ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2054/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamantul S.J. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, C.S.M., C.M. și D.F., solicitând obligarea acestora, în solidar, la repararea pagubei de 30.000.000 Euro care i-a fost cauzată. Motivându-și cererea, reclamantul a arătat, în esență, că pârâții, cu rea-credință au acționat și l-au supus torturii și l-au lăsat fără ajutor deși cunoșteau că este grav bolnav și suferă de afecțiuni cardiologice, neurologice, nefrologice, hernie inghinală bilaterală, osteom genunchiul stâng și paradontoză. Reclamantul a mai arătat că acțiunea pârâților s-a bazat pe discriminarea etnică, antisemită pornind de la faptul că este evreu.

Prin sentința civilă nr. 378 din 6 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere completat de reclamant, privind anularea Încheierii de ședință din 10 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. 35390/2/2005 și a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil. De asemenea, prin aceeași sentință au fost respinse capetele de cerere privind despăgubirile și cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat anularea Încheierii de ședință din data de 10 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, care nu este un act administrativ și nu poate produce efecte juridice de drept administrativ, ci este un act procedural de drept penal, prin care se adoptă o măsură procesuală în faza de judecată și împotriva căreia persoana vătămată se poate plânge pe calea prevăzută de Codul de procedură penală. Instanța de fond a reținut că pârâții au acționat în calitate de organe judiciare, în cadrul unei proceduri judiciare și nu ca o autoritate publică, în regim de putere publică. În ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile, Curtea de Apel București s-a apreciat ca neîntemeiat, reclamantul nefăcând nici o dovadă cu privire la un refuz nejustificat al administrației penitenciarelor de a-l supune unor controale medicale.

Totodată, instanța de fond a mai reținut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, atât în ceea ce privește fapta ilicită, cât și a existenței unui prejudiciu, pretențiile sale nefiind susținute de dovezi. Prejudiciul invocat de reclamant nu a fost cauzat de un act administrativ, de refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri sau de nesoluționarea în termen a unei cereri, astfel că acțiunea bazată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 este neîntemeiată. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul S.J. Susține în esență recurentul că hotărârea este nelegală fiindu-i încălcat dreptul său la un proces echitabil și dreptul de acces la justiție.

Instanța de fond a refuzat nejustificat probele solicitate pentru soluționarea cauzei și a invocat excepția de inadmisibilitate din oficiu favorizând în acest fel pârâții chemați în judecată. Recurentul invocă generic dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin întâmpinare, intimatul - pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului, arătând că motivele de recurs nu au fost depuse în termenul legal conform art. 303 C. proc. civ. Analizând cu prioritate excepția invocată de intimat conform art. 137 C. proc. civ., instanța constată că nu este fondată. Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel.

Reclamantul a formulat recurs menționând că motivele de recurs vor fi depuse separat în fața instanței. Se constată că la dosar nu se află depusă dovada îndeplinirii corecte a comunicării hotărârii primei instanțe, astfel că la termenul de judecată din 15 noiembrie 2007 instanța de recurs la solicitarea recurentului a dispus înmânarea unei copii a acesteia. Recurentul a formulat în termen legal recurs, mai înainte de a-i fi comunicată hotărârea recurată. Termenul pentru depunerea motivelor s-a socotit de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte conform art. 303 C. proc. civ. Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, și în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. În mod corect prima instanță a constat că încheierile de ședință pronunțate în dosarul nr. 35390/2/2005 de Curtea de Apel București nu sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Astfel, actele emise în legătură cu activitatea de judecată a instanțelor, a parchetului și organelor de urmărire penală nu sunt cele administrative și deci nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ în baza Legii nr. 554/2004. Pe cale de consecință, acțiunea în anulare a încheierilor de ședință în contencios administrativ și nu pe calea prevăzută de Codul de procedură penală, apare ca inadmisibilă și în mod corect a fost respinsă.

Nu se poate reține că în cauză au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului printr-o atingere adusă liberului acces la justiție și dreptul la un tribunal, întrucât reclamantul avea la dispoziție prevederile procesuale penale în privința încheierilor de ședință atacate și nu calea contenciosului administrativ, unde acțiunea în anularea încheierilor de ședință care nu sunt acte administrative este inadmisibilă.

Analizând lucrările dosarului se constată că instanța de fond a pus în discuție atât excepția inadmisibilității capătului de cerere completat la data de 9 ianuarie 2007 cât și fondul pretențiilor formulate de reclamant cu titlu de despăgubire iar reclamantul prezent în instanță nu a solicitat să fie administrate probe în susținerea acțiunii deduse judecății . S-a reținut că nu poate fi vorba de un refuz nejustificat în ceea ce privește soluționarea unor cereri prin care reclamantul a solicitat acordarea asistenței medicale de specialitate ori o faptă cauzatoare de prejudicii fiind depuse de pârâtul Ministerul Justiției documente medicale în care s-a reținut că reclamantul a fost prezentat pentru examene de specialitate, nefăcându-se astfel dovada unui refuz de acordarea asistenței medicale ori de evaluare a stării de sănătate.

Așa cum s-a constatat, deși a indicat generic în cererea de chemare în judecată că solicită probe în susținerea pretențiilor sale, aceste solicitări nu au mai fost susținute, neindicându-se nici teza probatorie în acest sens. În cauză nu rezultă un refuz al primei instanțe de a încuviința anumite probe enumerate de recurent și mai mult nici nu a rezultat că aceste probe erau pertinente și concludente cauzei deduse judecății. De altfel, în mod corect a reținut prima instanță că despăgubirile, respectiv prejudiciul invocat de reclamant nu are la bază un act administrativ nelegal sau refuzul unor autorități publice de soluționare a unei cereri conform art. 8 din lege. Față de aceste considerente, în baza art. 312 C. proc.

civ., recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității formulării recursului. Respinge recursul declarat de S.J. împotriva sentinței civile nr. 378 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2008.