ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4468/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, s ecția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.N., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Neamț anularea hotărârii nr. 11354 din 23 martie 2007 emisă de Comisia pentru Aplicarea O.G. nr. 105/1999 din cadrul Casei Județene de Pensii Neamț. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în urma încheierii Pactului Molotov-Ribbentrop, rușii au ocupat Basarabia, iar el, fiind elev la liceu și necunoscând limba rusă a fost îndepărtat din școală, ulterior înscriindu-se la un liceu din localitatea Ismail și apoi s-a refugiat în Galați, unde, pentru a-1 ajuta, armata 1-a trimis la Școala de Subofițeri din orașul Orăștie, jud. Hunedoara.

Prin sentința civilă nr. 78 din 11 iunie 2007, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul D.N., a anulat hotărârea nr. 11354 din 23 martie 2007 emisă de Comisia pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, a constatat că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de prevederile O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea 189/2000, având calitatea de refugiat din Basarabia în România, în perioada 1 iulie 1944 - 6 martie 1945 și a dispus ca pârâta să stabilească prin hotărâre drepturile care i se cuvin reclamantului. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că refugiul în altă localitate decât cea de domiciliu presupune faptul că persoana refugiată a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

A mai reținut prima instanță faptul că reclamantul s-a refugiat în România abia în anul 1944, ca o consecință a situației că după eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către armata germană împreună cu unități ale armatei române, în iulie 1941, a urmat o perioadă de relativă liniște până la contraofensiva sovietică, începută în februarie 1943, iar motivul refugiului 1-a reprezentat o măsură rațională de evitare a persecuțiilor etnice de către regimul sovietic. A concluzionat instanța de fond că reclamantul s-a refugiat din Basarabia în România nu datorită evenimentelor de război, ci din motive etnice, pentru a nu se afla, prin rămânerea în Basarabia sub regimul sovietic. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Neamț, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs, se susține că reclamantul nu îndeplinește cea de-a treia condiție impusă de Legea nr. 189/2000 și anume aceea de a fi obligat să părăsească localitatea natală din cauza persecuțiilor etnice exercitate de regimul sovietic asupra cetățenilor români din Basarabia. Se mai arată că singurul act oficial care atestă situația reclamantului în perioada apreciată de instanța de fond ca fiind de refugiu, este livretul militar al acestuia, ale cărui mențiuni au fost interpretate greșit în pronunțarea soluției. Recursul este întemeiat. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată de Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din considerentele sentinței atacate reiese că instanța de fond a analizat pretențiile reclamantului prin prisma datelor istorice generale referitoare la contextul socio-politic existent după ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către trupele sovietice, ca urmare a încheierii Pactului Molotov-Ribbentrop, fără a stabili corect situația de fapt în care s-a aflat reclamantul, astfel cum aceasta rezulta din actele oficiale depuse la dosar, precum și din propriile afirmații ale petentului. Astfel, statutul de refugiat, în înțelesul dispozițiilor art. 1 lit. c) din actul normativ mai susmenționat se poate dovedi, în principal, cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații de martori autentificate.

În motivarea contestației formulate de reclamant, acesta afirmă că în iulie 1944 s-a prezentat la Centrul militar Galați, fiind încorporat și trimis la Școala militară de subofițeri din orașul Orăștie, jud. Hunedoara, iar lăsarea la vatră s-a produs în primăvara anului 1945. Această situație este atestată de un act oficial și anume livretul militar al reclamantului în care se menționează că reclamantul a fost recrutat la data de 1 iulie 1944 la Centrul militar teritorial Ismail și a fost lăsat la vatră la data de 30 aprilie 1945. De asemenea, este de reținut aspectul că, în anul 2002 reclamantul s-a adresat prima dată Comisiei de Aplicare a O.G. nr. 105/1999, arătând în cerere că a fost încorporat la data 1 iulie 1944 la Centrul militar Ismail (aflat în prezent pe teritoriul Ucrainei) și lăsat la vatră la data de 30 aprilie 1945, susținând că în această perioadă a fost, de fapt, refugiat.

Această cerere a fost respinsă prin Hotărârea nr. 191 din 18 septembrie 2002, pe care reclamantul nu a contestat-o. Faptul că în sprijinul celei de-a doua petiții formulate pentru recunoașterea statutului de refugiat, reclamantul a depus declarații autentificate de martori, în sensul că în anul 1944 reclamantul cu întreaga familie s-a refugiat din Basarabia în România, înscriindu- se ca elev la Liceul „Timotei Cipariu" din localitatea Dumbrăveni, jud. Sibiu, nu poate fi luat în considerare, atâta vreme cât actele oficiale contrazic afirmațiile martorilor, chiar D.N. susținând că nu și-a urmat familia în refugiu.

Pe de altă parte, susținerea reclamantului, însușită de instanța de fond, referitoare la aspectul că acesta a fost nevoit să ceară ajutorul armatei, înrolându-se practic voluntar și cerând să fie trimis în România, nu este verosimilă, raportat la faptul că în anul 1944 reclamantul avea 20 de ani (deci vârsta la care trebuia să fie încorporat), iar recruții nu aveau posibilitatea de a alege locul unde să satisfacă stagiul militar, trimiterea la o Școală de subofițeri de pe teritoriul României, neputând fi asimilată cu un refugiu din cauza persecuțiilor etnice. In concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea 189/2000 cu modificările și completările ulterioare, din situația de fapt atestată de înscrisurile depuse la dosar reieșind că reclamantul nu se în cadrează în prevederile art. 1 lit. c) din actul normativ menționat.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., Î nalta Curte admite recursul și modifică sentința atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantului D.N. ca neîntemeiată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Neamț, împotriva sentinței civile nr. 78 din 11 iunie 2007 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată și, în fond, respinge acțiunea reclamantului D.N. ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 noiembrie 2007.