ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4378/2008

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA Topolovătul Mare a

solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și D.A. Banat anularea

parțială a H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 a Guvernului României în ceea ce

privește anexele pagina 311 nr. MF 101575 cod de clasificare 8 martie 02

acumulare Topolovătul Mare cu suprafața de 16 ha.

În motivare reclamanta a arătat că deși este

proprietara imobilului înscris în CF nr. 1830 Iosifalău, constând în eleșteu

pește și teren în suprafață de 17 ha și 3755 m.p., prin hotărârea de guvern

menționată acest imobil a fost inclus în lista celor aparținând domeniului

public al statului.

În cauză a formulat cerere de intervenție în

interes propriu numitul J.I.D., fiind admisă în principiu de instanța de fond

la termenul din 4 decembrie 2007.

La termenul din 20 noiembrie 2007, reclamanta

a solicitat suspendarea actului administrativ atacat, în temeiul art. 14 și art.

15 din Legea 554/2004, cerere admisă prin încheierea de la aceeași dată,

instanța de fond dispunând suspendarea executării H.G. nr. 1705/2006 până la

soluționarea irevocabilă a cauzei.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs, în termen legal, pârâtul Guvernul României.

Prin sentința civilă nr. 316 din 4 decembrie

2007, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA Topolovățul Mare și

cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul J.I.D.,

în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și D.A. Banat și a anulat în

parte H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 în privința anexei, pagina 311 nr. M.F.

101575 cod de clasificare 8 martie 02 acumulare Topolovățul Mare, suprafața de

16 ha.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a

reținut că potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, menționat ca

temei juridic al H.G. nr. 1705/2006, măsura luată de pârât a fost cea de

centralizare a inventarului bunurilor din domeniul public al statului, iar în

ceea ce privește imobilul în cauză, în Anexa, pag. 311 din hotărâre se prevede

ca temei juridic Legea nr. 107/1996.

În ceea ce privește cererea de intervenție

principală formulată de J.I.D., instanța a reținut temeinicia acesteia față de

aspectul că pe parcursul judecății litigiului, imobilul a fost vândut prin act

autentic intervenientului, acesta din urmă înscriindu-și dreptul de proprietate

în Cartea funciară.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

pârâtul Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 304 ind. 1 C. proc. civ.

În fata instanței de recurs a formulat cerere

de intervenție în interesul recurentului-pârât Guvernul României, M.M.D.D.,

admisă în principiu la termenul din data de 4 iunie 2008.

Prin Decizia nr. 2273 din 4 iunie 2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de Guvernul României,

împotriva sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

A respins totodată, ca rămas fără obiect,

recursul declarat de Guvernul României împotriva Încheierii din 20 noiembrie

2007 a aceleiași instanțe, precum și cererea de intervenție formulată de M.M.D.D.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a

reținut că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004, astfel

cum a fost modificată prin Legea 262/2007, termenul de recurs este de 15 zile

de la comunicarea hotărârii.

A mai reținut că din actele dosarului rezultă

că sentința atacată i-a fost comunicată recurentului-pârât Guvernul României la

data de 21 decembrie 2007, conform dovezii aflate la dosar fond, recursul fiind

declarat la data de 10 ianuarie 2008.

Calculând termenul de 15 zile prevăzut de art.

20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată, potrivit regulilor stabilite

prin dispozițiile art. 101 alin. (1) și (5) C. proc. civ., pe zile libere, Înalta

Curte a constatat că intervalul de timp în care reclamantul avea dreptul să

declare recurs era cuprins între 22 decembrie 2007 și 6 ianuarie 2008,

inclusiv, astfel încât data de 10 ianuarie 2008, ca zi de declarare a

recursului, astfel cum rezultă din actele dosarului, respectiv ștampila

oficiului poștal aplicată pe plicul expediat către Curtea de Apel Timișoara a

depășit termenul de 15 zile impus de lege.

În ceea ce privește recursul declarat de

pârâtul Guvernul României, împotriva Încheierii din 20 noiembrie 2007, prin

care s-a admis cererea de suspendare a executării H.G. nr. 1705/2006, Înalta Curte

a constatat că acesta a rămas fără obiect, fată de situația că la termenul din

4 iunie 2008 se soluționa în mod irevocabil și fondul cauzei, iar suspendarea a

fost dispusă, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea

irevocabilă a dosarului ce are ca obiect anularea actului administrativ

suspendat.

Referitor la cererea de intervenție formulată

în interesul recurentului-pârât Guvernul României, de către M.M.D.D., aceasta a

urmat soarta recursului declarat de cel în sprijinul căruia s-a intervenit,

motiv pentru care a fost, de asemenea, respinsă.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare recurentul-pârât Guvernul României, invocând motivul

prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza întâi și anume „dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale".

În susținerea acestui motiv, autoritatea

contestatoare arată că, în mod greșit, instanța de recurs a respins recursul

declarat împotriva sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2007 a Curții de

Apel Timișoara, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv

formulat. Argumentează contestatorul că sentința menționată a fost comunicată

Guvernului României la data de 27 decembrie 2007, fiind înregistrată la

Guvernul României - Secretariatul General - Registratura Generală sub nr. 12776

și sub nr. 15A/5491/CA din 28 decembrie 2007 la direcția contencios și resurse

umane, iar în raport de aceste date, cererea de recurs expediată prin serviciul

poștal la data de 10 ianuarie 2008 a fost formulată în termen.

În dovedirea incidenței motivului de

contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1), teza întâi C. proc. civ.,

contestatorul a depus copie a dovezii de comunicare a sentinței nr. 316 din 4

decembrie 2007 și copii de pe borderoul registraturii Guvernului și de pe

documentele poștale privind data expedierii cererii de recurs către Curtea de

Apel Timișoara.

Contestația este neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului prin

raportare la motivul invocat de contestator, Înalta Curte constată că decizia

atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile,

pentru următoarele argumente:

- potrivit dispozițiilor art. 266 alin. (3)

raportate la cele ale art. 86 alin. (1) și (3) C. proc. civ. comunicarea

hotărârilor judecătorești se va efectua din oficiu către părțile din dosar, în

cazul în care aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a

apelului sau recursului, prin agenți procedurali sau prin poștă cu scrisoare

recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace care asigură

transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia;

- potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) C.

proc. civ. cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură (n.r. în speță

hotărârea judecătorească) trebuie să încheie un proces-verbal care să cuprindă

obligatoriu anumite mențiuni prevăzute la pct. 1 - 8 ale articolului arătat mai

sus, iar alin. (4) al art. 100 prevede că „Procesul-verbal face dovada până la

înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a

încheiat".

Cercetând actele dosarului, Înalta Curte

constată că la dosarul de fond al Curții de Apel Timișoara cu nr. unic

1429/59/2007, se află, în original, dovada de primire și procesul-verbal de

predare a sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2007, către pârâtul Guvernul

României.

Din conținutul acestui act de procedură

reiese că agentul procedural a completat toate mențiunile obligatorii potrivit art.

100 alin. (1) C. proc. civ., destinatarul comunicării primind sentința prin

serviciul registratură al instituției, semnând funcționarul împuternicit cu

această atribuție, care și-a completat numele în clar și a aplicat ștampila

Guvernului României - Secretariatul General -Registratura Generală, scriind

personal și data primirii, respectiv 21 decembrie 2007.

Pe aceeași dovadă de comunicare sunt trecute

și numele agentului procedural, precum și semnătura acestuia, dar și ștampila

Oficiului poștal nr. 1 bucurești, purtând tot data de 21 decembrie 2007,

neexistând vreo altă mențiune sau ștampilă care să indice o dată ulterioară de

primire a hotărârii judecătorești recurate.

În aceste condiții, instanța de recurs, în

mod temeinic a dat eficiență veridicității și legalității procesulu-verbal

privind dovada de comunicare a sentinței atacate către Guvernul României,

inclusiv sub aspectul datei primirii hotărârii de către pârât, ca fiind 21

decembrie 2007, dată în raport de care s-a constatat tardivitatea declarării

recursului, care a fost expediat către instanța de fond la data de 10 ianuarie

2008, aspect necontestat de Guvernul României.

Aspectul invocat de contestator în sensul că

sentința civilă nr. 316 din 4 decembrie 2007 a fost primită la direcția contencios

din cadrul Guvernului abia la data de 28 decembrie 2008, potrivit ștampilei

aplicate pe copia dovezii de comunicare depusă în susținerea contestației, nu

are relevanță juridică, această situație ținând de organizarea circuitului

intern de repartizare a corespondenței de către Registratura Generală către

celelalte compartimente ale instituției pârâte.

Prin urmare, este evident că ștampilele

aplicate ulterior pe exemplarul dovezii de comunicare a sentinței, rămas în

posesia Guvernului României, cu datele de 27 decembrie 2008, respectiv 28

decembrie 2008, nu pot fi luate în considerare, atâta vreme cât pe exemplarul

original al procesului-verbal de predare - primire întors la dosar nu există

decât o singură ștampilă aplicată de instituția pârâtă, cu data indicată de 21

decembrie 2007.

În aceste condiții, este evident că soluția

pronunțată de instanța de recurs nu este rezultatul unei „greșeli

materiale" cum susține contestatorul, Înalta Curte făcând doar aplicarea

corectă a dispozițiilor legale referitoare la obligativitatea exercitării căii

de atac în termenul prevăzut de lege, prin raportare la actul procedural

întocmit cu ocazia comunicării sentinței în cauză, a cărui legalitate a fost

verificată, neconstatându-se existența vreunui viciu care să atragă

nevalabilitatea acestuia.

Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte

constată că decizia contestată este legală și temeinică, nefacându-se dovada

incidenței motivului de anulare prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. (1)

teza întâi C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de

Guvernul României, împotriva Deciziei nr. 2273 din 4 iunie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27

noiembrie 2008.