ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4378/2008

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA Topolovătul Mare a solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și D.A. Banat anularea parțială a H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 a Guvernului României în ceea ce privește anexele pagina 311 nr. MF 101575 cod de clasificare 8 martie 02 acumulare Topolovătul Mare cu suprafața de 16 ha. În motivare reclamanta a arătat că deși este proprietara imobilului înscris în CF nr. 1830 Iosifalău, constând în eleșteu pește și teren în suprafață de 17 ha și 3755 m.p., prin hotărârea de guvern menționată acest imobil a fost inclus în lista celor aparținând domeniului public al statului.

În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu numitul J.I.D., fiind admisă în principiu de instanța de fond la termenul din 4 decembrie 2007. La termenul din 20 noiembrie 2007, reclamanta a solicitat suspendarea actului administrativ atacat, în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea 554/2004, cerere admisă prin încheierea de la aceeași dată, instanța de fond dispunând suspendarea executării H.G. nr. 1705/2006 până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Guvernul României. Prin sentința civilă nr. 316 din 4 decembrie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA Topolovățul Mare și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul J.I.D., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și D.A.

Banat și a anulat în parte H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 în privința anexei, pagina 311 nr. M.F. 101575 cod de clasificare 8 martie 02 acumulare Topolovățul Mare, suprafața de 16 ha. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, menționat ca temei juridic al H.G. nr. 1705/2006, măsura luată de pârât a fost cea de centralizare a inventarului bunurilor din domeniul public al statului, iar în ceea ce privește imobilul în cauză, în Anexa, pag. 311 din hotărâre se prevede ca temei juridic Legea nr. 107/1996. În ceea ce privește cererea de intervenție principală formulată de J.I.D., instanța a reținut temeinicia acesteia față de aspectul că pe parcursul judecății litigiului, imobilul a fost vândut prin act autentic intervenientului, acesta din urmă înscriindu-și dreptul de proprietate în Cartea funciară.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 304 ind. 1 C. proc. civ. În fata instanței de recurs a formulat cerere de intervenție în interesul recurentului-pârât Guvernul României, M.M.D.D., admisă în principiu la termenul din data de 4 iunie 2008. Prin Decizia nr. 2273 din 4 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de Guvernul României, împotriva sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat. A respins totodată, ca rămas fără obiect, recursul declarat de Guvernul României împotriva Încheierii din 20 noiembrie 2007 a aceleiași instanțe, precum și cererea de intervenție formulată de M.M.D.D.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea 262/2007, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. A mai reținut că din actele dosarului rezultă că sentința atacată i-a fost comunicată recurentului-pârât Guvernul României la data de 21 decembrie 2007, conform dovezii aflate la dosar fond, recursul fiind declarat la data de 10 ianuarie 2008. Calculând termenul de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată, potrivit regulilor stabilite prin dispozițiile art. 101 alin. (1) și (5) C. proc.

civ., pe zile libere, Înalta Curte a constatat că intervalul de timp în care reclamantul avea dreptul să declare recurs era cuprins între 22 decembrie 2007 și 6 ianuarie 2008, inclusiv, astfel încât data de 10 ianuarie 2008, ca zi de declarare a recursului, astfel cum rezultă din actele dosarului, respectiv ștampila oficiului poștal aplicată pe plicul expediat către Curtea de Apel Timișoara a depășit termenul de 15 zile impus de lege. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Guvernul României, împotriva Încheierii din 20 noiembrie 2007, prin care s-a admis cererea de suspendare a executării H.G. nr. 1705/2006, Înalta Curte a constatat că acesta a rămas fără obiect, fată de situația că la termenul din 4 iunie 2008 se soluționa în mod irevocabil și fondul cauzei, iar suspendarea a fost dispusă, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea irevocabilă a dosarului ce are ca obiect anularea actului administrativ suspendat.

Referitor la cererea de intervenție formulată în interesul recurentului-pârât Guvernul României, de către M.M.D.D., aceasta a urmat soarta recursului declarat de cel în sprijinul căruia s-a intervenit, motiv pentru care a fost, de asemenea, respinsă. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurentul-pârât Guvernul României, invocând motivul prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza întâi și anume „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale". În susținerea acestui motiv, autoritatea contestatoare arată că, în mod greșit, instanța de recurs a respins recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Argumentează contestatorul că sentința menționată a fost comunicată Guvernului României la data de 27 decembrie 2007, fiind înregistrată la Guvernul României - Secretariatul General - Registratura Generală sub nr. 12776 și sub nr. 15A/5491/CA din 28 decembrie 2007 la direcția contencios și resurse umane, iar în raport de aceste date, cererea de recurs expediată prin serviciul poștal la data de 10 ianuarie 2008 a fost formulată în termen. În dovedirea incidenței motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1), teza întâi C. proc. civ., contestatorul a depus copie a dovezii de comunicare a sentinței nr. 316 din 4 decembrie 2007 și copii de pe borderoul registraturii Guvernului și de pe documentele poștale privind data expedierii cererii de recurs către Curtea de Apel Timișoara.

Contestația este neîntemeiată. Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivul invocat de contestator, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile, pentru următoarele argumente: - potrivit dispozițiilor art. 266 alin. (3) raportate la cele ale art. 86 alin. (1) și (3) C. proc. civ. comunicarea hotărârilor judecătorești se va efectua din oficiu către părțile din dosar, în cazul în care aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului, prin agenți procedurali sau prin poștă cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia; - potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) C. proc.

civ. cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură (n.r. în speță hotărârea judecătorească) trebuie să încheie un proces-verbal care să cuprindă obligatoriu anumite mențiuni prevăzute la pct. 1 - 8 ale articolului arătat mai sus, iar alin. (4) al art. 100 prevede că „Procesul-verbal face dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat". Cercetând actele dosarului, Înalta Curte constată că la dosarul de fond al Curții de Apel Timișoara cu nr. unic 1429/59/2007, se află, în original, dovada de primire și procesul-verbal de predare a sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2007, către pârâtul Guvernul României. Din conținutul acestui act de procedură reiese că agentul procedural a completat toate mențiunile obligatorii potrivit art. 100 alin. (1) C. proc.

civ., destinatarul comunicării primind sentința prin serviciul registratură al instituției, semnând funcționarul împuternicit cu această atribuție, care și-a completat numele în clar și a aplicat ștampila Guvernului României - Secretariatul General -Registratura Generală, scriind personal și data primirii, respectiv 21 decembrie 2007. Pe aceeași dovadă de comunicare sunt trecute și numele agentului procedural, precum și semnătura acestuia, dar și ștampila Oficiului poștal nr. 1 bucurești, purtând tot data de 21 decembrie 2007, neexistând vreo altă mențiune sau ștampilă care să indice o dată ulterioară de primire a hotărârii judecătorești recurate.

În aceste condiții, instanța de recurs, în mod temeinic a dat eficiență veridicității și legalității procesulu-verbal privind dovada de comunicare a sentinței atacate către Guvernul României, inclusiv sub aspectul datei primirii hotărârii de către pârât, ca fiind 21 decembrie 2007, dată în raport de care s-a constatat tardivitatea declarării recursului, care a fost expediat către instanța de fond la data de 10 ianuarie 2008, aspect necontestat de Guvernul României. Aspectul invocat de contestator în sensul că sentința civilă nr. 316 din 4 decembrie 2007 a fost primită la direcția contencios din cadrul Guvernului abia la data de 28 decembrie 2008, potrivit ștampilei aplicate pe copia dovezii de comunicare depusă în susținerea contestației, nu are relevanță juridică, această situație ținând de organizarea circuitului intern de repartizare a corespondenței de către Registratura Generală către celelalte compartimente ale instituției pârâte.

Prin urmare, este evident că ștampilele aplicate ulterior pe exemplarul dovezii de comunicare a sentinței, rămas în posesia Guvernului României, cu datele de 27 decembrie 2008, respectiv 28 decembrie 2008, nu pot fi luate în considerare, atâta vreme cât pe exemplarul original al procesului-verbal de predare - primire întors la dosar nu există decât o singură ștampilă aplicată de instituția pârâtă, cu data indicată de 21 decembrie 2007. În aceste condiții, este evident că soluția pronunțată de instanța de recurs nu este rezultatul unei „greșeli materiale" cum susține contestatorul, Înalta Curte făcând doar aplicarea corectă a dispozițiilor legale referitoare la obligativitatea exercitării căii de atac în termenul prevăzut de lege, prin raportare la actul procedural întocmit cu ocazia comunicării sentinței în cauză, a cărui legalitate a fost verificată, neconstatându-se existența vreunui viciu care să atragă nevalabilitatea acestuia.

Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte constată că decizia contestată este legală și temeinică, nefacându-se dovada incidenței motivului de anulare prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza întâi C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de Guvernul României, împotriva Deciziei nr. 2273 din 4 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2008.