ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 230/2009

Examinând recursul de față constată; Prin sentința penală nr. 225 din 9 septembrie 2008, Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara P.M. împotriva rezoluției nr. 1805/P/2007 din 10 aprilie 2008 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a obligat-o pe petiționară la plata cheltuielilor judiciare către stat. Instanța a reținut că prin rezoluția atacată s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de notarul public L.D. pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și de art. 289 C. pen. Procurorul a reținut că, la data de 29 decembrie 2009, petiționara a formulat o plângere în care a reclamat faptul că notarul public L.D.

a autentificat un contract de vânzare-cumpărare între numiții P.M. și D.V. în care a consemnat în mod fals că vânzătorul nu poate semna întrucât este nevăzător, astfel încât este fals contractul prin care a fost înstrăinat terenul de 10.000 mp, proprietatea tatălui său P.M., care a decedat între timp. De asemenea, a susținut că notarul nu a avut în vedere că terenul vândut era bun comun, dobândit de vânzător împreună cu soția sa, mama petiționarei. De asemenea, procurorul a reținut că din examinarea dosarului notarial rezultă că cererea pentru autentificarea contractului a fost înregistrată la 16 aprilie 2004, că la rubrica „vânzător” există o inscripționare iar mai jos mențiunea că P.M. nu a putut semna, motiv pentru care s-a aplicat impresiunea digitală pe cerere și pe contractul de vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut de către procuror că petiționara a acționat și pe cale civilă solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, acțiune ce a fost respinsă iar hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și apoi a recursului. Procurorul a avut în vedere faptul că susținerea petiționarei că terenul vândut era proprietate comună este infirmată de hotărârea judecătorească prin care s-a reținut că bunul era proprietatea exclusivă a vânzătorului. De asemenea, în rezoluție s-a precizat că au fost audiați cumpărătorul D.V., din a cărui declarație a reieșit că este fiul vitreg al vânzătorului P.M., și că vânzarea terenului a fost dorința expresă a acestuia, și notarul public L.D.

care a precizat că mai întâi a încercat să vadă dacă P.M. poate semna cererea de autentificare și întrucât acesta nu a putut semna fiind nevăzător, a procedat la aplicarea amprentei digitale atât pe cerere cât și pe contract, consemnând în încheierea de autentificare acest aspect și că i s-a citit actul respectiv rând cu rând. Instanța a mai reținut că plângerea formulată de petiționară a fost respinsă, ca nefondată, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin rezoluția 729/II/2/2008 din 15 mai 2008. Petiționara a formulat plângere conform art. 278 1 C. proc. pen., împotriva celor două rezoluții susținând că soluția de neîncepere a urmăririi penale este nelegală și netemeinică deoarece procurorul nu a cercetat faptul că notarul a încălcat mai multe acte normative atunci când l-a forțat pe P.M.

să pună amprenta pe un contract pe care nu a consimțit să-l semneze. A mai susținut petiționara că P.M. nu putea semna un astfel de act pentru că efectiv nu înțelegea ce se petrecea la notariat, în acest sens existând acte din dosarul notarial care au fost rupte, că acesta vedea și putea să semneze, iar notarul a autentificat un act pe care un om muribund nu le înțelegea și nu a verificat dacă acesta își exprimă liber voința, procurorul ignorând că notarul a consemnat fals că vânzătorul nu știe să semneze, în condițiile în care acesta știa carte și putea semna. S-a susținut, de asemenea, că actul de vânzare-cumpărare nu a fost întocmit cu respectarea condițiilor legale și conțin multe lacune, iar în baza încheierii de autentificare nu se regăsesc actele de stare civilă ale părților, consemnându-se că cel care vinde este P.V.M.

în loc P.I.M. cum figurează în titlul de proprietate. Verificând rezoluțiile atacate pe baza lucrărilor și a materialului din dosar, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., instanța a reținut că probele strânse în faza actelor premergătoare permit lămurirea corectă și completă a tuturor împrejurărilor cauzei. S-a apreciat că împrejurarea că rezoluția nu răspunde în detaliu tuturor aspectelor sesizate de petiționară nu este de natură a afecta legalitatea și temeinicia soluției dispuse de procuror atâta timp cât din acte nu rezultă motive verosimile de a bănui că notarul public D.L., cu prilejul autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr. 609 din16 aprilie 2004, cu știință, și-ar fi îndeplinit în mod defectuos îndatoririle de serviciu și ar fi întocmit un înscris oficial ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Instanța a reținut că notarul nu a consemnat în actele întocmite că vânzătorul nu este știutor de carte, fiind nefondată susținerea petiționarei în acest sens, iar aplicarea amprentei digitale pe contract a fost justificată de împrejurarea că P.M. nu a putut semna din pricina vederii slăbite, fapt dovedit și de cele consemnate pe cererea de autentificare a contractului. De asemenea, s-a reținut că nu există nici un act din care să rezulte că P.M. se afla în incapacitate psiho-fizică de a înțelege ce se petrecea la notariat și care sunt efectele actului încheiat. Tot astfel nu este dovedită susținerea petiționarei că, la data încheierii contractului, vânzătorul era muribund, decedând la două zile, din actele dosarului rezultând că decesul a intervenit abia la 18 aprilie 2005, deci după un an și 2 zile.

S-a avut în vedere că nu există indicii că notarul nu ar fi citit actul rând cu rând vânzătorului, iar împrejurarea că în dosarul notarial nu se găsesc copii ale actelor de identitate ale părților este lipsită de relevanță atâta timp cât în contract sunt menționate și identificate aceste acte și nu s-a contestat și nici nu s-a dovedit că BI seria AI nr. 791766/1972 eliberat de Poliția Urziceni ar fi aparținut lui P.M. S-a reținut că în mod evident menționarea inițialei „V.” în loc de „I.” constituie o simplă eroare materială și că, atâta timp cât notarului i s-a prezentat un act ce consfințea dreptul de proprietate al vânzătorului nu avea motive pentru a cenzura caracterul exclusiv al dreptului acestuia.

S-a avut în vedere că de altfel în cadrul procesului civil promovat de moștenitorii lui P.M., printre care și petiționara, s-a stabilit irevocabil că terenul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare constituia proprietatea exclusivă a vânzătorului P.M. În concluzie instanța a constatat că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror este legală și temeinică, plângerea formulată împotriva acesteia nefiind fondată.

Petiționara a declarat recurs în motivarea căruia a susținut că hotărârea a fost pronunțată de o instanță necompetentă, că soluția de neîncepere a urmăririi penale s-a dispus fără a se cerceta aspecte esențiale, că s-a ignorat faptul că notarul a consemnat în contract date false de identificare a petiționarului și în încheierea de autentificare în mod nereal că vânzătorul este în neputință de a semna, faptul că nu știe carte etc. Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și sub toate aspectele conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursul nu este fondat. Astfel, conform art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., instanța competentă să soluționeze plângerea împotriva unei soluții a procurorului de netrimitere în judecată este cea căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

În speță, având în vedere calitatea de notar a intimatului, competența de a judeca în primă instanță ar reveni conform art. 28 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., curții de apel. Așa fiind, se constată că este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține că în cauză instanța competentă este judecătoria și nu curtea de apel. Curtea reține că nu sunt fondate nici celelalte critici formulate de recurentă. Este neîntemeiată susținerea petiționarei că, notarul ar fi consemnat nereal că vânzătorul nu știe carte întrucât nu există o astfel de mențiune a notarului nici pe cererea de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare și nici în încheierea de autentificare. De asemenea, din actele premergătoare rezultă că datorită scăderii acuității vizuale vânzătorul nu a putut semna actul, motiv pentru care s-a procedat la aplicarea amprentei sale digitale, precum și faptul că acestuia i-a fost citit contractul de vânzare-cumpărare rând cu rând.

Tot astfel, din actele premergătoare nu rezultă indicii că în momentul încheierii contractului starea psihică a vânzătorului era alterată, astfel încât acesta nu-și putea da seama de natura și efectele contractului încheiat. Curtea reține, de asemenea, că nu se poate considera că datele de identificare ale vânzătorului menționate de notar în actul autentificat sunt false atâta timp cât numele și prenumele părții cât și actul de identitate corespund realității. Simplul fapt că s-a trecut o altă inițială a tatălui decât cea corectă nu poate fi considerat un fals ci constituie în mod evident consecința unei erori materiale, care de altfel nici nu este de natură a produce vreo consecință juridică.

Întrucât nu există motive de desființare a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale în mod corect instanța a respins plângerea ca nefondată. Față de considerentele expuse, Curtea constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, astfel încât recursul va fi respins, ca nefondat, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara P.M. împotriva sentinței penale nr. 225 din 9 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 ianuarie 2009.