ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2054/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2054/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată pe calea contenciosului
administrativ, reclamantul S.J. a chemat în judecată pârâții Ministerul
Justiției, C.S.M., C.M. și D.F., solicitând obligarea acestora, în solidar, la
repararea pagubei de 30.000.000 Euro care i-a fost cauzată.
Motivându-și cererea,
reclamantul a arătat, în esență, că pârâții, cu rea-credință au acționat și
l-au supus torturii și l-au lăsat fără ajutor deși cunoșteau că este grav
bolnav și suferă de afecțiuni cardiologice, neurologice, nefrologice, hernie
inghinală bilaterală, osteom genunchiul stâng și paradontoză. Reclamantul a mai
arătat că acțiunea pârâților s-a bazat pe discriminarea etnică, antisemită
pornind de la faptul că este evreu.
Prin sentința civilă nr. 378
din 6 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a admis excepția de inadmisibilitate a capătului de
cerere completat de reclamant, privind anularea Încheierii de ședință din 10
noiembrie 2006 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. 35390/2/2005
și a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil.
De asemenea, prin aceeași
sentință au fost respinse capetele de cerere privind despăgubirile și
cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța o asemenea
soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat anularea Încheierii
de ședință din data de 10 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, care nu
este un act administrativ și nu poate produce efecte juridice de drept
administrativ, ci este un act procedural de drept penal, prin care se adoptă o
măsură procesuală în faza de judecată și împotriva căreia persoana vătămată se
poate plânge pe calea prevăzută de Codul de procedură penală.
Instanța de fond a reținut
că pârâții au acționat în calitate de organe judiciare, în cadrul unei
proceduri judiciare și nu ca o autoritate publică, în regim de putere publică.
În ceea ce privește capătul
de cerere privind despăgubirile, Curtea de Apel București s-a apreciat ca
neîntemeiat, reclamantul nefăcând nici o dovadă cu privire la un refuz
nejustificat al administrației penitenciarelor de a-l supune unor controale
medicale.
Totodată, instanța de fond a
mai reținut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor
răspunderii civile delictuale, atât în ceea ce privește fapta ilicită, cât și a
existenței unui prejudiciu, pretențiile sale nefiind susținute de dovezi.
Prejudiciul invocat de reclamant nu a fost cauzat de un act administrativ, de
refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri sau de nesoluționarea în
termen a unei cereri, astfel că acțiunea bazată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004
este neîntemeiată.
Împotriva sentinței
pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul S.J.
Susține în esență recurentul
că hotărârea este nelegală fiindu-i încălcat dreptul său la un proces echitabil
și dreptul de acces la justiție.
Instanța de fond a refuzat
nejustificat probele solicitate pentru soluționarea cauzei și a invocat
excepția de inadmisibilitate din oficiu favorizând în acest fel pârâții chemați
în judecată.
Recurentul invocă generic
dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, intimatul -
pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului, arătând că
motivele de recurs nu au fost depuse în termenul legal conform art. 303 C.
proc. civ.
Analizând cu prioritate
excepția invocată de intimat conform art. 137 C. proc. civ., instanța constată
că nu este fondată.
Potrivit art. 301 C. proc.
civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea
nu dispune altfel.
Reclamantul a formulat
recurs menționând că motivele de recurs vor fi depuse separat în fața
instanței. Se constată că la dosar nu se află depusă dovada îndeplinirii
corecte a comunicării hotărârii primei instanțe, astfel că la termenul de
judecată din 15 noiembrie 2007 instanța de recurs la solicitarea recurentului a
dispus înmânarea unei copii a acesteia.
Recurentul a formulat în
termen legal recurs, mai înainte de a-i fi comunicată hotărârea recurată.
Termenul pentru depunerea
motivelor s-a socotit de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a
făcut mai înainte conform art. 303 C. proc. civ.
Analizând hotărârea recurată
prin prisma criticilor formulate, și în conformitate cu prevederile art. 3041 C.
proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În mod corect prima instanță
a constat că încheierile de ședință pronunțate în dosarul nr. 35390/2/2005 de
Curtea de Apel București nu sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1)
lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, actele emise în
legătură cu activitatea de judecată a instanțelor, a parchetului și organelor
de urmărire penală nu sunt cele administrative și deci nu pot fi atacate pe
calea contenciosului administrativ în baza Legii nr. 554/2004.
Pe cale de consecință,
acțiunea în anulare a încheierilor de ședință în contencios administrativ și nu
pe calea prevăzută de Codul de procedură penală, apare ca inadmisibilă și în
mod corect a fost respinsă.
Nu se poate reține că în
cauză au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului printr-o atingere adusă liberului acces la justiție și
dreptul la un tribunal, întrucât reclamantul avea la dispoziție prevederile
procesuale penale în privința încheierilor de ședință atacate și nu calea
contenciosului administrativ, unde acțiunea în anularea încheierilor de ședință
care nu sunt acte administrative este inadmisibilă.
Analizând lucrările
dosarului se constată că instanța de fond a pus în discuție atât excepția
inadmisibilității capătului de cerere completat la data de 9 ianuarie 2007 cât
și fondul pretențiilor formulate de reclamant cu titlu de despăgubire iar
reclamantul prezent în instanță nu a solicitat să fie administrate probe în
susținerea acțiunii deduse judecății .
S-a reținut că nu poate fi
vorba de un refuz nejustificat în ceea ce privește soluționarea unor cereri
prin care reclamantul a solicitat acordarea asistenței medicale de specialitate
ori o faptă cauzatoare de prejudicii fiind depuse de pârâtul Ministerul
Justiției documente medicale în care s-a reținut că reclamantul a fost prezentat
pentru examene de specialitate, nefăcându-se astfel dovada unui refuz de
acordarea asistenței medicale ori de evaluare a stării de sănătate.
Așa cum s-a constatat, deși
a indicat generic în cererea de chemare în judecată că solicită probe în
susținerea pretențiilor sale, aceste solicitări nu au mai fost susținute,
neindicându-se nici teza probatorie în acest sens.
În cauză nu rezultă un refuz
al primei instanțe de a încuviința anumite probe enumerate de recurent și mai
mult nici nu a rezultat că aceste probe erau pertinente și concludente cauzei
deduse judecății.
De altfel, în mod corect a
reținut prima instanță că despăgubirile, respectiv prejudiciul invocat de
reclamant nu are la bază un act administrativ nelegal sau refuzul unor
autorități publice de soluționare a unei cereri conform art. 8 din lege.
Față de aceste considerente,
în baza art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția
tardivității formulării recursului.
Respinge recursul declarat
de S.J. împotriva sentinței civile nr. 378 din 6 februarie 2007 a Curții de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 22 mai 2008.