ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2273/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA Topolovătul Mare a solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Direcția Apelor Banat anularea parțială a H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 a Guvernului României în ceea ce privește anexele pagina 311 nr. MF 101575 cod de clasificare 8.03.02 acumulare Topolovătul Mare cu suprafața de 16 ha. În motivare reclamanta a arătat că deși este proprietara imobilului înscris în C.F. nr. 1830 Iosifalău, constând în eleșteu pește și teren în suprafață de 17 ha și 3755 mp, prin hotărârea de guvern menționată acest imobil a fost inclus în lista celor aparținând domeniului public al statului.

În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu numitul J.I.D., fiind admisă în principiu de instanța de fond la termenul din 4 decembrie 2007. La termenul din 20 noiembrie 2007, reclamanta a solicitat suspendarea actului administrativ atacat, în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea 554/2004, cerere admisă prin încheierea de la aceeași dată, instanța de fond dispunând suspendarea executării H.G. nr. 1705/2006 până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Guvernul României. Prin sentința civilă nr. 316 din 4 decembrie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA Topolovățul Mare și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul J.I.D., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Direcția Apelor Banat și a anulat în parte H.G.

nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 în privința Anexei, pagina 311 NR. M.F. 101575 cod de clasificare 8.03.02 acumulare Topolovătul Mare, suprafața de 16 ha. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, menționat ca temei juridic al H.G. nr. 1705/2006, măsura luată de pârât a fost cea de centralizare a inventarului bunurilor din domeniul public al statului, iar în ceea ce privește imobilul în cauză, în Anexa, pag 311 din hotărâre se prevede ca temei juridic Legea nr. 107/1996. A mai reținut că deși H.G.

nr. 1705/2006 nu constituie un drept de proprietate publică, în sensul dispozițiilor art. 7 și ale art. 8 din Legea nr. 213/1998, asupra imobilului în litigiu, hotărârea pârâtului este vătămătoare pentru reclamantă și intervenient, pentru că inventarierea ca bun cu regim de proprietate publică a statului aduce atingere prerogativelor dreptului de proprietate privată, fiind incidente prevederile art. 1 alin. (1) din Legea 554/2004. În ceea ce privește cererea de intervenție principală formulată de J.I.D., instanța a reținut temeinicia acesteia față de aspectul că pe parcursul judecății litigiului, imobilul a fost vândut prin act autentic intervenientului, acesta din urmă înscriindu-și dreptul de proprietate în Cartea funciară.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 304 1 C. proc. civ. Având în vedere că atât recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 20 noiembrie 2007 prin care s-a dispus suspendarea executării H.G. nr. 1705/2006, precum și recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2008 au fost înregistrate în același dosar nr. 1421/59/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea vor fi analizate împreună, dată fiind și legătura juridică existentă între cele două soluții.

Mai înainte însă de a examina motivele de recurs invocate, Curtea constată că recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2007 este tardiv, având în vedere următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea 262/2007, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Termenul de 15 zile stabilit prin textul legal menționat se calculează potrivit dispozițiilor procedurale cuprinse în art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

care arată că „termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul". Pe de altă parte, alin. (5) al aceluiași articol stabilește că „termenul care se sfârșește într-o zi de serbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare". Din actele dosarului rezultă că sentința atacată i-a fost comunicată recurentului-pârât Guvernul României la data de 21 decembrie 2007, conform dovezii aflate la fila 106 dosar fond, recursul fiind declarat la data de 10 ianuarie 2008. Calculând termenul de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată, potrivit regulilor stabilite prin dispozițiile art. 101 alin. (1) și (5) C. proc.

civ., pe zile libere, rezultă că intervalul de timp în care reclamantul avea dreptul să declare recurs era cuprins între 22 decembrie 2007 și 6 ianuarie 2008, inclusiv. Cum data de 10 ianuarie 2008, ca zi de declarare a recursului, astfel cum rezultă din actele dosarului, respectiv ștampila oficiului poștal aplicată pe plicul expediat către Curtea de Apel Timișoara (fila 14 dosar recurs) a depășit termenul de 15 zile impus de lege, rezultă că recursul este tardiv. În aceste condiții, față de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2007 este tardiv formulat și, în temeiul dispozițiilor art. 103 alin. (1) și ale art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., îl va respinge ca atare. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Guvernul României, împotriva încheierii din 20 noiembrie 2007, prin care s- a admis cererea de suspendare a executării H.G. nr. 1705/2006, Înalta Curte constată că acesta a rămas fără obiect, fată de situația că la acest termen se soluționează în mod irevocabil și fondul cauzei, prin decizia ce urmează a se pronunța, iar suspendarea a fost dispusă, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea irevocabilă a dosarului ce are ca obiect anularea actului administrativ suspendat. Referitor la cererea de intervenție formulată în interesul recurentului-pârât Guvernul României, de către Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, aceasta va urma soarta recursului declarat de cel în sprijinul căruia s-a intervenit, motiv pentru care va fi, de asemenea, respinsă.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca tardiv formulat recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2007 și ca rămas fără obiect recursul declarat împotriva încheierii din 20 noiembrie 2007, cererea de intervenție accesorie urmând a fi, de asemenea respinsă, menținându-se dispozițiile sentinței atacate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României, împotriva sentinței civile nr. 316 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat. Respinge ca rămas rară obiect recursul declarat de Guvernul României împotriva încheierii din 20 noiembrie 2007 a aceleiași instanțe. Respinge cererea de intervenție formulată de Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 iunie 2008.