ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4479/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX- a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.O.A. a chemat în judecată pe pârâtul C.N.C.D., solicitând anularea Hotărârii nr. 40/09 ianuarie 2008 pronunțată de Colegiul Director al C.N.C.D. – act cauzator de prejudicii în dreptul său de proprietate mobiliară, precum și plata cu titlu de daune a sumei pe care M.F. i-o percepe sub formă de penalități pentru întârzierea la plata impozitului, întârziere cauzată de durata soluționării speței sale dedusă C.N.C.D. și instanței, cu cheltuieli de judecată. În motivarea în fapt a cererii, reclamantul susține că, la data de 10 octombrie 2007, a sesizat C.N.C.D.

în legătură cu un act de discriminare comis de M.F.P., care avea ca obiect impozitarea diferențiată a mașinilor cu capacitate cilindrică mare. În acest sens, reclamantul arată că este posesorul unui vehicul de teren jeep G.C., producție SUA, fabricat în 1994, cu capacitate cilindrică de 3960 cm 3 . În fapt, reclamantul consideră că, în urma lecturării art. 263 C. fisc., se observă o vădită discriminare creată între posesorii de vehicule de teren indigene și posesorii vehiculelor de teren străine. În concepția reclamantului, pârâtul omite să vadă contradicția din cadrul articolului mai sus amintit, mai exact, între prevederile alin. (2)(care arată că impozitul se calculează în funcție de capacitatea cilindrică și tabelul subsecvent articolului), pct. 4 și 5, pe de o parte, comparativ cu pct. 6 și 7, pe de altă parte.

În plus, reclamantul apreciază că există o discriminare la adresa persoanei afectată patrimonial, într-un drept al omului(proprietatea – art. 1 Protocolul 1 din CEDO), în urma lecturării pct. 7 din tabel, cu referire la vehiculele de teren indigene, în comparație cu pct. 4 și 5, unde se încadrează mașinile de teren de proveniență străină. Prin întâmpinarea de la filele 34-37 dosar, pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale, avându-se în vedere prevederile art. 3 pct. 1 C:proc. civ. raportat la art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 1134 din 07 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IX- a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin întâmpinarea de la filele 5-9 dosar CAB, pârâtul a solicitat respingerea plângerii, susținând în esență, în urma coroborării elementelor probatorii ale dosarului cu definiția discriminării, că, în cauză, nu se poate reține întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate în mod diferit.

Prin cererea aflată la fila 9 dosar CAB, reclamantul a depus o precizare la acțiune în sensul că : 1. solicită să fie despăgubit cu o sumă de 10% - echivalent a 2.000 de euro, întrucât nu a putut vinde autovehiculul, datorită faptului că, în mod culpabil, pârâtul a hotărât ca fiind legală și nediscriminatorie prevederea art. 263 alin. (2) pct. 5 raportat la pct. 7 C. fisc.; 2. solicită să fie despăgubit cu o sumă ce reprezintă diferența dintre impozitul pe care ar fi trebuit să-l plătească, prevăzut la art. 263 alin. (2) pct. 7 C. fisc., pentru autoturismele de teren și cel pe care autoritățile fiscale i-l vor percepe, respectiv, cel prevăzut de art. 263 alin. (2) pct. 5 din același cod, urmare a faptului că pârâtul nu a constatat ca fiind discriminatoriu acest text de lege.

În concluzie, reclamantul solicită următoarele despăgubiri: suma de 2.000 euro în RON la cursul BNR, suma de 4.385, 4 RON și dobânda legală până în ziua plății efective. Prin cererea depusă la termenul din 05 noiembrie 2008(filele 46-48 dosar CAB), C.S.C. a formulat o cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantului, solicitând admiterea în întregime a cererii acestuia. La același termen de judecată, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție, cu luarea în considerare a art. 49-52 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 3483 din 10 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului. Pentru a pronunța o asemenea hotărâre, instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 1 alin. (3)și art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000. Potrivit art. 263 alin. (1) C. fisc., impozitul pe mijloacele de transport se calculează în funcție de tipul mijlocului de transport, conform celor prevăzute în prezentul capitol. Alin. (2) din același articol precizează că, în cazul oricăruia dintre următoarele autovehicule, impozitul pe mijlocul de transport se calculează în funcție de capacitatea cilindrică a acestuia, prin înmulțirea fiecărei grupe de 200 cmc sau fracțiune din aceasta cu suma corespunzătoare. În concepția Curții, legiuitorul face o diferențiere clară între autoturismele de la pct. 5 față de autovehiculele(autobuz, autocar, microbuz) de la pct. 6, iar această diferențiere se datorează tipului de mașină și mai ales destinației/întrebuințării acestora; prin urmare, această diferențiere are la bază un scop legitim, așa cum prevede art. 2 alin. (3) din O.G.

nr. 137/2000. Pe cale de consecință, coroborând toate elementele probatorii ale dosarului și definiția discriminării în cauză, nu se poate reține întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate în mod diferit. Împotriva acestei hotărâri judecătorești s-a promovat recurs în termen legal de către reclamant, care a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul anulării hotărârii C.N.C.D. și acordarea daunelor solicitate la fond, urmare a prejudiciului suferit.

Un prim motiv de recurs vizează cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, din considerentele sentinței atacate, reiese că aceasta s-a pronunțat pe altceva decât s-a solicitat. În opinia recurentului, hotărârea dată este bazată pe un text de lege eronat, întrucât nu a solicitat anularea hotărârii C.N.C.D. pe criteriul unei discriminări produse în aplicarea art. 263 alin. (2) pct. 5 C. fisc., prin comparație cu pct. 6 al aceluiași articol, ci a solicitat anularea hotărârii C.N.C.D. pe considerentul constatării discriminării legii, având în vedere criteriile stabilite de art. 263 alin. (2) pct. 5 C. fisc. – la care se încadrează la perceperea impozitului – comparativ cu pct. 7 al aceluiași articol și alineat.

O altă critică adusă hotărârii recurate se referă la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii intervenientului accesoriu și nici asupra tuturor capetelor de cerere, inclusiv asupra cheltuielilor de judecată. Recurentul apreciază că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată vine în contradicție cu textul de lege pe care îl invocă (art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare). Pe fondul cauzei, recurentul explicitează situația de fapt și de drept care determină discriminarea, aceasta afectând dreptul de proprietate al proprietarilor de autovehicule de teren, în sensul că perceperea unui impozit ilegal și necomunitar aduce atingere dreptului de proprietate privit ca un drept al omului, în contextul în care banul reprezintă o marfă cu caracter universal, susceptibilă de proprietate.

Mai precis, recurentul consideră că art. 263 alin. (2) pct. 7 C. fisc. contravenea art. 92 din Tratatul CEE. Prin întâmpinarea de la filele 14-17 dosar, intimatul C.N.C.D. a solicitat respingerea recursului ca netemeinic. Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Curtea apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, admiterea recursului. Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. În speța de față, instanța de control judiciar apreciază că sunt incidente prevederile art. 312 alin. (5) teza I C. proc.

civ., deoarece hotărârea recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, după cum se va releva în continuare. În primul rând, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a solicitat anularea hotărârii C.N.C.D. nr. 40 din 9 ianuarie 2008 pe criteriul unei discriminării produse în aplicarea art. 263 alin. (2) pct. 5 C. fisc., prin comparație cu pct. 6 al aceluiași articol. Dimpotrivă, partea respectivă a solicitat anularea actului administrativ aflat în litigiu pe considerentul constatării discriminării legii,având în vedere criteriile stabilite de art. 263 alin. (2) pct. 5 C. fisc. în comparație cu pct. 7 al aceluiași articol și alineat (a se vedea acțiunea introductivă de la filele 1-4 dosar TB).

Judecătorul fondului trebuia să se pronunțe în raport de aceste susțineri ale persoanei care a declanșat procesul în contencios administrativ. Așadar, prima instanță nu a analizat nelegalitatea actului administrativ atacat cu luarea în considerare a motivării în fapt și în drept a acțiunii introductive, în sensul precizat anterior. Pe cale de consecință, prima instanță s-a pronunțat pe altceva decât s-a solicitat. În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că sentința recurată nu a luat în considerare și precizarea acțiunii (de la fila 9 dosar CAB) cu privire la daunele solicitate (suma de 2000 euro în RON la cursul BNR, suma de 4.385,4 RON și dobânda legală până în ziua plății efective).

Pe de altă parte, așa cum susține și recurentul, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii intervenientului accesoriu (aflată la filele 46-48 dosar CAB), deși, la termenul din 5 noiembrie 2008, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție (a se vedea încheierea de ședință de la fila 55 dosar CAB). Or, expresia „fără a intra în cercetarea fondului”, utilizată de art. 312 alin. (5) C. proc. civ., trebuie înțeleasă în sensul că instanța a omis să soluționeze o cerere ori s-a pronunțat cu privire la altceva decât i s-a cerut. Așadar, în raport de cele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I și art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul A.S.O. împotriva sentinței nr. 3483 din 10 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2009.