ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1441/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

cererea adresată Curții de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul

nr. 27797/2/2005 care are ca obiect

recursul

declarat de reclamantul N.C.O.T.

împotriva deciziei civile nr. 335/A din

2 martie 2005 a Curții de Apel București, a fost invocată de D.E. și D.F. excepția

de nelegalitate a deciziei nr. 158 din 24 ianuarie 2002 emisă de Comisia pentru

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă pe numele

autorului recurentului N.C.T.

În

motivarea excepției de nelegalitate s-a susținut că decizia atacată este

nelegală, întrucât faptele pentru care a fost condamnat autorul reclamantului, N.P.

și care au constituit temeiul de fapt al deciziei, nu se încadrează, în mod

evident, în niciuna dintre ipotezele reglementate de O.U.G. nr. 214/1999,

neavând nici o legătură cu regimul comunist.

Prin încheierea de ședință din data de 7 martie 2006, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, a dispus suspendarea judecății până la

soluționarea excepției de nelegalitate și, în conformitate cu dispozițiile

legale, a trimis cauza instanței de contencios administrativ competente să

soluționeze excepția.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, prin sentința civilă nr. 908 din 18 aprilie 2006 a respins, ca

inadmisibilă, excepția de nelegalitate formulată, reținând că actul a cărui

nelegalitate s-a invocat este un act administrativ jurisdicțional, fiind susceptibile

de atac pe calea excepției de nelegalitate numai actele administrative

unilaterale.

Recursul

declarat de reclamanții D.E. și D.F. împotriva sentinței de mai sus a fost

admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3050 din 14 iunie 2007, hotărârea

atacată fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță,

în vederea introducerii în cauză a autorității publice emitente a actului

contestat.

Judecând

pricina în fond după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1761 din 10 iunie

2008, a respins excepția de nelegalitate, ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această soluție,instanța a reținut că recunoașterea calității de

luptător în rezistența anticomunistă defunctului N.P. s-a făcut cu respectarea prevederilor

art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 214/1999.

S-a apreciat că

faptele pentru care a fost condamnat N.P. au un caracter vădit de condamnare

din motive politice, ce viza propaganda de răsturnare a ordinii sociale ce se

instaura și manifestarea împotrivirii față de aceasta, date fiind, pe de o

parte, apartenența persoanei la un segment indezirabil în noua ordine de stat

și activitățile cu caracter anticomunist desfășurate anterior datei de 6 martie

1945 iar, pe de altă parte, decesul lui N.P., care a survenit la 8 iulie 1951

în penitenciarul Aiud.

S-a mai reținut

că nici din perspectiva art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 214/1999, decizia

atacată nu este nelegală, întrucât nu s-a dovedit că N.P. a desfășurat o

activitate fascistă, de natură să-l scoată pe acesta de sub incidența aplicării

prevederilor O.U.G. nr. 214/1999.

Împotriva

sentințe pronunțată de instanța de fond după casare au declarat recurs, în

termenul legal, reclamanții D.E. și D.F.

În motivarea

cererii, recurenții susțin:

- Că prima

instanță a respins în mod greșit excepția de nelegalitate a deciziei nr. 158

din 24 ianuarie 2002 emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în

Rezistența Anticomunistă („Comisia”), cu motivarea că reclamanții nu au probat

aplicabilitatea art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 214/1999, deși chiar instanța a

respins probele cu care ei voiau să dovedească aceasta.

Arată recurenții

că proba cerută era punctul de vedere al unui specialist care să stabilească

măsura în care activitatea numitului N.P. poate fi calificată drept „propagandă

pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989” sau

„manifestarea împotrivirii față de acea ordine socială” sau drept „activitate

fascistă în cadrul unei organizații sau mișcări fasciste”.

Consideră

recurenții că această probă era necesară în cauză, iar instanța, observând

necesitatea ei, cel târziu cu ocazia deliberării-să repună cauza pe rol pentru

a o dispune.

În concluzie,

solicită recurenții, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare.

- În subsidiar,

că instanța de fond nu a răspuns argumentelor reclamanților privind

nelegalitatea deciziei atacate pe calea excepției, ceea ce impune admiterea

recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii excepției de

nelegalitate.

Consideră

recurenții că, în primul rând, decizia Comisiei excede/contravine sferei

temporale de incidență a O.U.G. nr. 214/1999, întrucât dispozițiile art. 1

alin. (1) prevăd „calitatea de luptător în rezistența anticomunistă desfășurată

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, așadar nu este suficient ca

măsura condamnării din motive politice să fi fost luată în acea perioadă, ci și

ca actele de rezistență să fi fost săvârșite în timpul regimului comunist, ceea

ce nu este valabil în speță.

Astfel, arată

recurenții că titularul deciziei Comisiei, N.P., a fost condamnat prin decizia nr.

123 din 19 ianuarie 1949 a Curții de Apel București, secția a IV-a penală, (dosar

nr. 2332/1948), dar pentru fapte anterioare anului 1940 și până la 23 august

1944, anterior regimului comunist.

În al doilea

rând, apreciază recurenții că decizia Comisiei excede/contravine sferei

materiale de incidență a O.U.G. nr. 214/1999, întrucât dispozițiile art. 2 lit.

c) prevăd că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice cele care au avut

drept scop propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22

decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de acestea, în vreme ce

infracțiunea pentru care a fost condamnat N.P. nu a avut scopul arătat de text.

În plus,

consideră recurenții că instanța de fond a ignorat interpretarea gramaticală a

art. 2 lit. c) care învederează că variantele textului presupun, ca premisă,

instaurarea regimului comunist anterior săvârșirii infracțiunii, în vreme ce

faptele pentru care a fost condamnat N.P. sunt anterioare instaurării regimului

comunist, iar scopul lor nu a fost răsturnarea regimului comunist.

În ilustrarea

scopului real pe care faptele lui N.P. l-ar fi avut, recurenții reiau

cronologic activitățile și funcțiile acestuia din perioada 1940-1944, astfel cum

au fost ele prezentate în decizia penală de condamnare, concluzia lor fiind că

acele fapte au avut caracter profund economic, iar nu politic și că efectul și

scopul lor a fost aservirea resurselor economice ale României în favoarea

Germaniei hitleriste.

În fine,

consideră recurenții că nu toți partizanii unor ideologii opuse regimului

comunist au «de plano» calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și că

prima instanță și-a motivat, în mod greșit, aprecierea prin apartenența lui N.P.

la un segment indezirabil în noua ordine de stat, prin activitățile sale

anterioare datei de 6 martie 1945 și prin decesul acestuia în Penitenciarul

Aiud, ca aspecte care nu au caracter anticomunist și nu se încadrează în

conținutul O.U.G. nr. 214/1999.

Recursul

nu se fondează.

privește cererea de casare cu trimitere, pe motiv că instanța de fond ar fi

respins nejustificat o probă necesară în susținerea excepției de nelegalitate,

ea este inadmisibilă, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pe de o parte,

cauzele de casare a sentinței sunt prevăzute expres la pct. 1-5 ale art. 304 și

în art. 312 alin. (5) C. proc. civ., iar motivul invocat nu intră sub incidența

niciuneia dintre aceste cauze.

Pe de altă

parte, invocarea nelegalității unui act administrativ unilateral individual pe

cale de excepție și de către o persoană care este terț în raport cu actul comportă

limitări ce decurg din lege și din cadrul procesual special: actul va fi suspus

controlului de legalitate, în raport cu actul normativ, în sens larg, în baza căruia

a fost emis. Or, controlul de legalitate presupune verificarea competenței

emitentului și a conformității actului cu legea în baza căreia a fost emis.

În speță,

recurenții au pretins ca, pe calea unei excepții procesuale, să administreze

probe care să stabilească oportunitatea actului atacat, pe baza analizei

sociologice a unor fapte descrise într-o hotărâre penală din perioada

stalinistă a istoriei României.

O asemenea probă

nu era doar nepertinentă cauzei, ci și inadmisibilă în procedura specială a

excepției de nelegalitate.

privește sfera temporală de incidență a Ordonanței, pe care Comisia și instanța

de fond ar fi ignorat-o, Curtea de față consideră necesar a observa că:

hotărârea penală de condamnare a lui N.P., care a permis Comisiei să considere

aplicabil acestuia statutul de „luptător în rezistența anticomunistă”, este

ilustrarea unui proces politic stalinist tipic, a ceea ce „Raportul final de

condamnare a comunismului” adoptat de Parlamentul României în anul 2006 descrie

ca „farse judiciare” având scopul de a distruge complet societatea civilă[1].

Așa fiind,

Comisia a stabilit corect, din punct de vedere temporal, încadrarea condamnării

lui N.P. în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

privește sfera materială de incidență a O.U.G. nr. 214/1999, Comisia și

instanța de fond au considerat în mod legal că N.P. intră sub incidența art. 2

lit. c) al ordonanței, întrucât apartenența sa la o clasă socială „condamnată”

de noua ideologie reprezenta prin ea însăși o manifestare a împotrivirii față

de ordinea nouă și de ideologia stalinistă.

privește faptele pentru care a fost condamnat numitul N.P., analiza lor pe calea

excepției de nelegalitate, astfel cum pretind recurenții, este nu doar inadmisibilă

în contextul procesual al excepției ci și inutilă, în raport cu contextul

politic în care hotărârea penală a fost pronunțată.

Curtea de față

consideră însă concludent a evoca, în argumentarea legalității deciziei

Comisiei, scopul de reparație/morală în care O.U.G. nr. 214/1999 a fost emisă,

astfel cum rezultă el din „Nota de fundamentare” depusă de Guvern la Camera

Deputaților: „hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice nu vor putea fi invocate în nicio situație împotriva persoanelor care

au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă (…) proiectul

răspunde cerințelor înscrise în Declarația nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a

Adunării Generale a ONU privitoare la principiile fundamentale ale justiției

pentru victimele crimelor și abuzurile de putere” .

În fine, se

cuvine a observa că hotărârea penală de condamnare a numitului N.P., invocată

de recurenți ca argument împotriva beneficiului acestuia de dispozițiile O.U.G.

nr. 214/2005, stabilește vinovăția acestuia de „crimă contra păcii” prevăzută

și pedepsită de un decret stalinist ( nr. 207/1948), fără nicio legătură cu

crimele împotriva umanității și cu crimele de război la care se referă

Convenția europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității

și a crimelor de război, adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1974 și

ratificată de România prin O.G. nr. 91/1999.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

D.E. și D.F. împotriva sentinței civile nr. 1761 din 10 iunie 2008 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

martie 2009.