ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4218/2008

Asupra recursului de față; Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanții, în calitate de ofițeri în cadrul instituției pârâte, au dreptul la plata primei de concediu pentru perioada 2004-2006, în conformitate cu dispozițiile art. 37 alin. (2) teza întâi din O.G. nr. 38/2003, precum și la plata sporului de fidelitate pentru anul 2005, prevăzut de art. 6 din O.G. nr. 38/2003, întrucât suspendarea plății acestor drepturi în perioadele respective nu înlătură existența drepturilor, astfel că după încetarea suspendării dreptul devine actual, sumele necesare plăților trebuie să se regăsească în fondurile bugetare. Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susține, în esență, că sporul de fidelitate a fost greșit acordat de instanța de fond, în condițiile în care plata acestui spor a fost suspendată pentru anul 2005, cu respectarea prevederilor art. 64 din Legea nr. 24/2000 și a prevederilor art. 57 din O.G.

nr. 38/2003, astfel că restrângerea exercițiului acestui drept s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituție. Analizând cauza, în limita învestirii instanței de control judiciar prin motivele de recurs formulate, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Prin dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor a fost consacrat dreptul polițiștilor la un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază. Este adevărat că acordarea acestui drept, instituit prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată, pentru anul 2005, prin O.U.G.

nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului Ministerului Administrației și Internelor, însă, așa cum corect a reținut și instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia. Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistența sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.

Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, îngrădire care ar contraveni atât art. 53 din Constituția României, revizuită, care reglementează situațiile în care se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Or, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu există motive de casare sau de modificare a sentinței fondului, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori art. 304 pct. 9 sau art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva sentinței civile nr. 1143 din 9 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2008. p