ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 823/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la 7 august 2003, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu P.V.

și Guvernul României, anularea Hotărârii nr. 11 din 30 iulie 1999 emisă de

pârâta I, precum și a H.G. nr. 532/2002 privitoare la trecerea în domeniul

public al Comunei Văliug a terenurilor înscrise în C.F.

În cauză a formulat cererea

de intervenție în interes propriu P.M.S. susținând greșita trecere în domeniul

public al terenului dobândit de ea.

Prin sentința civilă nr. 317

din 8 iunie 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins ca tardivă cererea de anulare a H.G. nr. 532/2002 și

cererea de intervenție formulată în cauză și a declinat în favoarea

Tribunalului Caraș Severin, soluționarea cererii de anulare a H.C.L.V.,

reținând că H.G. nr. 523 a fost publicat în M. Of. la 24 iulie 2002, iar

reclamanții au contestat-o în instanță la 5 august 2003, peste termenul

prevăzut de art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990.

Admițând recursul

reclamantului J.P., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3819 din 17 iunie 2005 a casat sentința Curții de Apel Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

cu îndrumarea de a analiza și critica referitoare la competența soluționării

capătului de cerere privind anularea H.C.L.V. dată fiind interdependența acestuia

cu H.G. nr. 532/2002.

Analizând materialul

probator aflat la dosar, Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civila nr. 106/

P din 29 martie 2006, a admis acțiunea, a anulat parțial H.C.L.V. nr. 11/1999

și H.G. nr. 532/2002 privind atestarea domeniului public al județului Caraș

Severin.

Instanța a reținut că

reclamanții au luat cunoștința de ambele hotărâri a căror anulare o solicită

numai la 16 aprilie 2003 cu ocazia unui alt litigiu. Cât privește anexele H.G. nr.

532/2002, fiind publicate în M. Of. nr. 541 bis din 24 iulie 2002, acestea au

fost comunicate numai instituțiilor interesate, neajungând la cunoștința

publicului. În consecință, reclamanții nu aveau posibilitatea luării la

cunoștință din momentul publicării, motiv pentru care acțiunea lor nu a fost

tardiv formulată.

Pe aspectul competenței

instanța a stabilit că intră în competența sa atât soluționarea cererii privind

anularea H.G. nr. 532/2002, cât și a celei referitoare la actul premergător,

Hotărârea nr. 11/1999 a C.L.V.

Pe fondul cauzei, instanța a

constatat ca reclamanții au făcut dovada calității lor de proprietari asupra

unei părți din domeniul public cuprins în H.G. nr. 532/2002 ceea ce impune

anularea parțială a celor două hotărâri contestate, corespunzător dreptului de

proprietate dovedit de reclamanți cu extrasele de carte funciară.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs pârâtul Guvernul României, invocând motivele

de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., precum și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea

fondului sub următoarele aspecte:

rezultă că sentința nu este motivată în drept. Lipsa unei baze legale face ca

raționamentul instanței să rămână fără suport.

principală era inadmisibilă, întrucât intervenienta nu a realizat procedura

administrativă prealabilă cu emitentul actului, Guvernul României.

considerentul referitor la calitatea de proprietari a reclamanților și

intervenientei. Afirmațiile instanței sunt generale, nu se particularizează

situația imobilului înscris în C.F.

În recurs nici unul dintre

intimați nu a formulat întâmpinare.

În ședința publică de la 27

octombrie 2006, constatând că cererea de chemare în judecată nu a fost semnată de

către intimații – reclamanți C.I.M., R.V.N. și C.E., în temeiul art. 133 alin. (2)

C. proc. civ., Înalta Curte a dispus citarea acestora cu mențiunea de a

complini această lipsă până la termenul următor, 27 octombrie 2006.

Cu toate acestea, până la

soluționarea recursului, numai intimatele L.M. și P.A. au semnat cererea de

chemare în judecată, pentru ceilalți trei intimați – reclamanți, urmând a se

face aplicarea primului alineat al art. 133 C. proc. civ., în sensul declarării nulității cererii lor de chemare în judecată.

Cât privește recursul formulat

de pârâtul Guvernul României, din examinarea sentinței atacate și a criticilor

anterior expuse, Înalta Curte constată:

în partea privitoare la fondul pricinii sunt foarte concise. Rezultă însă cu

claritate, chiar în absența indicării textelor de lege incidente: art. 1 și 11

din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată), art. 480 – 481 C. civ. și art. 44 din Constituție, că instanța de

fond a avut în vedere faptul că actul administrativ atacat a încălcat dreptul

de proprietate al reclamanților și intervenientei.

S-a arătat astfel explicit

în considerente că aceștia sunt proprietari tabulari asupra terenurilor

indicate de pârâții Guvernul României și C.V. ca făcând parte din domeniul

public al comunei Văliug. Pe lângă extrasele de carte funciară furnizate de

reclamanți, instanța de fond a mai reținut în motivare și împrejurarea

semnificativă că pârâtul C.J.C.S. a lăsat la aprecierea sa soluționarea

litigiului.

În plus, prin sintagma

„motive de drept” folosită de legiuitor în art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu se înțelege numai indicarea unui text de lege, ci și trimiterea la un principiu de

drept, instituție juridică, etc. ceea ce judecătorul fondului a făcut.

2003, în primul dosar de fond nr. 4952/CA/2003 al Tribunalului Caraș Severin a

formulat o cerere de intervenție P.M.S. Această cererea a fost calificată de

autoare ca fiind deopotrivă principală și accesorie. Este corectă teza

recurentului privind obligativitatea procedurii prealabile la care se referă art.

5 din Legea nr. 29/1990 și în privința intervenienților principali, numai că

intervenienta, nemulțumită de H.C.L.V. nr. 11/1999 a înregistrat reclamația

administrativă la acesta la 24 noiembrie 2003, arătând că a aflat din zvon

public despre existența unui act de expropriere a proprietății sale (cota de

4/6 din terenul înscris în C.F.), solicitând totodată comunicarea acestuia.

Cum C.L.C.V. nu a răspuns la

această reclamație, necomunicându-i intervenientei care este actul

administrativ ce o vatămă, în speță H.G. nr. 532/2002 privind atestarea

domeniului public al județului Caraș Severin, intervenienta nu a putut formula

reclamația administrativă la Guvernul României, ci a ales să se alăture, în termen, intimaților – reclamanți, în condițiile art. 50 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, cum s-a arătat

anterior, terenul înscris în C.F., menționat de recurentă, figura și în

acțiunea introductivă. În aceste condiții critica din cadrul acestui motiv de

recurs apare ca fiind inutilă, întrucât și dacă s-ar considera ca fiind inadmisibilă

intervenția principală, ar rămâne de examinat intervenția accesorie, a cărei

admisibilitate în materia contenciosului administrativ nu mai este condiționată

de îndeplinirea procedurii prealabile, iar efectul hotărârii judecătorești în

privința intervenientei ar rămâne același.

parțial H.G. nr. 532/2002 privind atestarea domeniului public al județului

Caraș Severin, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județ,

inventarul bunurilor comunei Văliug, numai în partea privitoare la suprafața

evidențiată asupra căreia intimații – reclamanți și intervenienta dovedesc un

drept de proprietate tabulară cu cărțile funciare. S-a reținut că aceștia au

dobândit proprietatea asupra acestor imobile, parțial prin succesiune și

parțial prin hotărâri judecătorești.

În limitele învestirii sale,

instanța de fond nu putea tranșa problema dreptului de proprietate invocat de

reclamanți și intervenientă și nici nu era necesar, întrucât potrivit art. 52 alin.

(1) din Constituție era suficient ca aceștia să-și probeze interesul legitim.

Or, cu înscrisurile depuse

la fondul cauzei, acest interes a fost demonstrat cu prisosință.

Astfel, pentru imobilul

înscris în C.F. s-a depus certificatul de moștenitor din 28 iulie 2003, din

care rezultă că intimata - intervenientă P.M.S. a dobândit cota de 4/6 din

imobilele înscrise în această C.F., pentru cel înscris în C.F. 226 s-au depus

extrase de carte funciară ale dosarului nr. 4952/CA/2003 al Tribunalului Caraș

Severin din care reiese că sunt proprietari, cu diferite cote, intimații –

reclamanți J.P., J.A., P.A. si L.M. Pentru aceste două poziții, ca și pentru

imobilul menționat în C.F. (același dosar de fond) există mai multe procese pe

rol, în diferite stadii procesuale, prin care se dezbate dreptul de proprietate

în contradictoriu cu autoritățile locale sau cu persoane juridice de drept

privat. Nici recurentul și nici intimații nu au prezentat vreo hotărâre

judecătorească irevocabilă care să tranșeze dreptul de proprietate asupra

imobilelor (teren) în discuție. Apare astfel ca fiind dovedit interesul legitim

al intimaților – reclamanți și al intimatei – interveniente de a se anula H.G. nr.

532/2002, precum și actul premergător Hotărârea nr. 11 din 30 iulie 1999 a C.L.V., urmând ca cele două autorități să poată stabili dacă imobilele fac parte din domeniul

public al Comunei Văliug numai după ce situația juridică a acestora va fi

clarificată.

În fine, cât privește

imobilele menționate la C.F. a comunei Văliug, Înalta Curte constată că dreptul

de proprietate al intimaților – reclamanți este pe deplin dovedit, aceștia

probând că autorii lor au fost proprietarii acestora încă de la 1878 (dosarul nr.

9331/2005 al Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ). De altfel, cu înscrisul nou depus în recurs, adresa din 21

noiembrie 2006, emisă de Primăria Văliug, intimații – reclamanți au dovedit că

această autoritate le recunoaște calitatea de „proprietar de drept” pentru

acest teren.

Pentru toate aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin (1) – (3) C. proc. civ. se va casa în

parte sentința atacată, numai în ceea ce privește cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanții C.I.M., R.V.N. și C.E. pe care o declară nulă

în temeiul art. 133 C. proc. civ.

Celelalte dispoziții ale

sentinței, referitoare la admiterea cererii de chemare în judecată formulate de

ceilalți reclamanți precum și a cererii de intervenție vor fi menținute fiind

legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 106/ PI din 29 martie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comerciala și de contencios administrativ.

Casează în parte sentința

atacată în ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanții C.I.M., R.V.N. și C.E. pe care o declară nulă în temeiul art. 133 C. proc. civ.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2007.