi incirminată, în sensul pretinselor infracțiuni de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, întrucât legea a prevăzut pentru existența acestora un subiect activ calificat, care trebuie să fie funcționar public, calitate pe care avocații nu o au, astfel că nu pot fi eventuali făptuitori ai acestei categorii de infracțiuni.

Nemulțumirile oricărei persoane referitoare la prestația avocaților pot fi invocate în condițiile Legii nr. 51/1995, la baroul din care aceștia fac parte, fiind prevăzute sancțiuni specifice acestei profesii liberale. Referitor la pretinsa infracțiune de fals în declarații, se constată că în mod corect s-a reținut că nu există, în raport cu susținerile avocatului și cu posibilitatea sa de a asigura apărarea intereselor părții pe care o reprezintă într-un proces. De altfel, soluția este pronunțată de instanță pe baza întregului material probatoriu din dosar, eventualele susțineri sau înscrisuri false ale avocatului neputând constitui temei pentru pronunțarea hotărârii. Criticile petiționarului referitoare la soluția pronunțată în cauza civilă pot fi invocate prin intermediul exercitării căilor de atac legale, unde are posibilitatea verificării acestora de către instanțele de control judiciar.

În raport de considerentele expuse, se constată că sentința instanței de fond este temeinică și legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul A.N., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar A.N. împotriva sentinței penale nr. 19 din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 mai 2009.