ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2918/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2918/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 173/F/CA din 19 noiembrie 2008,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată și precizată

de reclamantul R.I., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin care

solicita:

activității de soluționare a petițiilor și a O.U.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

normative, judecându-se cauza pe fond, să se dispună:

- anularea în întregime a acestor acte normative, considerând că pe

lângă calitatea de pensionar îndeplinește și calitatea de persoană cu handicap;

- al doilea act normativ, O.U.G. nr. 137/2000, este neconstituțional

întrucât îl prejudiciază prin recalcularea pensiilor în baza H.G. nr. 1550 din

23 septembrie 2004.

3.

întrucât din cauza celor două ordonanțe de urgență ale

Guvernului, reclamantul a suferit prejudiciul că nu a beneficiat de art. 47

alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 a

pensiilor și pensia sa este mai mică cu 300 lei (RON)/lună decât a unei

persoane cu handicap pensionată ca și reclamantul. în baza și principiile Legii

nr. 19/2000, începând cu 01 aprilie 2001 - dată de la care pensia i-a fost

stabilită în baza Legii nr.3/1977, devine pensie în înțelesul Legii nr. 19/2000

și la recalculare nu s-a aplicat dreptul de persoană cu handicap preexistent

calității de asigurat (angajat), solicitând: obligarea pârâtului Guvernul

României la următoarele despăgubiri: pe ultimii 3 ani = 300 lei/lună x 36 luni

= 10.800 lei și în continuare începând cu 01 octombrie 2008 = 300 lei RON/lună

în plus la pensie pe tot parcursul vieții și să emită o ordonanță de guvern în

acest scop.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Deși reclamantul nu precizează temeiul legal al acțiunii sale, este

evident că instituția juridică a anulării actelor administrative este

reglementată expres de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, cu modificări și completări. Insă, în speță

aceste dispoziții nu sunt incidente.

Potrivit

dispozițiilor art. 8 alin. (1) din lege „persoana vătămată într-un drept

recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ

unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu

a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h),

poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita

anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual,

reparații pentru daune morale".

Dispozițiile arătate conferă părții vătămate de un act administrativ

unilateral, posibilitatea legală de a solicita anularea acestuia, în termenul

imperativ prevăzut de lege.

Însă, măsura legală a anulării vizează exclusiv actele administrative,

în accepțiunea conferită acestei noțiuni de dispozițiile art. 2

alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 554/2004,

nu și ordonanțele de guvern (simple sau de urgență).

Această interpretare rezultă, fără echivoc, și din modul în care

legiuitorul a înțeles să reglementeze, în mod distinctiv, posibilitatea

juridică a atacării actelor cu forță juridică superioară hotărârilor de Guvern.

Ordonanțele de Guvern reprezintă acte administrative de autoritate cu

putere de lege, emise de Guvernul României, în temeiul art. 115 din

Constituție, potrivit principiului delegării legislative. Așadar, fiind acte

prin natura lor cu caracter legislativ, deoarece reglementează relații sociale

ce țin de domeniul legii, determinat de raporturile dintre Guvern și Parlament,

este limpede că și formele privind controlul acestora sunt unele specifice.

Calea de contestare a ordonanțelor de Guvern, care reprezintă acte de

sorginte guvernamentală, este cea prevăzută de dispozițiile art. 9 din lege,

care în mare măsură se inspiră din prevederile fundamentale ale art. 126 alin. (6)

din Constituție. Astfel, potrivit alin. (1) al acestui articol, competența de a

soluționa cererile persoanei vătămate prin ordonanțe ale Guvernului sau

dispoziții ale acestora, este atribuită instanțelor de contencios

administrativ. Însă această cale procedurală nu oferă, deopotrivă, instanței

competente sesizate și posibilitatea de a controla efectiv constituționalitatea

acestor acte administrative atipice, ci doar pe aceea de a aprecia asupra

condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, prevăzute

de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, republicată.

Împotriva acestor acte normative de sorginte guvernamentală, orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim are

deschisă calea acțiunii, însoțită de excepția neconstituționalității.

Prin modificarea B. disp. art. 9 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ prin Legea nr. 100/2008, „persoana vătămată într-un drept al său

ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate

introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția

de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este

constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din

ordonanță".

Or, motivarea pretenției reclamantului de sancționare a actelor în discuție

coincide cu excepția de neconstituționalitate a acestora, acțiunea constituind,

în fapt, baza motivării excepției, ceea ce conduce la inadmisibilitatea

ab

initio

a acțiunii.

Prin urmare, calea de contestare a unei ordonanțe a Guvernului (simplă

sau de urgență) este supusă regimului juridic reglementat de dispozițiile art. 9

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și nu procedurii

prevăzute de art. 8 din lege, normele care o reglementează fiind de strictă

interpretare și aplicare (fără a fi condiționată de îndeplinirea procedurii

speciale a plângerii prealabile sau de termene de exercitare a dreptului la

acțiune).

Trebuie precizat că, aprobarea sau respingerea ordonanțelor de urgență

se face prin lege, putând fi supusă amendării, cu ocazia dezbaterilor

parlamentare, astfel încât aceste acte normative pot fi adoptate cu modificări

sau respinse în integralitatea lor.

La acest moment, cele două acte normative au devenit legi, O.G. nr. 27/2002

fiind aprobată prin Legea nr. 233/2002 publicată în M.Of., Partea I, nr. 296

din 30 aprilie 2002, iar O.G. nr. 13 7/2000 prin Legea nr. 48/2002, Partea I,

nr. 69 din 31 ianuarie 2002 (O.G. nr. 137/2000 a fost modificată și completată

prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004).

În

fapt, în contextul precizării acțiunii, reclamantul a înțeles să-și extindă

pretențiile în contradictoriu cu Guvernul României, solicitând instanței

obligarea autorității publice a puterii executive la emiterea unui act

administrativ, respectiv acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate

de către autoritățile de specialitate locale.

Evident că, și raportat la aceste noi petite, cererea este inadmisibilă

pentru următoarele considerente:

Cu privire la cererea de emitere act administrativ, o astfel de

solicitare trebuie să se realizeze cu respectarea dispozițiilor imperative ale

art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificări și

completări.

Din actele administrate de către instanță reiese că reclamantul nu face

dovada îndeplinirii procedurii prealabile, ca o condiție de admisibilitate a

acțiunii.

Referitor

la cererea privind acordarea unor despăgubiri, instanța de fond a apreciat că

solicitarea este de asemenea inadmisibilă, reclamantul neprobând existența unei

legături de cauzalitate între aplicarea actelor normative contestate și

prejudiciul invocat.

Î

n plus,

arată prima instanță, raportat la cererea reclamantului privind acordarea

despăgubirilor solicitate, se impune o discuție cu privire la capacitatea

juridică civilă, precum și la calitatea procesuală pasivă a Guvernului

României.

Susținerile părții reclamante referitoare la existența unui

„prejudiciu" ce se impune a fi despăgubit și a unei răspunderi de natură civilă

a pârâtului Guvernul României, întemeiată pe dispozițiile O.G.

nr. 137/2000, republicată, sunt nu numai

nefondate, dar și în contradicție cu

prevederile constituționale și cu

cele ale legilor speciale, care reglementează organizarea și funcționarea Guvernului,

precum și răspunderea membrilor acestuia.

Calificarea eronată a raportului juridic dintre părți a determinat și o

apreciere greșită a reclamantului asupra existenței unei răspunderi civile a organelor

administrației de stat, întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000,

republicată.

Or, se arată în considerentele sentinței recurate, răspunderea

administrativ-patrimonială a autorităților publice reglementată de dispozițiile

Legii nr. 554/2004 este o instituție proprie dreptului administrativ, stabilită

de dreptul constituțional, și se află în strânsă legătură cu celelalte

instituții fundamentale ale dreptului administrativ: organizarea, domeniul

public, contenciosul administrativ etc.

Împotriva sentinței nr. 173/F/CA din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs

în termenul legal reclamantul R.I., prin care s-a solicitat admiterea acestei

căi de atac, casarea hotărârii recurate și, după reținerea cauzei spre

judecare, pronunțarea instanței asupra excepției de neconstituționalitate a

celor două acte normative invocate de recurent la prima instanță precum și,

după soluționarea excepției de către Curtea Constituțională a României,

judecarea cauzei pe fond în condițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în

sensul admiterii acțiunii reclamantului așa cum a fost formulată și dovedită.

Recurentul a solicitat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

S-a învederat, prin motivele de recurs, că instanța de fond nu s-a

pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a O.G. nr. 27/2002 și a O.U.G.

nr. 137/2000, nici nu a procedat la sesizarea Curții Constituționale cu

rezolvarea acestei excepții, fiind încălcate astfel prevederile art. 9 din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare, ci s-a limitat numai a respinge, în mod nelegal,

acțiunea reclamantului.

Recursul este

nefondat.

Articolul 1 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prevede

posibilitatea ca persoana vătămată în drepturile sau interesele sale legitime

prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului, neconstituționale,

să se poată adresa instanței de contencios administrativ, „în condițiile

prezentei legi".

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările

ulterioare, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim

prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe introduce acțiune Ia instanța de

contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate.

Instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că excepția

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin.

(1)

și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere

motivată, Curtea Constituțională și suspendă soluționară cauzei pe fond [art. 9

alin. (2) din lege]. După pronunțarea Curții Constituționale, instanța de

contencios administrativ repune cauza pe rol și dă termen, cu citarea părților:

dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională,

instanța soluționează fondul cauzei; în caz contrar, acțiunea se respinge

ca inadmisibilă [art. 9 alin. (3) din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările

ulterioare].

Acțiunea prevăzută de art. 9 din Legea contenciosului administrativ

poate avea ca obiect, cum dispune expres art. 9 alin. (5) din Legea nr.

554/2004, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe

ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum

și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act

administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.

Rezultă că textul art. 1 alin. (7) și art. 9 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004. cu modificările și completările ulterioare,

consacră posibilitatea persoanei vătămate de a adresa instanței de contencios

administrativ numai în cazul în care se pretinde vătămarea drepturilor sau

intereselor sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții lin ordonanțe ale

guvernului, și că nu se prevede că dispozițiile unor legi vor putea forma

obiectul unor acțiuni în contencios administrativ.

În cauză, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a O.G.

nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor și a

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, însă cele două acte normative au

fost aprobate prin legi, primul prin Legea nr.

233/2002 (publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 296 din 30 aprilie 2002) și secundul prin Legea nr. 48/2002 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002). O.G. nr. 137/2000 a fost ulterior modificată și completată prin O.G.

nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004.

Or, față de această împrejurare, cum cererea de chemare în judecată

formulată de reclamant este formulată ulterior aprobării, prin lege, a

ordonanțelor considerate ca neconstituționale, este inadmisibilă acțiunea

formulată de recurent în temeiul art. 1 alin. (7) și art. 9 din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

În consecință, apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de fond

este legală și că motivele de recurs invocate de reclamant nu sunt întemeiate,

se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentul R.I.

împotriva sentinței nr. 173/F/CA/2008 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva sentinței nr. 173/F/CA din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 mai 2009.