ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3131/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 139 din 15 septembrie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul M.D.N.M. în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor, Direcția Generală de Pașapoarte. În motivarea sentinței se reține că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 92.773, 33 RON, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul material cauzat prin măsura de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului pe perioada 15 octombrie 2004-10 mai 2005 și suma de 200.000 RON cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral provocat de respectiva măsură.

S-a mai reținut că prin sentința civilă nr. 47/2005 a Curții de Apel Alba Iulia , rămasă irevocabilă prin nerecurare, a fost anulată dispoziția pârâtului de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului, cu obligația de restituire a documentului de călătorie menționat, care a fost restituit la 10 mai 2005. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța respectivă a apreciat că reclamantul a intrat în mod legal în Regatul Unit al Marii Britanii, iar depășirea termenului de ședere s-a făcut cu aprobarea autorităților, întrucât exista în curs de rezolvare o cerere pentru acordarea dreptului de azil. Pe baza probelor administrate, instanța de fond în prezenta cauză, sesizată cu cererea de despăgubiri, a apreciat că acțiunea este neîntemeiată, deoarece nu s-a făcut dovada unui prejudiciu determinat sau determinabil și a raportului de cauzalitate dintre măsura anulată și pretinsul prejudiciu.

Astfel, reclamantul nu a făcut dovada existenței unui contract de muncă în Anglia și nici a plății anticipate a chiriei pentru locuința ce o deținea în acea țară; în plus, măsura suspendării pașaportului de către autoritățile române a fost determinată de returnarea dispusă de autoritățile din Anglia. În drept au fost invocate dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul M.D.N.M., susținând că hotărârea este nelegală și netemeinică, deoarece au fost ignorate probele existente la dosar privind îndeplinirea condițiilor art. 998 – 999 C. civ., pentru admiterea acțiunii în despăgubiri. Astfel, existența faptei ilicite a pârâtului a fost probată prin însăși sentința civilă nr. 47/2005 a Curții de Apel Alba–Iulia, rămasă irevocabilă prin nerecurare, stabilindu-se că luarea măsurii de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului s-a făcut cu încălcarea art. 14 lit. e) din O.G.

nr. 65/1997 (în vigoare la data luării măsurii). De asemenea, existența contractului de muncă legal încheiat în Marea Britanie a fost dovedit cu scrisoarea semnată de managerul general al S.C.L.B.C.L. și cu statele de plată depuse la dosar; totodată, alăturat recursului, recurentul depune copia contractului de muncă încheiat la 2 aprilie 2002 pe durata nedeterminată, cu compania menționată. De asemenea, recurentul arată că prejudiciul constând în plata anticipată a chiriei rezultă din înseși clauzele contractului de închiriere depus la dosar, unde se specifică cuantumul chiriei, de 480 lire pe lună și plata avansului de 2880 lire în numerar, în avans pe 6 luni. În fine, recurentul susține că instanța de fond în mod greșit a respins cererea de despăgubiri morale, deoarece din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat atingerea adusă bunei reputații prin suspendarea dreptului de folosire a pașaportului.

În drept, recurentul a încadrat motivele de recurs în dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit situației de fapt reținute în considerentele sentinței civile nr. 47/2005, atașată la dosarul de fond, la data de 15 octombrie 2004, Directoratul pentru Imigrări și Naționalitate al Ministerului de Interne Britanic i-a comunicat recurentului-reclamant măsura respingerii cererii sale de azil și a procedat la returnarea sa în România, pe data de 19 octombrie 2004; la data de 26 octombrie 2004, autoritățile române au luat măsura suspendării dreptului de folosire a pașaportului, ca urmare a acestei returnări.

De menționat că recurentul-reclamant intrase pe teritoriul Marii Britanii cu viză turistică, la data de 4 noiembrie 2004, depășind ulterior atât scopul, cât și perioada de valabilitate a vizei. Față de această situație de fapt, rezultă că factorul determinant al întreruperii raporturilor de muncă și de locațiune stabilite de reclamantul-recurent în Anglia îl constituie măsura de returnare luată de înseși autoritățile engleze, care nu au acceptat acordarea statului de azilant pentru cetățeanul român și au comunicat acest lucru și companiei angajatoare.

Prin urmare, nu există o legătură de cauzalitate directă între suspendarea dreptului de folosire a pașaportului de către autoritățile române, după revenirea reclamantului în țară și pierderile suferite de acesta prin abandonarea situației sale din Anglia, fiind o simplă eventualitate împrejurarea că în lipsa acestei măsuri, cetățeanul român ar fi obținut de îndată după returnarea o nouă viză de ședere în Anglia, însoțită de dreptul de muncă. Față de lipsa raportului de cauzalitate între măsura dispusă de autoritățile române și prejudiciul pretins de reclamant, Înalta Curte consideră că în mod corect instanța de fond a constatat că în speță nu sunt întrunite condițiile art. 998-999 C. civ., prejudiciul invocat fiind consecința directă a măsurilor dispuse de statul străin, în conformitate cu legislația sa.

În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.D.N.M. împotriva sentinței nr. 139 din 15 septembrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2007.