ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2918/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 173/F/CA din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată și precizată de reclamantul R.I., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin care solicita: 1. anularea O.U.G. nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor și a O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. 2. după pronunțarea Curții Constituționale asupra acestor acte normative, judecându-se cauza pe fond, să se dispună: - anularea în întregime a acestor acte normative, considerând că pe lângă calitatea de pensionar îndeplinește și calitatea de persoană cu handicap; - al doilea act normativ, O.U.G.

nr. 137/2000, este neconstituțional întrucât îl prejudiciază prin recalcularea pensiilor în baza H.G. nr. 1550 din 23 septembrie 2004. 3. întrucât din cauza celor două ordonanțe de urgență ale Guvernului, reclamantul a suferit prejudiciul că nu a beneficiat de art. 47 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 a pensiilor și pensia sa este mai mică cu 300 lei (RON)/lună decât a unei persoane cu handicap pensionată ca și reclamantul.

în baza și principiile Legii nr. 19/2000, începând cu 01 aprilie 2001 - dată de la care pensia i-a fost stabilită în baza Legii nr.3/1977, devine pensie în înțelesul Legii nr. 19/2000 și la recalculare nu s-a aplicat dreptul de persoană cu handicap preexistent calității de asigurat (angajat), solicitând: obligarea pârâtului Guvernul României la următoarele despăgubiri: pe ultimii 3 ani = 300 lei/lună x 36 luni = 10.800 lei și în continuare începând cu 01 octombrie 2008 = 300 lei RON/lună în plus la pensie pe tot parcursul vieții și să emită o ordonanță de guvern în acest scop. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Deși reclamantul nu precizează temeiul legal al acțiunii sale, este evident că instituția juridică a anulării actelor administrative este reglementată expres de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificări și completări.

Insă, în speță aceste dispoziții nu sunt incidente. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din lege „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale". Dispozițiile arătate conferă părții vătămate de un act administrativ unilateral, posibilitatea legală de a solicita anularea acestuia, în termenul imperativ prevăzut de lege.

Însă, măsura legală a anulării vizează exclusiv actele administrative, în accepțiunea conferită acestei noțiuni de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu și ordonanțele de guvern (simple sau de urgență). Această interpretare rezultă, fără echivoc, și din modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze, în mod distinctiv, posibilitatea juridică a atacării actelor cu forță juridică superioară hotărârilor de Guvern. Ordonanțele de Guvern reprezintă acte administrative de autoritate cu putere de lege, emise de Guvernul României, în temeiul art. 115 din Constituție, potrivit principiului delegării legislative. Așadar, fiind acte prin natura lor cu caracter legislativ, deoarece reglementează relații sociale ce țin de domeniul legii, determinat de raporturile dintre Guvern și Parlament, este limpede că și formele privind controlul acestora sunt unele specifice.

Calea de contestare a ordonanțelor de Guvern, care reprezintă acte de sorginte guvernamentală, este cea prevăzută de dispozițiile art. 9 din lege, care în mare măsură se inspiră din prevederile fundamentale ale art. 126 alin. (6) din Constituție. Astfel, potrivit alin. (1) al acestui articol, competența de a soluționa cererile persoanei vătămate prin ordonanțe ale Guvernului sau dispoziții ale acestora, este atribuită instanțelor de contencios administrativ. Însă această cale procedurală nu oferă, deopotrivă, instanței competente sesizate și posibilitatea de a controla efectiv constituționalitatea acestor acte administrative atipice, ci doar pe aceea de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Împotriva acestor acte normative de sorginte guvernamentală, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim are deschisă calea acțiunii, însoțită de excepția neconstituționalității. Prin modificarea B. disp. art. 9 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ prin Legea nr. 100/2008, „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță". Or, motivarea pretenției reclamantului de sancționare a actelor în discuție coincide cu excepția de neconstituționalitate a acestora, acțiunea constituind, în fapt, baza motivării excepției, ceea ce conduce la inadmisibilitatea ab initio a acțiunii.

Prin urmare, calea de contestare a unei ordonanțe a Guvernului (simplă sau de urgență) este supusă regimului juridic reglementat de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și nu procedurii prevăzute de art. 8 din lege, normele care o reglementează fiind de strictă interpretare și aplicare (fără a fi condiționată de îndeplinirea procedurii speciale a plângerii prealabile sau de termene de exercitare a dreptului la acțiune). Trebuie precizat că, aprobarea sau respingerea ordonanțelor de urgență se face prin lege, putând fi supusă amendării, cu ocazia dezbaterilor parlamentare, astfel încât aceste acte normative pot fi adoptate cu modificări sau respinse în integralitatea lor.

La acest moment, cele două acte normative au devenit legi, O.G. nr. 27/2002 fiind aprobată prin Legea nr. 233/2002 publicată în M.Of., Partea I, nr. 296 din 30 aprilie 2002, iar O.G. nr. 13 7/2000 prin Legea nr. 48/2002, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002 (O.G. nr. 137/2000 a fost modificată și completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004). În fapt, în contextul precizării acțiunii, reclamantul a înțeles să-și extindă pretențiile în contradictoriu cu Guvernul României, solicitând instanței obligarea autorității publice a puterii executive la emiterea unui act administrativ, respectiv acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de către autoritățile de specialitate locale.

Evident că, și raportat la aceste noi petite, cererea este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Cu privire la cererea de emitere act administrativ, o astfel de solicitare trebuie să se realizeze cu respectarea dispozițiilor imperative ale art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificări și completări. Din actele administrate de către instanță reiese că reclamantul nu face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, ca o condiție de admisibilitate a acțiunii. Referitor la cererea privind acordarea unor despăgubiri, instanța de fond a apreciat că solicitarea este de asemenea inadmisibilă, reclamantul neprobând existența unei legături de cauzalitate între aplicarea actelor normative contestate și prejudiciul invocat.

Î n plus, arată prima instanță, raportat la cererea reclamantului privind acordarea despăgubirilor solicitate, se impune o discuție cu privire la capacitatea juridică civilă, precum și la calitatea procesuală pasivă a Guvernului României. Susținerile părții reclamante referitoare la existența unui „prejudiciu" ce se impune a fi despăgubit și a unei răspunderi de natură civilă a pârâtului Guvernul României, întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt nu numai nefondate, dar și în contradicție cu prevederile constituționale și cu cele ale legilor speciale, care reglementează organizarea și funcționarea Guvernului, precum și răspunderea membrilor acestuia. Calificarea eronată a raportului juridic dintre părți a determinat și o apreciere greșită a reclamantului asupra existenței unei răspunderi civile a organelor administrației de stat, întemeiată pe dispozițiile O.G.

nr. 137/2000, republicată.

Or, se arată în considerentele sentinței recurate, răspunderea administrativ-patrimonială a autorităților publice reglementată de dispozițiile Legii nr. 554/2004 este o instituție proprie dreptului administrativ, stabilită de dreptul constituțional, și se află în strânsă legătură cu celelalte instituții fundamentale ale dreptului administrativ: organizarea, domeniul public, contenciosul administrativ etc. Împotriva sentinței nr. 173/F/CA din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs în termenul legal reclamantul R.I., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi de atac, casarea hotărârii recurate și, după reținerea cauzei spre judecare, pronunțarea instanței asupra excepției de neconstituționalitate a celor două acte normative invocate de recurent la prima instanță precum și, după soluționarea excepției de către Curtea Constituțională a României, judecarea cauzei pe fond în condițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în sensul admiterii acțiunii reclamantului așa cum a fost formulată și dovedită.

Recurentul a solicitat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. S-a învederat, prin motivele de recurs, că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a O.G. nr. 27/2002 și a O.U.G. nr. 137/2000, nici nu a procedat la sesizarea Curții Constituționale cu rezolvarea acestei excepții, fiind încălcate astfel prevederile art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, ci s-a limitat numai a respinge, în mod nelegal, acțiunea reclamantului. Recursul este nefondat.

Articolul 1 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prevede posibilitatea ca persoana vătămată în drepturile sau interesele sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului, neconstituționale, să se poată adresa instanței de contencios administrativ, „în condițiile prezentei legi". De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe introduce acțiune Ia instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate.

Instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituțională și suspendă soluționară cauzei pe fond [art. 9 alin. (2) din lege]. După pronunțarea Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă termen, cu citarea părților: dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă [art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare].

Acțiunea prevăzută de art. 9 din Legea contenciosului administrativ poate avea ca obiect, cum dispune expres art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative. Rezultă că textul art. 1 alin. (7) și art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările și completările ulterioare, consacră posibilitatea persoanei vătămate de a adresa instanței de contencios administrativ numai în cazul în care se pretinde vătămarea drepturilor sau intereselor sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții lin ordonanțe ale guvernului, și că nu se prevede că dispozițiile unor legi vor putea forma obiectul unor acțiuni în contencios administrativ.

În cauză, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor și a O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, însă cele două acte normative au fost aprobate prin legi, primul prin Legea nr. 233/2002 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 296 din 30 aprilie 2002) și secundul prin Legea nr. 48/2002 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002). O.G. nr. 137/2000 a fost ulterior modificată și completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004.

Or, față de această împrejurare, cum cererea de chemare în judecată formulată de reclamant este formulată ulterior aprobării, prin lege, a ordonanțelor considerate ca neconstituționale, este inadmisibilă acțiunea formulată de recurent în temeiul art. 1 alin. (7) și art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare. În consecință, apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și că motivele de recurs invocate de reclamant nu sunt întemeiate, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentul R.I. împotriva sentinței nr. 173/F/CA/2008 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva sentinței nr. 173/F/CA din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2009.