ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4218/2008

Asupra recursului de față;

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a

reținut, în esență, că reclamanții, în calitate de ofițeri în cadrul

instituției pârâte, au dreptul la plata primei de concediu pentru perioada

2004-2006, în conformitate cu dispozițiile art. 37 alin. (2) teza întâi din

O.G. nr. 38/2003, precum și la plata sporului de fidelitate pentru anul 2005,

prevăzut de art. 6 din O.G. nr. 38/2003, întrucât suspendarea plății acestor

drepturi în perioadele respective nu înlătură existența drepturilor, astfel că

după încetarea suspendării dreptul devine actual, sumele necesare plăților

trebuie să se regăsească în fondurile bugetare.

Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susține, în

esență, că sporul de fidelitate a fost greșit acordat de instanța de fond, în

condițiile în care plata acestui spor a fost suspendată pentru anul 2005, cu

respectarea prevederilor art. 64 din Legea nr. 24/2000 și a prevederilor art. 57

din O.G. nr. 38/2003, astfel că

restrângerea

exercițiului acestui drept s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 53

alin.

(2) din Constituție.

Analizând cauza, în limita învestirii instanței de

control judiciar prin motivele de recurs formulate, în raport cu dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și cu normele de drept aplicabile, Curtea

constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Prin dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind

salarizarea și alte

drepturi ale

polițiștilor a fost consacrat dreptul polițiștilor la un spor de fidelitate

de

până la 20% din salariul de bază.

Este adevărat că acordarea acestui drept, instituit

prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată, pentru anul 2005,

prin O.U.G. nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului

Ministerului Administrației și Internelor, însă, așa cum corect a reținut și

instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta

vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată

existenta acestuia.

Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului

în perioada

respectivă echivalează cu

inexistența sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar

încălca

principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.

Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a

existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar

ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să

fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui,

îngrădire care ar contraveni atât art. 53 din Constituția României, revizuită,

care reglementează situațiile în care se poate restrânge exercițiul unui drept,

cât și prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului.

Or, respectarea principiului încrederii în statul de

drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul și

litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor

situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să

nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în

care au fost prevăzute de lege.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta

Curte constată că nu există motive de casare sau de modificare a sentinței

fondului, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori art. 304 pct. 9

sau art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât va respinge recursul ca

nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră împotriva sentinței civile nr. 1143 din 9

aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

noiembrie 2008.

p