ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 230/2009

Examinând recursul de față

constată;

Prin sentința penală nr. 225

din 9 septembrie 2008, Curtea de Apel București a respins, ca nefondată,

plângerea formulată de petiționara P.M. împotriva rezoluției nr. 1805/P/2007

din 10 aprilie 2008 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

a obligat-o pe petiționară la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Instanța a reținut că prin

rezoluția atacată s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit.

d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de notarul public L.D.

pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și de art. 289 C. pen.

Procurorul a reținut că, la

data de 29 decembrie 2009, petiționara a formulat o plângere în care a reclamat

faptul că notarul public L.D. a autentificat un contract de vânzare-cumpărare

între numiții P.M. și D.V. în care a consemnat în mod fals că vânzătorul nu

poate semna întrucât este nevăzător, astfel încât este fals contractul prin

care a fost înstrăinat terenul de 10.000 mp, proprietatea tatălui său P.M.,

care a decedat între timp. De asemenea, a susținut că notarul nu a avut în

vedere că terenul vândut era bun comun, dobândit de vânzător împreună cu soția

sa, mama petiționarei.

De asemenea, procurorul a

reținut că din examinarea dosarului notarial rezultă că cererea pentru

autentificarea contractului a fost înregistrată la 16 aprilie 2004, că la rubrica

„vânzător” există o inscripționare iar mai jos mențiunea că P.M. nu a putut

semna, motiv pentru care s-a aplicat impresiunea digitală pe cerere și pe

contractul de vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut de către

procuror că petiționara a acționat și pe cale civilă solicitând să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, acțiune ce a fost

respinsă iar hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea

apelului și apoi a recursului.

Procurorul a avut în vedere

faptul că susținerea petiționarei că terenul vândut era proprietate comună este

infirmată de hotărârea judecătorească prin care s-a reținut că bunul era

proprietatea exclusivă a vânzătorului.

De asemenea, în rezoluție

s-a precizat că au fost audiați cumpărătorul D.V., din a cărui declarație a

reieșit că este fiul vitreg al vânzătorului P.M., și că vânzarea terenului a

fost dorința expresă a acestuia, și notarul public L.D. care a precizat că mai

întâi a încercat să vadă dacă P.M. poate semna cererea de autentificare și întrucât

acesta nu a putut semna fiind nevăzător, a procedat la aplicarea amprentei

digitale atât pe cerere cât și pe contract, consemnând în încheierea de

autentificare acest aspect și că i s-a citit actul respectiv rând cu rând.

Instanța a mai reținut că plângerea

formulată de petiționară a fost respinsă, ca nefondată, de procurorul general

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin rezoluția 729/II/2/2008

din 15 mai 2008.

Petiționara a formulat

plângere conform art. 278

1

C. proc. pen., împotriva celor două

rezoluții susținând că soluția de neîncepere a urmăririi penale este nelegală

și netemeinică deoarece procurorul nu a cercetat faptul că notarul a încălcat

mai multe acte normative atunci când l-a forțat pe P.M. să pună amprenta pe un

contract pe care nu a consimțit să-l semneze.

A mai susținut petiționara

că P.M. nu putea semna un astfel de act pentru că efectiv nu înțelegea ce se

petrecea la notariat, în acest sens existând acte din dosarul notarial care au

fost rupte, că acesta vedea și putea să semneze, iar notarul a autentificat un

act pe care un om muribund nu le înțelegea și nu a verificat dacă acesta își

exprimă liber voința, procurorul ignorând că notarul a consemnat fals că vânzătorul

nu știe să semneze, în condițiile în care acesta știa carte și putea semna.

S-a susținut, de asemenea,

că actul de vânzare-cumpărare nu a fost întocmit cu respectarea condițiilor

legale și conțin multe lacune, iar în baza încheierii de autentificare nu se

regăsesc actele de stare civilă ale părților, consemnându-se că cel care vinde

este P.V.M. în loc P.I.M. cum figurează în titlul de proprietate.

Verificând rezoluțiile

atacate pe baza lucrărilor și a materialului din dosar, potrivit art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., instanța a reținut că probele strânse în faza actelor

premergătoare permit lămurirea corectă și completă a tuturor împrejurărilor

cauzei.

S-a apreciat că împrejurarea

că rezoluția nu răspunde în detaliu tuturor aspectelor sesizate de petiționară

nu este de natură a afecta legalitatea și temeinicia soluției dispuse de

procuror atâta timp cât din acte nu rezultă motive verosimile de a bănui că notarul

public D.L., cu prilejul autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr. 609

din16 aprilie 2004, cu știință, și-ar fi îndeplinit în mod defectuos

îndatoririle de serviciu și ar fi întocmit un înscris oficial ce atestă împrejurări

necorespunzătoare adevărului.

Instanța a reținut că

notarul nu a consemnat în actele întocmite că vânzătorul nu este știutor de

carte, fiind nefondată susținerea petiționarei în acest sens, iar aplicarea

amprentei digitale pe contract a fost justificată de împrejurarea că P.M. nu a

putut semna din pricina vederii slăbite, fapt dovedit și de cele consemnate pe

cererea de autentificare a contractului.

De asemenea, s-a reținut că

nu există nici un act din care să rezulte că P.M. se afla în incapacitate

psiho-fizică de a înțelege ce se petrecea la notariat și care sunt efectele

actului încheiat.

Tot astfel nu este dovedită

susținerea petiționarei că, la data încheierii contractului, vânzătorul era

muribund, decedând la două zile, din actele dosarului rezultând că decesul a

intervenit abia la 18 aprilie 2005, deci după un an și 2 zile.

S-a avut în vedere că nu

există indicii că notarul nu ar fi citit actul rând cu rând vânzătorului, iar

împrejurarea că în dosarul notarial nu se găsesc copii ale actelor de

identitate ale părților este lipsită de relevanță atâta timp cât în contract

sunt menționate și identificate aceste acte și nu s-a contestat și nici nu s-a

dovedit că BI seria AI nr. 791766/1972 eliberat de Poliția Urziceni ar fi

aparținut lui P.M.

S-a reținut că în mod

evident menționarea inițialei „V.” în loc de „I.” constituie o simplă eroare

materială și că, atâta timp cât notarului i s-a prezentat un act ce consfințea

dreptul de proprietate al vânzătorului nu avea motive pentru a cenzura

caracterul exclusiv al dreptului acestuia.

S-a avut în vedere că de

altfel în cadrul procesului civil promovat de moștenitorii lui P.M., printre

care și petiționara, s-a stabilit irevocabil că terenul ce a format obiectul

contractului de vânzare-cumpărare constituia proprietatea exclusivă a

vânzătorului P.M.

În concluzie instanța a

constatat că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror este

legală și temeinică, plângerea formulată împotriva acesteia nefiind fondată.

Petiționara a declarat

recurs în motivarea căruia a susținut că hotărârea a fost pronunțată de o

instanță necompetentă, că soluția de neîncepere a urmăririi penale s-a dispus

fără a se cerceta aspecte esențiale, că s-a ignorat faptul că notarul a

consemnat în contract date false de identificare a petiționarului și în

încheierea de autentificare în mod nereal că vânzătorul este în neputință de a

semna, faptul că nu știe carte etc.

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate, dar și sub toate aspectele conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursul nu este fondat.

Astfel, conform art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., instanța competentă să soluționeze plângerea împotriva

unei soluții a procurorului de netrimitere în judecată este cea căreia i-ar

reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

În speță, având în vedere

calitatea de notar a intimatului, competența de a judeca în primă instanță ar

reveni conform art. 28 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., curții de apel.

Așa fiind, se constată că

este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține că în cauză instanța

competentă este judecătoria și nu curtea de apel.

Curtea reține că nu sunt

fondate nici celelalte critici formulate de recurentă.

Este neîntemeiată susținerea

petiționarei că, notarul ar fi consemnat nereal că vânzătorul nu știe carte

întrucât nu există o astfel de mențiune a notarului nici pe cererea de

autentificare a contractului de vânzare-cumpărare și nici în încheierea de

autentificare.

De asemenea, din actele

premergătoare rezultă că datorită scăderii acuității vizuale vânzătorul nu a

putut semna actul, motiv pentru care s-a procedat la aplicarea amprentei sale

digitale, precum și faptul că acestuia i-a fost citit contractul de

vânzare-cumpărare rând cu rând.

Tot astfel, din actele

premergătoare nu rezultă indicii că în momentul încheierii contractului starea

psihică a vânzătorului era alterată, astfel încât acesta nu-și putea da seama

de natura și efectele contractului încheiat.

Curtea reține, de asemenea,

că nu se poate considera că datele de identificare ale vânzătorului menționate

de notar în actul autentificat sunt false atâta timp cât numele și prenumele

părții cât și actul de identitate corespund realității. Simplul fapt că s-a

trecut o altă inițială a tatălui decât cea corectă nu poate fi considerat un

fals ci constituie în mod evident consecința unei erori materiale, care de

altfel nici nu este de natură a produce vreo consecință juridică.

Întrucât nu există motive de

desființare a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale în mod corect

instanța a respins plângerea ca nefondată.

Față de considerentele

expuse, Curtea constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, astfel

încât recursul va fi respins, ca nefondat, conform art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționara P.M. împotriva sentinței penale nr. 225 din 9

septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenta petiționară

la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 ianuarie 2009.