ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5442/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1793 din 27 martie 2009, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios, administrativ și fiscal, a respins

recursul declarat de reclamantul R.I., împotriva sentinței nr. 56/F/CA din 31 martie

2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios, administrativ și fiscal, ca

nefondat, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de

C.J.P. Sibiu.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de recurs a reținut că prin sentința nr. 56/F/CA/2008, Curtea

de Apel Alba Iulia, a respins acțiunea reclamantului R.I. formulată în contradictoriu

cu C.J.P. Sibiu, C.S.M.N.C.D. și C.N.P.D.A.S., privind anularea hotărârii din

17 decembrie 2007, emisă de C.N.C.D. și a obligat reclamantul să plătească pârâtei

suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța a mai constatat

că prin Hotărârea nr. 464 din 17 decembrie 2007 a fost clasată sesizarea reclamantului,

cu privire la situația generată de prevederile Legii nr. 19/2000 și diferența creată

între persoanele pensionate la date diferite, potrivit reglementărilor legale în

vigoare în momentele calculării drepturilor de pensie.

S-a mai reținut că legiuitorul

are deplină autoritate să stabilească periodic noi modalități și condiții de acordare

și de calculare a pensiilor, reglementări care pot să fie avantajoase sau dezavantajoase

beneficiarilor de pensii, după cum permite sau impune, după caz, situația economico

- financiară a țării și fondurile de asigurări sociale de stat.

S-a mai precizat în aceeași

hotărâre că în oricare dintre cele trei ipoteze dispozițiile legale noi se aplică

numai pentru viitor, persoanelor care se vor înscrie la pensie, după intrarea lor

în vigoare, neputând atinge drepturile de pensie anterior stabilite, în acest sens

fiind citată și Decizia nr. 103/2002 a Curții Constituționale.

De asemenea, s-a reținut

că legiuitorul nu a dat efect retroactiv unor dispoziții legale care se aplică în

cazul persoanelor ce se pensionează după data adoptării unui act normativ, iar acest

lucru nu constituie discriminare, în sensul O.G. nr. 137/2000.

În cauza de față, autoritățile

naționale, respectiv puterea legiuitoare s-a aflat în fața unor situații a căror

diversitate a impus în mod obiectiv soluții legale diferite, respectiv persoanele

pensionate anterior modificării legislative au continuat să nu facă obiectul recalculărilor

în forma pretinsă de reclamant, justificarea fiind obiectivă, dar și constituțională,

întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Constituție, privind aplicarea numai pentru

viitor a unei legi, excepțiile fiind limitativ prevăzute chiar în Constituție.

S-a mai apreciat că situația

la care se referă reclamantul nu reprezintă condiția de situație analogă sau comparabilă,

iar diferențierea de tratament ar fi existat numai dacă, după adoptarea noii legislații

s-ar fi făcut distincții între diferitele categorii de persoane ce urmează să se

pensioneze și dacă acestea se aflau în situații identice.

Instanța de recurs a constatat

că situațiile la care a făcut referire recurentul reclamant sunt diferite, respectiv

ele sunt determinate de aplicarea a două legi diferite, în funcție de data pensionării,

așa încât nu s-a putut reține existența discriminării.

S-a mai reținut că reclamantul

nu are culpă procesuală față de pârâta C.J.P. Sibiu și, cum cheltuielile de judecată

se acordă numai pe bază de culpă procesuală, a fost respinsă cererea de acordare

a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei

nr. 1793 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios, administrativ

și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., recurentul R.I. a formulat

contestație în anulare.

În motivarea contestației

în anulare, se arată că prin decizia nr. 1793 din 27 martie 2009 Înalta Curte de

Casație și Justiție la pag. 2 alin. (5) reține ca o primă greșeală materială că

„reclamantul a solicitat asimilarea perioadei 01 decembrie 1984 – 01 decembrie 1990”,

iar el nu a avut asemenea pretenție, ci a solicitat aplicarea art. 47 alin. (1)

lit. b) și art. 60 alin. (1) din Legea nr. 19/2000.

A mai arătat că este persoană

cu handicap din data de 11 decembrie 1951, când a fost operat la plămânul stâng,

handicapul datând de atunci, iar încadrarea în muncă s-a făcut la 15 august 1953,

astfel că întreaga perioadă de cotizare a efectuat-o ca angajat cu handicap preexistent

calității de asigurat (angajat), așa cum prevăd dispozițiile art. 47 și 60 din Legea

nr. 19/2000, dar instanța supremă a respins recursul.

Contestatorul menționează

că se află în aceeași situație și astăzi și invocă prevederile art. 47 alin. (1)

lit. b) și art. 60 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, beneficiind de reducerea cu

10 ani a stagiului de cotizare, dar că instanța de recurs nu a cercetat cuprinsul

anexei 3 a legii în care se arată că se menține perioada aprilie 2001 – martie 2002

privind perioada de 30 de ani pentru bărbați, din aceeași anexă la Legea nr. 19/2000.

Se mai arată că instanța

de recurs a făcut o greșeală materială când a făcut aplicarea alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 dar a omis a face referire la handicapul recurentului.

În fine, contestatorul

reiterează motivele susținute în recurs.

Înalta Curte, examinând

cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că

prezenta contestație în anulare este nefondată.

În conformitate cu dispozițiile

art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate

cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când

s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea

a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași art.: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în

cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a

respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins

fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele

de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării

de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației

în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective

deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de

normele menționate anterior.

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și

pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația

în anulare specială, art. 318 C. proc. civ., prevede că hotărârile instanței de

recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea

dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul

care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului

vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la

pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau

date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea

unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita

respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu

vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici

modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care,

dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea

încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea

la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației,

există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele

de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând

la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală

a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă

expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse

în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

În esență, o atare omisiune

nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentului

și a examinat cauza sub toate aspectele.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de R.I. împotriva deciziei nr. 1793 din 27 martie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios, administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2009.