ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4706/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1481 din 14 mai

2008, a admis acțiunea formulată de reclamanta O.C.V., în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul de

Poliție al județului Ilfov și, pe cale de consecință, a obligat pe aceștia din

urmă să achite reclamantei drepturile bănești restante reprezentând prima de

concediu aferentă perioadei 1 iulie 2005-31 decembrie 2006, precum și sporul de

fidelitate aferent perioadei 1 iulie 2005-31 decembrie 2006, sume actualizate,

în raport de rata inflației, până la data plății efective; a respins totodată

cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată

de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative .

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că, în temeiul art. 30 alin. (2) teza I din O.G. nr. 38/2003, în

vigoare la 1 iunie 2004, reclamanta avea dreptul la o primă de concediu egală

cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, iar prin Legea

nr. 507/2003, legea bugetului de stat pe anul 2004, aplicarea acestui text s-a

suspendat până la 31 decembrie 2004, suspendare prelungită apoi succesiv, prin

legi ale bugetului de stat, până la data de 31 decembrie 2006.

Față de dispozițiile legale, mai

susmenționate, instanța a reținut că aceste suspendări succesive au avut ca

efect numai amânarea plății drepturilor salariale vizate, în condițiile în care

niciun text de lege nu a înlăturat dreptul respectiv ci doar au suspendat

exercițiul acestuia.

Instanța a considerat că, în cauză, prin

legile bugetului nu s-a procedat nici la restrângerea exercițiului dreptului de

a beneficia de prima de vacanță deoarece, pentru a se lua o atare măsură,

aceasta ar trebui să fie obiectiv justificată de existența cazurilor, expres și

limitativ prevăzute în art. 53 din Constituția României, iar afirmația că

dreptul nu a putut fi realizat din lipsă de fonduri nu poate constitui un motiv

suficient, pertinent și concret, pentru a se refuza posibilitatea conferită de

lege reclamantei; s-a invocat în acest sens deciziile nr. XXIII din 12

decembrie 2005 și nr. XII din 2 februarie 2007, pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție în interesul legii.

În ceea ce privește sporul de fidelitate

solicitat, instanța a reținut că acesta a fost acordat prin dispozițiile art. 6

din O.G. nr. 38/2003, iar neacordarea lui a avut loc în considerarea unei

suspendări similare a aplicării acestui text, pentru anul 2005, operată prin

O.U.G. nr. 118/2004, suspendare ce produce aceleași efecte ca și în cazul

primelor de concediu, argumentația expusă anterior funcționând și în acest caz.

Privitor la cererea de chemare în

garanție instanța a apreciat că nu este fondată, cu motivarea că simpla cădere

în pretenții a pârâților nu este de natură să antreneze, prin ea însăși și fără

nici un fel de demers din partea instituției debitoare, respectiv a ordonatorului

principal de credite, admiterea cererii de chemate în garanție, invocându-se în

acest sens dispozițiile art. 1 și art. 2 din O.G. nr. 22/2002 privind

executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin

titluri executorii, potrivit cărora creanțele stabilite prin titluri

executorii, în sarcina acestora, se achită din sumele aprobate prin bugetul instituțiilor

respective.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative

, susținând că hotărârea instanței de fond este nelegală, în raport de temeiul

de drept invocat în susținerea cererii de chemare în judecată și față de

împrejurarea că intimatul-reclamant a dobândit calitatea de polițist,

funcționar public cu statut special, la data de 1 iulie 2005.

S-a criticat hotărârea instanței de fond

și sub aspectul acordării sporului de fidelitate pe anul 2006, invocându-se în

acest sens dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 118/2004, prin care

sporul de fidelitate pe anul respectiv a fost suspendat.

Recursul este fondat și urmează a fi

admis în sensul și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile

art. 6 din O.G. nr. 83/2003, „Pentru activitatea desfășurată în instituțiile

din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în

calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual,

polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de

bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne”.

În raport de aceste prevederi legale și

cum intimata-reclamantă O.C.V. a dobândit calitatea de polițist la data de 1

iulie 2005, rezultă că, în mod eronat, instanța de fond a obligat recurentul să

plătească acesteia sporul de fidelitate pe anul 2005.

Pe cale de consecință, Curtea, admițând

recursul declarat în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., va modifica sentința atacată în sensul respingerii capătului de cerere

referitor la acordarea sporului de fidelitate pe anul 2005, reclamantei O.C.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva sentinței civile nr. 1481 din

14 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal .

Modifică în parte sentința atacată în

sensul că respinge capătul de cerere privind acordarea sporului de fidelitate

pe anul 2005, către reclamantă.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12

decembrie 2008.