ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4479/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IX- a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.O.A.

a chemat în judecată pe pârâtul C.N.C.D., solicitând anularea Hotărârii nr. 40/09

ianuarie 2008 pronunțată de Colegiul Director al C.N.C.D. – act cauzator de

prejudicii în dreptul său de proprietate mobiliară, precum și plata cu titlu de

daune a sumei pe care M.F. i-o percepe sub formă de penalități pentru

întârzierea la plata impozitului, întârziere cauzată de durata soluționării

speței sale dedusă C.N.C.D. și instanței, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a

cererii, reclamantul susține că, la data de 10 octombrie 2007, a sesizat C.N.C.D.

în legătură cu un act de discriminare comis de M.F.P., care avea ca obiect

impozitarea diferențiată a mașinilor cu capacitate cilindrică mare.

În acest sens, reclamantul

arată că este posesorul unui vehicul de teren jeep G.C., producție SUA,

fabricat în 1994, cu capacitate cilindrică de 3960 cm

3

.

În fapt, reclamantul

consideră că, în urma lecturării art. 263 C. fisc., se observă o vădită

discriminare creată între posesorii de vehicule de teren indigene și posesorii

vehiculelor de teren străine.

În concepția reclamantului,

pârâtul omite să vadă contradicția din cadrul articolului mai sus amintit, mai

exact, între prevederile alin. (2)(care arată că impozitul se calculează în

funcție de capacitatea cilindrică și tabelul subsecvent articolului), pct. 4 și

5, pe de o parte, comparativ cu pct. 6 și 7, pe de altă parte.

În plus, reclamantul

apreciază că există o discriminare la adresa persoanei afectată patrimonial,

într-un drept al omului(proprietatea – art. 1 Protocolul 1 din CEDO), în urma

lecturării pct. 7 din tabel, cu referire la vehiculele de teren indigene, în

comparație cu pct. 4 și 5, unde se încadrează mașinile de teren de proveniență

străină.

Prin întâmpinarea de la

filele 34-37 dosar, pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale,

avându-se în vedere prevederile art. 3 pct. 1 C:proc. civ. raportat la art. 10 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 1134

din 07 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IX- a de contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal.

Prin întâmpinarea de la

filele 5-9 dosar CAB, pârâtul a solicitat respingerea plângerii, susținând în

esență, în urma coroborării elementelor probatorii ale dosarului cu definiția

discriminării, că, în cauză, nu se poate reține întrunirea cumulativă a

elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere între

persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate în mod

diferit.

Prin cererea aflată la fila

9 dosar CAB, reclamantul a depus o precizare la acțiune în sensul că : 1.

solicită să fie despăgubit cu o sumă de 10% - echivalent a 2.000 de euro,

întrucât nu a putut vinde autovehiculul, datorită faptului că, în mod culpabil,

pârâtul a hotărât ca fiind legală și nediscriminatorie prevederea art. 263 alin.

(2) pct. 5 raportat la pct. 7 C. fisc.; 2. solicită să fie despăgubit cu o sumă

ce reprezintă diferența dintre impozitul pe care ar fi trebuit să-l plătească,

prevăzut la art. 263 alin. (2) pct. 7 C. fisc., pentru autoturismele de teren

și cel pe care autoritățile fiscale i-l vor percepe, respectiv, cel prevăzut de

art. 263 alin. (2) pct. 5 din același cod, urmare a faptului că pârâtul nu a

constatat ca fiind discriminatoriu acest text de lege.

În concluzie, reclamantul solicită

următoarele despăgubiri: suma de 2.000 euro în RON la cursul BNR, suma de

4.385, 4 RON și dobânda legală până în ziua plății efective.

Prin cererea depusă la

termenul din 05 noiembrie 2008(filele 46-48 dosar CAB), C.S.C. a formulat o

cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantului, solicitând

admiterea în întregime a cererii acestuia.

La același termen de

judecată, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție, cu luarea

în considerare a art. 49-52 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3483

din 10 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.

Pentru a pronunța o asemenea

hotărâre, instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 1 alin. (3)și art.

2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Potrivit art. 263 alin. (1) C.

fisc., impozitul pe mijloacele de transport se calculează în funcție de tipul

mijlocului de transport, conform celor prevăzute în prezentul capitol.

Alin. (2) din același

articol precizează că, în cazul oricăruia dintre următoarele autovehicule,

impozitul pe mijlocul de transport se calculează în funcție de capacitatea

cilindrică a acestuia, prin înmulțirea fiecărei grupe de 200 cmc sau fracțiune

din aceasta cu suma corespunzătoare.

În concepția Curții,

legiuitorul face o diferențiere clară între autoturismele de la pct. 5 față de

autovehiculele(autobuz, autocar, microbuz) de la pct. 6, iar această

diferențiere se datorează tipului de mașină și mai ales

destinației/întrebuințării acestora; prin urmare, această diferențiere are la

bază un scop legitim, așa cum prevede art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Pe cale de consecință,

coroborând toate elementele probatorii ale dosarului și definiția discriminării

în cauză, nu se poate reține întrunirea cumulativă a elementelor privind un

tratament de deosebire, restricție, excludere între persoane care se află în

situații comparabile și care sunt tratate în mod diferit.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești s-a promovat recurs în termen legal de către reclamant, care a

solicitat, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței

atacate în sensul anulării hotărârii C.N.C.D. și acordarea daunelor solicitate

la fond, urmare a prejudiciului suferit.

Un prim motiv de recurs

vizează cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, din considerentele sentinței atacate, reiese că aceasta s-a pronunțat pe

altceva decât s-a solicitat.

În opinia recurentului,

hotărârea dată este bazată pe un text de lege eronat, întrucât nu a solicitat

anularea hotărârii C.N.C.D. pe criteriul unei discriminări produse în aplicarea

art. 263 alin. (2) pct. 5 C. fisc., prin comparație cu pct. 6 al aceluiași

articol, ci a solicitat anularea hotărârii C.N.C.D. pe considerentul

constatării discriminării legii, având în vedere criteriile stabilite de art. 263

alin. (2) pct. 5 C. fisc. – la care se încadrează la perceperea impozitului –

comparativ cu pct. 7 al aceluiași articol și alineat.

O altă critică adusă

hotărârii recurate se referă la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra

cererii intervenientului accesoriu și nici asupra tuturor capetelor de cerere,

inclusiv asupra cheltuielilor de judecată.

Recurentul apreciază că sunt

incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea

recurată vine în contradicție cu textul de lege pe care îl invocă (art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare).

Pe fondul cauzei, recurentul

explicitează situația de fapt și de drept care determină discriminarea, aceasta

afectând dreptul de proprietate al proprietarilor de autovehicule de teren, în

sensul că perceperea unui impozit ilegal și necomunitar aduce atingere

dreptului de proprietate privit ca un drept al omului, în contextul în care

banul reprezintă o marfă cu caracter universal, susceptibilă de proprietate.

Mai precis, recurentul

consideră că art. 263 alin. (2) pct. 7 C. fisc. contravenea art. 92 din

Tratatul CEE.

Prin întâmpinarea de la

filele 14-17 dosar, intimatul C.N.C.D. a solicitat respingerea recursului ca

netemeinic.

Analizând sentința atacată,

în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Curtea apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1)

teza I C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004,

admiterea recursului.

Potrivit art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului

cererii deduse judecății.

În speța de față, instanța

de control judiciar apreciază că sunt incidente prevederile art. 312 alin. (5)

teza I C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată a soluționat procesul fără a

intra în cercetarea fondului, după cum se va releva în continuare.

În primul rând, Înalta Curte

constată că recurentul-reclamant nu a solicitat anularea hotărârii C.N.C.D. nr.

40 din 9 ianuarie 2008 pe criteriul unei discriminării produse în aplicarea art.

263 alin. (2) pct. 5 C. fisc., prin comparație cu pct. 6 al aceluiași articol.

Dimpotrivă, partea respectivă a solicitat anularea actului administrativ aflat

în litigiu pe considerentul constatării discriminării legii,având în vedere

criteriile stabilite de art. 263 alin. (2) pct. 5 C. fisc. în comparație cu pct.

7 al aceluiași articol și alineat (a se vedea acțiunea introductivă de la

filele 1-4 dosar TB).

Judecătorul fondului trebuia

să se pronunțe în raport de aceste susțineri ale persoanei care a declanșat

procesul în contencios administrativ.

Așadar, prima instanță nu a

analizat nelegalitatea actului administrativ atacat cu luarea în considerare a

motivării în fapt și în drept a acțiunii introductive, în sensul precizat

anterior.

Pe cale de consecință, prima

instanță s-a pronunțat pe altceva decât s-a solicitat.

În altă ordine de idei,

Înalta Curte constată că sentința recurată nu a luat în considerare și

precizarea acțiunii (de la fila 9 dosar CAB) cu privire la daunele solicitate

(suma de 2000 euro în RON la cursul BNR, suma de 4.385,4 RON și dobânda legală

până în ziua plății efective).

Pe de altă parte, așa cum

susține și recurentul, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii

intervenientului accesoriu (aflată la filele 46-48 dosar CAB), deși, la

termenul din 5 noiembrie 2008, instanța a încuviințat în principiu cererea de

intervenție (a se vedea încheierea de ședință de la fila 55 dosar CAB).

Or, expresia „fără a intra

în cercetarea fondului”, utilizată de art. 312 alin. (5) C. proc. civ., trebuie

înțeleasă în sensul că instanța a omis să soluționeze o cerere ori s-a

pronunțat cu privire la altceva decât i s-a cerut.

Așadar, în raport de cele

expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I și art. 313 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul A.S.O. împotriva sentinței nr. 3483 din 10 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 21 octombrie 2009.