ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1396/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta B.T. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând instanței ca în contradictoriu cu aceasta să dispună anularea Hotărârii nr. 21431 din 27 iunie 2007 emisă de pârâtă, cu consecința recunoașterii în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că hotărârea emisă de pârâtă este nelegală, întrucât în perioada martie 1943 - martie 1945 a fost refugiată împreună cu familia sa datorită persecuțiilor etnice, urmare a Dictatului de la Viena, din localitatea Palatca, județul Cluj, în localitatea Chesău.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 525 din 29 octombrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea Hotărârii nr. 21431 din 27 iunie 2007 emisă de pârâtă și obligând-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat pe perioada martie 1943 - martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G.nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 septembrie 2006. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că proba testimonială administrată în cauză este concludentă, martora M.A. relatând instanței detalii ale refugiului reclamantei, împreună cu familia acesteia, fapte pe care le-a cunoscut direct și în care a fost implicată personal.

Împotriva acestei sentinței considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj. Recurenta a susținut în esență, că instanța de fond a pronunțat hotărârea pe baza audierii unui singur martor ori, potrivit legii erau necesare două surse de informație care să indice împreună aceleași date:data de plecare, localitatea de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu, data întoarcerii din refugiu, pentru a putea fi coroborate în favoarea reclamantului. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost modificată, beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetaten român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează: "a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate" iar art. 2 din H.G. nr. 127/2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicare prevederilor O.G.

nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice explicitează ce se înțelege prin persoană strămutată în altă localitate, respectiv „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. In această categorie se includ și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare a unui tratat bilateral." În conformitate cu dispozițiile art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G.nr. 105/1999, aprobate prin H.G.nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente [alin. (1)] sau în lipsa actelor oficiale, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În cauză, deși au fost depuse de către reclamantă declarațiile autentificate ale martorilor H.M. și A.A. din al căror conținut rezultă că, reclamanta împreună cu mama sa s-a refugiat din localitatea de domiciliu (comuna Palatca, județul Cluj) urmare a persecuțiilor etnice în satul Chesău, comuna Mociu, județul Cluj, până în luna martie 1945 instanța a dispus administrarea nemijlocită a probei cu martori. Astfel, în temeiul art. 193 alin. (6) C. proc. civ., martora M.A. arată că reclamanta a fost refugiată din localitatea Palatca din luna martie 1943 până în martie 1945. Analizând conținutul celor trei declarații date în cauză, Înalta Curte constată că acestea nu sunt suficient de concludente întrucât: - martorul A.A.

s-a refugiat în altă perioadă (20 octombrie 1940) și în altă localitatea decât reclamanta; - H.M. nu a depus la dosarul cauzei hotărâre din care să rezulte că a fost refugiat în aceeași perioadă cu reclamanta, așa cum se susține; - martora M.A. nu specifică locul de refugiu al reclamantei. Or, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată, în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. Cum în speță materialul probator administrat este insuficient pentru a conduce la concluzia unei împrejurări de fapt deplin stabilite se impune completarea probatoriului, întrucât declarațiile martorilor date în cauză nu sunt de natură să facă dovada deplină a persecuției etnice, respectiv a refugiului.

Față de cele ce preced, recursul va fi admis, se va casa sentința atacată iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 525 din 29 octombrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2008.