ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2273/2008

Asupra recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC A. SA Topolovătul Mare a solicitat în

contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Direcția Apelor

Banat anularea parțială a H.G. nr. 1705 din 29

noiembrie 2006 a Guvernului

României

în ceea ce privește anexele pagina 311 nr. MF 101575

cod de clasificare

8.03.02 acumulare Topolovătul Mare cu suprafața de 16 ha.

În motivare

reclamanta a arătat că deși este proprietara imobilului înscris în C.F. nr.

1830 Iosifalău, constând în eleșteu

pește

și teren în suprafață de 17 ha și 3755 mp, prin hotărârea de

guvern

menționată acest imobil a fost inclus în lista celor aparținând domeniului

public al statului.

În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu

numitul J.I.D., fiind

admisă în principiu de instanța de

fond la termenul din 4 decembrie 2007.

La termenul din 20 noiembrie 2007, reclamanta a solicitat

suspendarea actului administrativ atacat, în

temeiul art. 14 și art.

15 din Legea

554/2004, cerere admisă prin încheierea de la aceeași

dată, instanța de fond dispunând suspendarea

executării H.G. nr.

1705/2006 până

la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal,

pârâtul Guvernul României.

Prin sentința civilă nr. 316 din 4 decembrie 2007, Curtea de

Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea precizată formulată de

reclamanta SC A. SA

Topolovățul Mare și cererea de intervenție în interes propriu

formulată de

intervenientul J.I.D., în contradictoriu cu

pârâții Guvernul României și

Direcția Apelor Banat și a anulat în

parte H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 în

privința Anexei, pagina 311 NR.

M.F. 101575 cod de clasificare 8.03.02 acumulare Topolovătul

Mare, suprafața de 16 ha.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că potrivit art.

20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

menționat ca temei juridic al

H.G. nr.

1705/2006, măsura luată de pârât a fost cea de centralizare

a inventarului bunurilor din domeniul public al

statului, iar în ceea

ce privește

imobilul în cauză, în Anexa, pag 311 din hotărâre se

prevede ca temei

juridic Legea nr. 107/1996.

A mai reținut

că deși H.G. nr. 1705/2006 nu constituie un

drept

de proprietate publică, în sensul dispozițiilor art. 7 și ale art.

8 din Legea nr. 213/1998, asupra imobilului în

litigiu, hotărârea

pârâtului este

vătămătoare pentru reclamantă și intervenient, pentru

că inventarierea ca bun cu regim de proprietate

publică a statului

aduce atingere prerogativelor

dreptului de proprietate privată, fiind

incidente prevederile art. 1 alin. (1) din Legea 554/2004.

În ceea ce privește cererea de intervenție principală formulată

de J.I.D., instanța a

reținut temeinicia acesteia față de aspectul că pe parcursul judecății

litigiului, imobilul a fost vândut

prin act autentic intervenientului, acesta din

urmă înscriindu-și

dreptul de

proprietate în Cartea funciară.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Guvernul

României, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 și

ale art. 304

1

C. proc. civ.

Având în vedere că atât recursul declarat împotriva încheierii de

ședință din 20 noiembrie 2007 prin care s-a dispus suspendarea

executării H.G. nr. 1705/2006, precum și

recursul declarat

împotriva sentinței

civile nr. 316 din 4 decembrie 2008 au fost

înregistrate în același dosar nr. 1421/59/2007 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, acestea vor fi analizate

împreună, dată fiind și

legătura juridică existentă între cele două

soluții.

Mai înainte însă de a examina motivele de recurs invocate,

Curtea constată că

recursul declarat împotriva sentinței civile nr.

316 din 4 decembrie 2007 este

tardiv, având în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004, astfel

cum a fost modificată prin Legea 262/2007,

termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Termenul de 15 zile stabilit prin textul legal menționat se

calculează potrivit dispozițiilor procedurale

cuprinse în art. 101 alin. (1) C. proc. civ. care arată că „termenele se înțeleg

pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când

s-a sfârșit termenul".

Pe de altă parte, alin. (5) al aceluiași articol stabilește că

„termenul care se sfârșește într-o zi de serbătoare legală, sau când

serviciul este

suspendat, se va prelungi până la sfârșitul primei zile

de lucru următoare".

Din actele

dosarului rezultă că sentința atacată i-a fost

comunicată recurentului-pârât Guvernul României la data de 21

decembrie 2007, conform dovezii aflate la fila 106

dosar fond,

recursul fiind declarat

la data de 10 ianuarie 2008.

Calculând termenul de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 modificată, potrivit regulilor stabilite prin

dispozițiile art. 101

alin. (1) și (5) C. proc. civ., pe

zile libere, rezultă că intervalul de timp în care

reclamantul avea

dreptul să declare recurs era cuprins între 22 decembrie 2007 și 6

ianuarie 2008, inclusiv.

Cum data de 10 ianuarie 2008, ca zi de declarare a recursului,

astfel cum rezultă din

actele dosarului, respectiv ștampila oficiului

poștal aplicată pe plicul

expediat către Curtea de Apel Timișoara (fila 14 dosar recurs) a depășit

termenul de 15 zile impus de lege,

rezultă că recursul este tardiv.

În aceste condiții, față de cele expuse anterior, Înalta Curte

constată că recursul

declarat împotriva sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2007 este tardiv

formulat și, în temeiul dispozițiilor art.

103 alin. (1) și ale art. 312

alin. (1) C. proc. civ., îl va

respinge

ca atare.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Guvernul României,

împotriva încheierii din 20 noiembrie 2007, prin care s-

a admis cererea de suspendare a

executării H.G. nr. 1705/2006,

Înalta Curte constată că acesta a rămas fără obiect, fată

de situația

că la acest termen

se soluționează în mod irevocabil și fondul cauzei, prin decizia ce urmează a

se pronunța, iar suspendarea a

fost

dispusă, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la

soluționarea

irevocabilă a dosarului ce are ca obiect anularea actului administrativ

suspendat.

Referitor la cererea de intervenție formulată în interesul

recurentului-pârât Guvernul României, de

către Ministerul

Mediului și Dezvoltării

Durabile, aceasta va urma soarta recursului

declarat de cel în sprijinul căruia s-a intervenit, motiv pentru care

va

fi, de asemenea, respinsă.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta

Curte va respinge ca tardiv

formulat recursul declarat împotriva

sentinței civile nr. 316 din 4

decembrie 2007 și ca rămas fără obiect recursul declarat împotriva încheierii

din 20 noiembrie

2007, cererea de

intervenție accesorie urmând a fi, de asemenea

respinsă, menținându-se dispozițiile sentinței atacate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Guvernul României, împotriva

sentinței civile nr. 316

din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv

formulat.

Respinge ca rămas rară obiect recursul declarat de Guvernul României

împotriva încheierii din 20 noiembrie 2007 a aceleiași

instanțe.

Respinge

cererea de intervenție formulată de Ministerul Mediului și Dezvoltării

Durabile.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 4 iunie 2008.