ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1441/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 27797/2/2005 care are ca obiect recursul declarat de reclamantul N.C.O.T. împotriva deciziei civile nr. 335/A din 2 martie 2005 a Curții de Apel București, a fost invocată de D.E. și D.F. excepția de nelegalitate a deciziei nr. 158 din 24 ianuarie 2002 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă pe numele autorului recurentului N.C.T. În motivarea excepției de nelegalitate s-a susținut că decizia atacată este nelegală, întrucât faptele pentru care a fost condamnat autorul reclamantului, N.P.

și care au constituit temeiul de fapt al deciziei, nu se încadrează, în mod evident, în niciuna dintre ipotezele reglementate de O.U.G. nr. 214/1999, neavând nici o legătură cu regimul comunist. Prin încheierea de ședință din data de 7 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a dispus suspendarea judecății până la soluționarea excepției de nelegalitate și, în conformitate cu dispozițiile legale, a trimis cauza instanței de contencios administrativ competente să soluționeze excepția. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 908 din 18 aprilie 2006 a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate formulată, reținând că actul a cărui nelegalitate s-a invocat este un act administrativ jurisdicțional, fiind susceptibile de atac pe calea excepției de nelegalitate numai actele administrative unilaterale.

Recursul declarat de reclamanții D.E. și D.F. împotriva sentinței de mai sus a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3050 din 14 iunie 2007, hotărârea atacată fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea introducerii în cauză a autorității publice emitente a actului contestat. Judecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1761 din 10 iunie 2008, a respins excepția de nelegalitate, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție,instanța a reținut că recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă defunctului N.P.

s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 214/1999. S-a apreciat că faptele pentru care a fost condamnat N.P. au un caracter vădit de condamnare din motive politice, ce viza propaganda de răsturnare a ordinii sociale ce se instaura și manifestarea împotrivirii față de aceasta, date fiind, pe de o parte, apartenența persoanei la un segment indezirabil în noua ordine de stat și activitățile cu caracter anticomunist desfășurate anterior datei de 6 martie 1945 iar, pe de altă parte, decesul lui N.P., care a survenit la 8 iulie 1951 în penitenciarul Aiud. S-a mai reținut că nici din perspectiva art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 214/1999, decizia atacată nu este nelegală, întrucât nu s-a dovedit că N.P.

a desfășurat o activitate fascistă, de natură să-l scoată pe acesta de sub incidența aplicării prevederilor O.U.G. nr. 214/1999. Împotriva sentințe pronunțată de instanța de fond după casare au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții D.E. și D.F. În motivarea cererii, recurenții susțin: - Că prima instanță a respins în mod greșit excepția de nelegalitate a deciziei nr. 158 din 24 ianuarie 2002 emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă („Comisia”), cu motivarea că reclamanții nu au probat aplicabilitatea art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 214/1999, deși chiar instanța a respins probele cu care ei voiau să dovedească aceasta. Arată recurenții că proba cerută era punctul de vedere al unui specialist care să stabilească măsura în care activitatea numitului N.P.

poate fi calificată drept „propagandă pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989” sau „manifestarea împotrivirii față de acea ordine socială” sau drept „activitate fascistă în cadrul unei organizații sau mișcări fasciste”. Consideră recurenții că această probă era necesară în cauză, iar instanța, observând necesitatea ei, cel târziu cu ocazia deliberării-să repună cauza pe rol pentru a o dispune. În concluzie, solicită recurenții, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare. - În subsidiar, că instanța de fond nu a răspuns argumentelor reclamanților privind nelegalitatea deciziei atacate pe calea excepției, ceea ce impune admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii excepției de nelegalitate.

Consideră recurenții că, în primul rând, decizia Comisiei excede/contravine sferei temporale de incidență a O.U.G. nr. 214/1999, întrucât dispozițiile art. 1 alin. (1) prevăd „calitatea de luptător în rezistența anticomunistă desfășurată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, așadar nu este suficient ca măsura condamnării din motive politice să fi fost luată în acea perioadă, ci și ca actele de rezistență să fi fost săvârșite în timpul regimului comunist, ceea ce nu este valabil în speță. Astfel, arată recurenții că titularul deciziei Comisiei, N.P., a fost condamnat prin decizia nr. 123 din 19 ianuarie 1949 a Curții de Apel București, secția a IV-a penală, (dosar nr. 2332/1948), dar pentru fapte anterioare anului 1940 și până la 23 august 1944, anterior regimului comunist.

În al doilea rând, apreciază recurenții că decizia Comisiei excede/contravine sferei materiale de incidență a O.U.G. nr. 214/1999, întrucât dispozițiile art. 2 lit. c) prevăd că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice cele care au avut drept scop propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de acestea, în vreme ce infracțiunea pentru care a fost condamnat N.P. nu a avut scopul arătat de text. În plus, consideră recurenții că instanța de fond a ignorat interpretarea gramaticală a art. 2 lit. c) care învederează că variantele textului presupun, ca premisă, instaurarea regimului comunist anterior săvârșirii infracțiunii, în vreme ce faptele pentru care a fost condamnat N.P.

sunt anterioare instaurării regimului comunist, iar scopul lor nu a fost răsturnarea regimului comunist. În ilustrarea scopului real pe care faptele lui N.P. l-ar fi avut, recurenții reiau cronologic activitățile și funcțiile acestuia din perioada 1940-1944, astfel cum au fost ele prezentate în decizia penală de condamnare, concluzia lor fiind că acele fapte au avut caracter profund economic, iar nu politic și că efectul și scopul lor a fost aservirea resurselor economice ale României în favoarea Germaniei hitleriste. În fine, consideră recurenții că nu toți partizanii unor ideologii opuse regimului comunist au «de plano» calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și că prima instanță și-a motivat, în mod greșit, aprecierea prin apartenența lui N.P.

la un segment indezirabil în noua ordine de stat, prin activitățile sale anterioare datei de 6 martie 1945 și prin decesul acestuia în Penitenciarul Aiud, ca aspecte care nu au caracter anticomunist și nu se încadrează în conținutul O.U.G. nr. 214/1999. Recursul nu se fondează. 1. În ceea ce privește cererea de casare cu trimitere, pe motiv că instanța de fond ar fi respins nejustificat o probă necesară în susținerea excepției de nelegalitate, ea este inadmisibilă, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Pe de o parte, cauzele de casare a sentinței sunt prevăzute expres la pct. 1-5 ale art. 304 și în art. 312 alin. (5) C. proc. civ., iar motivul invocat nu intră sub incidența niciuneia dintre aceste cauze.

Pe de altă parte, invocarea nelegalității unui act administrativ unilateral individual pe cale de excepție și de către o persoană care este terț în raport cu actul comportă limitări ce decurg din lege și din cadrul procesual special: actul va fi suspus controlului de legalitate, în raport cu actul normativ, în sens larg, în baza căruia a fost emis. Or, controlul de legalitate presupune verificarea competenței emitentului și a conformității actului cu legea în baza căreia a fost emis. În speță, recurenții au pretins ca, pe calea unei excepții procesuale, să administreze probe care să stabilească oportunitatea actului atacat, pe baza analizei sociologice a unor fapte descrise într-o hotărâre penală din perioada stalinistă a istoriei României.

O asemenea probă nu era doar nepertinentă cauzei, ci și inadmisibilă în procedura specială a excepției de nelegalitate. 2. În ceea ce privește sfera temporală de incidență a Ordonanței, pe care Comisia și instanța de fond ar fi ignorat-o, Curtea de față consideră necesar a observa că: hotărârea penală de condamnare a lui N.P., care a permis Comisiei să considere aplicabil acestuia statutul de „luptător în rezistența anticomunistă”, este ilustrarea unui proces politic stalinist tipic, a ceea ce „Raportul final de condamnare a comunismului” adoptat de Parlamentul României în anul 2006 descrie ca „farse judiciare” având scopul de a distruge complet societatea civilă[1]. Așa fiind, Comisia a stabilit corect, din punct de vedere temporal, încadrarea condamnării lui N.P.

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. 3. În ceea ce privește sfera materială de incidență a O.U.G. nr. 214/1999, Comisia și instanța de fond au considerat în mod legal că N.P. intră sub incidența art. 2 lit. c) al ordonanței, întrucât apartenența sa la o clasă socială „condamnată” de noua ideologie reprezenta prin ea însăși o manifestare a împotrivirii față de ordinea nouă și de ideologia stalinistă. 4. În ceea ce privește faptele pentru care a fost condamnat numitul N.P., analiza lor pe calea excepției de nelegalitate, astfel cum pretind recurenții, este nu doar inadmisibilă în contextul procesual al excepției ci și inutilă, în raport cu contextul politic în care hotărârea penală a fost pronunțată.

Curtea de față consideră însă concludent a evoca, în argumentarea legalității deciziei Comisiei, scopul de reparație/morală în care O.U.G. nr. 214/1999 a fost emisă, astfel cum rezultă el din „Nota de fundamentare” depusă de Guvern la Camera Deputaților: „hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu vor putea fi invocate în nicio situație împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă (…) proiectul răspunde cerințelor înscrise în Declarația nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale a ONU privitoare la principiile fundamentale ale justiției pentru victimele crimelor și abuzurile de putere” . În fine, se cuvine a observa că hotărârea penală de condamnare a numitului N.P., invocată de recurenți ca argument împotriva beneficiului acestuia de dispozițiile O.U.G.

nr. 214/2005, stabilește vinovăția acestuia de „crimă contra păcii” prevăzută și pedepsită de un decret stalinist ( nr. 207/1948), fără nicio legătură cu crimele împotriva umanității și cu crimele de război la care se referă Convenția europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război, adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1974 și ratificată de România prin O.G. nr. 91/1999.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții D.E. și D.F. împotriva sentinței civile nr. 1761 din 10 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2009.