ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5000/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5000/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față constată:
Prin cererea de intervenție în interes propriu, (disjunsă prin
încheierea din 23 mai
2005 dată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.387
1
2005, având ca obiect o acțiune
în
evacuare),
astfel cum a fost precizată, reclamanta M.A.,
în nume propriu și în calitate de mandatară a surorilor sale M.N. și S.E. a
solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Ploiești, SC D.
SRL, Prefectura Județului Prahova și Statul Român să fie despăgubită cu suma de
3.000.000.000 lei, reprezentând contravaloarea parterului imobilului situat în
municipiul Ploiești, jud.
Prahova, cu suma de 1.000.000.000 lei,
reprezentând contravaloarea apartamentului nr. 3 situat la etajul 3 al
aceluiași imobil, suma de 5000 dolari SUA, reprezentând contravaloarea unui
ceas de aur, precum și daune cominatorii.
Ulterior,
reclamantele au precizat că înțeleg sa solicite obligarea pârâților la plata
sumei de 9 miliarde lei, reprezentând contravaloarea imobilului situat în
municipiul Ploiești, jud. Prahova, precum și la plata de daune cominatorii și
de daune morale.
În motivarea
cererii reclamantele au arătat că imobilul pentru care solicită plata de
despăgubiri a fost confiscat de stat din patrimoniul autorului lor, G.A. și că,
atâta timp cât nu le mai poate fi restituit în natură, sunt îndreptățite la
despăgubiri.
Prin sentința
civilă nr. 6/CC din 23 mai 2007, Curtea de Apel Ploiești
a stabilit competența de soluționare a litigiului, în
primă instanță, în favoarea Tribunalului Prahova.
Prin sentința
civilă nr. 1293 din 12 octombrie 2007, Tribunalul Prahova
a respins cererea.
În motivarea
sentinței instanța a reținut că reclamantele solicită acordarea de măsuri
reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost
modificată prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în str.
B. nr. 1, invocând că a fost proprietatea autorului lor G.A. care ar fi fost
deposedat de stat în mod abuziv de acesta.
Referitor la
imobilul situat la adresa mai sus arătată, instanța a constatat că apartamentul
3 (etaj 3) a fost restituit în natură numitelor I.M., T.V.I. și S.M.E., în
procedura Legii nr. 112/1995, în baza sentinței civile nr. 1118/1998
Judecătoriei Ploiești, (apartament care a fost înstrăinat către pârâta SC D. SRL)
iar, prin dispoziția nr. 4410 din 7 mai 2004 a Primarului municipiului
Ploiești, emisă în procedura Legii nr. 10/2001, le-au fost restituite partea de
construcție cu destinația de prăvălii - simbolurile 1 și 2, spațiul de la
subsolul prăvăliei 1 și terenul în suprafață de 8,7 mp, cotă indiviză din
totalul de 77,23 mp aferent clădirii.
Prin dispoziția
menționată s-a constatat și că apartamentele simbol 1 (etaj 1) cu terenul
aferent aparține lui E.D. (conform contractului 96/1997), cel cu simbol 2 (etaj
2) aparține moștenitorilor defunctei D.M. (potrivit actului de partaj voluntar
nr. 8807/1972) și spațiul de la subsolul clădirii aparține numiților T.L.E. și T.D.,
în baza actului nr. 68/2001.
Instanța a
constatat că partea din imobil mai sus arătată a fost restituită către I.M., T.V.I.
și S.M.E., în calitatea lor de moștenitoare ale defunctului G.A., calitate care
nu le-a mai fost recunoscută ulterior, într-o acțiune în revendicarea
imobilului din str. B. nr. 3, anume prin sentința civilă nr. 317/1999 a
Judecătoriei Ploiești, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr.
1297/1999 a Tribunalului Prahova și decizia 4220/1999 a Curții de Apel
Ploiești.
Instanța a
constatat și că, prin sentința civilă nr. 483 din 22 aprilie 2007, Tribunalul
Prahova a statuat că reclamantele M.A., M.N. și S.E. au calitatea de
moștenitoare ale defunctului G.A. și, pe cale de consecință, dreptul de a
beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în str. B.
nr. 3.
Față de
situația de fapt arătată, instanța a apreciat că atâta timp cât imobilul în
litigiu a ieșit din patrimoniul statului, fiind restituit unor persoane fizice,
nu mai poate fi primită cererea de despăgubire formulată de o altă categorie de
moștenitori, întrucât statul nu poate fi obligat la o dublă despăgubire
referitor la același imobil.
Totodată,
instanța a reținut că nu poate primi nici solicitarea reclamantelor ca Statul
Român să fie obligat la plata contravalorii unui ceas de aur și a altor obiecte
care ar fi fost confiscate din patrimoniul autorului lor, întrucât astfel de
bunuri nu cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Prin decizia
civilă nr. 91 din 18 martie 2008, Curtea de Apel Ploiești
a respins, ca nefondat, apelul declarat de
reclamante, pentru aceleași considerente reținute și de către prima instanță.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamantele, fără a indica motivele de
recurs pe care își fundamentează criticile.
În motivarea
recursului, reclamantele susțin că, prin probatoriul administrat la judecata în
fond, au făcut dovada că sunt îndreptățite să primească măsuri reparatorii prin
echivalent, pentru imobilul situat în Ploiești, (subsol, parter și etaj 3),
naționalizat din patrimoniul autorului lor, A.G., prin Decretul nr. 92/950,
care a decedat în închisoarea Aiud la data de 12 mai 1961, fiind încarcerat în
urma unei condamnări politice și, ulterior, reabilitat prin decizia penală nr.
999 din 28 iunie 1994 a Curții Supreme de Justiție.
Reclamantele
apreciază că instanțele nu au intrat în cercetarea fondului cauzei întrucât nu
au pus în discuția părților împrejurarea că imobilul în litigiu ar face obiectul
Legilor fondului funciar.
Recurentele
susțin și că, în mod eronat, imobilul în litigiu a fost retrocedat de Primăria
municipiului Ploiești numitelor I.M., T.V.I. și S.M.E., referitor la care s-a
stabilit că nu au calitatea de moștenitoare ale autorului lor prin decizia
civilă nr. 4220/1999 a Curții de Apel Ploiești.
Recurentele
enumera hotărârile judecătorești pronunțate cu privire la chestiunile de fapt
deduse judecății și în prezenta cauză și susțin că instanțele de fond au
încălcat autoritatea de lucru judecat a unora dintre acestea.
Prin
întâmpinare, pârâta SC D. SRL Ploiești
solicită respingerea recursului, susținând că apartamentul 3 de la
etajul 3, prăvălia și spațiile de la subsolul clădirii situată în str. B. nr. 1
au fost preluate de stat prin naționalizare din proprietatea numitului G.G.A.
care nu este una și aceiași persoană cu autorul invocat de recurente, G.A., zis
D., coincidență de nume care a creat mai multe confuzii.
Intimata arată
că autorul recurentelor a fost într-adevăr condamnat pentru motive politice în
anul 1960, ocazie cu care acestuia i-a fost confiscat imobilul Ploiești și
susține că, din eroare, prin decizia nr. 4220/1999 a Curții de Apel Ploiești
s-a reținut că reclamantele, în calitate de
moștenitoare
ale autorului lor, ar fi îndreptățite și la retrocedarea imobilului din str. B.nr.
3.
Intimata arată
că moștenitoarele adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, G.G.A. sunt
I.M., T.V.I. și S.M.E. cărora, de altminteri, le-a fost retrocedat în natură,
parțial în procedura Legii nr. 112/1995 și, parțial în procedura Legii nr.
10/2001, de la care a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.
3 din imobil prin cumpărare.
Analizând criticile formulate de reclamante care se circumscriu
motivului de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu
pot fii primite
pentru
următoarele considerente:
În drept,
regimul juridic al imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001, act
normativ care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001.
Prin intrarea
în vigoare a dispozițiilor legii a operat o indisponibilizare a imobilelor care
cad în sfera de aplicare a acestui act normativ iar unitatea deținătoare
(înțelegând prin aceasta entitatea cu personalitate juridică care exercita, în
numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un
imobil ce face obiectul legii, de ex. primăria) avea a se pronunța cu privire
la notificările formulate de persoanele pretins îndreptățite.
Referitor la
imobilul în litigiu str. B., nr. 1 (subsol, parter și etaj 3), naționalizat de
stat prin Decretul nr. 92/1950 poz. 47 din proprietatea numitului A.G., se
observă că apartamentul 3 de la etajul 3 al clădirii a fost restituit în
proprietate numitelor I.M., T.V.I. și S.M.E., în procedura Legii nr. 112/995
pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de
locuințe, trecute în proprietatea statului, în baza sentinței civile nr.
1118/1998 Judecătoriei Ploiești.
Ca atare, cum
acest apartament nu se mai găsea în patrimoniul statului la momentul intrării
în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru acesta nu putea opera o indisponibilizare
începând cu data de 14 februarie 2001, iar pârâta Primăria municipiului
Ploiești nu putea emite dispoziție de restituire, cum greșit invocă
recurentele.
În procedura
Legii nr. 10/2001, referitor la celelalte părți din clădire mai sus arătate, au
solicitat restituirea două categorii de persoane, al căror autor purta numele
de A.G., ambele susținând că autorul lor a fost proprietarul imobilului la data
naționalizării și, pe cale de consecință, că sunt îndreptățite să primească
măsuri reparatorii.
Pe de o parte,
au formulat notificarea nr.2630/23.03.2001, I.M., T.V.I. și S.M.E. (cărora le
fusese deja restituit apartamentul 3 din clădire), referitor la care Primăria
municipiului Ploiești s-a pronunțat prin dispoziția nr. 4410 din 7 mai 2004, în
sensul că a dispus restituirea în natură și a celorlalte spatii din clădire, cu
altă destinație decât aceea de locuință.
Pe de altă
parte, la data de 29 iunie 2004, au formulat notificare reclamantele (fila 177
ds 3877/2005 al Tribunalului Prahova, cu referire la notificarea datată 23
iulie 2001), în calitate de moștenitoare ale defunctei D.M., care invocă că
imobilul a naționalizat din patrimoniul autorului lor A.G., (zis D., fiul lui C.
și al I., născut la data de 12 decembrie 1898 în localitatea Drajna de Sus,
Jud. Prahova, decedat la data de 12 mai 1961).
Așa fiind, cum
și partea de imobil deținută de stat la momentul intrării în vigoare a Legii
nr. 10/2001 a fost restituită în natură în favoarea numitelor I.M., T.V.I. și S.M.E.,
pe cale de consecință, entitatea deținătoare, Primăria municipiului Ploiești,
nu mai dispune a doua măsură reparatorie cu privire la același imobil.
În acest
context al analizei este de observat că recurentele contestă doar calitatea de
moștenitoare a proprietarului imobilului a persoanelor cărora acesta le-a fost
restituit în natură și susțin că, fiind adevăratele moștenitoare, se justifică
a li se acorda și lor o despăgubire.
Or, în mod
just, instanțele de fond au reținut că entitatea deținătoare nu poate fi
obligată să acorde, astfel cum eronat solicită reclamantele, o dublă
despăgubire, una moștenitorilor reali și alta moștenitorilor aparenți,
pretențiile referitoare la calitatea de moștenitor urmând ca părțile să și le
clarifice între ele pe calea dreptului comun și nu în procedura specială
prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În acest
context al analizei, este de menționat că prin hotărârile judecătorești
pronunțate cu privire la diversele cereri deduse judecății, formulate de cele
două categorii de persoane ce se pretind moștenitori, instanțele au dispus,
uneori contradictoriu, cu privire la calitatea lor de moștenitori după
defunctul A.G. Aceste hotărâri nu pot fi invocate însă cu autoritate de lucru
judecat cât timp din cuprinsul lor nu rezultă cu certitudine dacă analiza
calității s-a făcut în raport cu defunctul A.G., zis D. (cu datele de
identitate mai sus arătate) sau în raport cu defunctul G.G.A., născut la 8
martie 1875, în corn Ceptura, jud. Prahova, decedat la data de 13 aprilie 1953
(invocat drept autor de I.M., T.V.I. și S.M.E.
Așa fiind,
pentru considerentele de fapt și de drept arătate care, în parte, le
completează pe cele reținute de instanțele de fond, Înalta Curte urmează a
constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.
Pentru a
hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că nu poate primi nici critica privind
omisiunea punerii în dezbatere de către instanțele de fond a incidenței
dispozițiilor legilor fondului funciar, cât timp reclamantele și-au fundamentat
pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Văzând și dispozițiile
art. 274 C. proc. civ. și solicitarea formulată de intimata SC D. SRL în acest
sens,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantele M.A., S.E. și M.N. împotriva
deciziei nr. 91 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă pe recurente
la plata sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată către intimata SC D. SRL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 29 aprilie 2009.