ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5442/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 1793 din 27 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios, administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamantul R.I., împotriva sentinței nr. 56/F/CA din 31 martie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de C.J.P. Sibiu. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că prin sentința nr. 56/F/CA/2008, Curtea de Apel Alba Iulia, a respins acțiunea reclamantului R.I. formulată în contradictoriu cu C.J.P. Sibiu, C.S.M.N.C.D.

și C.N.P.D.A.S., privind anularea hotărârii din 17 decembrie 2007, emisă de C.N.C.D. și a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța a mai constatat că prin Hotărârea nr. 464 din 17 decembrie 2007 a fost clasată sesizarea reclamantului, cu privire la situația generată de prevederile Legii nr. 19/2000 și diferența creată între persoanele pensionate la date diferite, potrivit reglementărilor legale în vigoare în momentele calculării drepturilor de pensie. S-a mai reținut că legiuitorul are deplină autoritate să stabilească periodic noi modalități și condiții de acordare și de calculare a pensiilor, reglementări care pot să fie avantajoase sau dezavantajoase beneficiarilor de pensii, după cum permite sau impune, după caz, situația economico - financiară a țării și fondurile de asigurări sociale de stat.

S-a mai precizat în aceeași hotărâre că în oricare dintre cele trei ipoteze dispozițiile legale noi se aplică numai pentru viitor, persoanelor care se vor înscrie la pensie, după intrarea lor în vigoare, neputând atinge drepturile de pensie anterior stabilite, în acest sens fiind citată și Decizia nr. 103/2002 a Curții Constituționale. De asemenea, s-a reținut că legiuitorul nu a dat efect retroactiv unor dispoziții legale care se aplică în cazul persoanelor ce se pensionează după data adoptării unui act normativ, iar acest lucru nu constituie discriminare, în sensul O.G. nr. 137/2000.

În cauza de față, autoritățile naționale, respectiv puterea legiuitoare s-a aflat în fața unor situații a căror diversitate a impus în mod obiectiv soluții legale diferite, respectiv persoanele pensionate anterior modificării legislative au continuat să nu facă obiectul recalculărilor în forma pretinsă de reclamant, justificarea fiind obiectivă, dar și constituțională, întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Constituție, privind aplicarea numai pentru viitor a unei legi, excepțiile fiind limitativ prevăzute chiar în Constituție. S-a mai apreciat că situația la care se referă reclamantul nu reprezintă condiția de situație analogă sau comparabilă, iar diferențierea de tratament ar fi existat numai dacă, după adoptarea noii legislații s-ar fi făcut distincții între diferitele categorii de persoane ce urmează să se pensioneze și dacă acestea se aflau în situații identice.

Instanța de recurs a constatat că situațiile la care a făcut referire recurentul reclamant sunt diferite, respectiv ele sunt determinate de aplicarea a două legi diferite, în funcție de data pensionării, așa încât nu s-a putut reține existența discriminării. S-a mai reținut că reclamantul nu are culpă procesuală față de pârâta C.J.P. Sibiu și, cum cheltuielile de judecată se acordă numai pe bază de culpă procesuală, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Împotriva deciziei nr. 1793 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios, administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., recurentul R.I. a formulat contestație în anulare. În motivarea contestației în anulare, se arată că prin decizia nr. 1793 din 27 martie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție la pag.

2 alin. (5) reține ca o primă greșeală materială că „reclamantul a solicitat asimilarea perioadei 01 decembrie 1984 – 01 decembrie 1990”, iar el nu a avut asemenea pretenție, ci a solicitat aplicarea art. 47 alin. (1) lit. b) și art. 60 alin. (1) din Legea nr. 19/2000. A mai arătat că este persoană cu handicap din data de 11 decembrie 1951, când a fost operat la plămânul stâng, handicapul datând de atunci, iar încadrarea în muncă s-a făcut la 15 august 1953, astfel că întreaga perioadă de cotizare a efectuat-o ca angajat cu handicap preexistent calității de asigurat (angajat), așa cum prevăd dispozițiile art. 47 și 60 din Legea nr. 19/2000, dar instanța supremă a respins recursul.

Contestatorul menționează că se află în aceeași situație și astăzi și invocă prevederile art. 47 alin. (1) lit. b) și art. 60 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, beneficiind de reducerea cu 10 ani a stagiului de cotizare, dar că instanța de recurs nu a cercetat cuprinsul anexei 3 a legii în care se arată că se menține perioada aprilie 2001 – martie 2002 privind perioada de 30 de ani pentru bărbați, din aceeași anexă la Legea nr. 19/2000. Se mai arată că instanța de recurs a făcut o greșeală materială când a făcut aplicarea alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 dar a omis a face referire la handicapul recurentului. În fine, contestatorul reiterează motivele susținute în recurs. Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că prezenta contestație în anulare este nefondată.

În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. Potrivit alin. (2) al aceluiași art.: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc.

civ., prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea. Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. În esență, o atare omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentului și a examinat cauza sub toate aspectele.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de R.I. împotriva deciziei nr. 1793 din 27 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios, administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2009.