ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7604/2008

Asupra recursului civil de față;

A fost respinsă ca inadmisibilă

cererea reclamantei pentru obligarea la aplicarea unei amenzi pârâtei, iar

pârâta a fost obligată la plata sumei de 1655 lei cheltuieli de judecată.

Pentru pronunțarea acestei

hotărâri, instanța de fond a reținut că reclamanta a formulat notificarea nr. 2555

din 7 mai 2001 și cu toate că a

depus

înscrisuri în susținerea ei, pârâta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută

de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, de

a se pronunța prin decizie sau

dispoziție motivată asupra acesteia.

Cu privire la obligarea pârâtei de

a plăti o amendă civilă de 400000 lei/zi întârziere de la data pronunțării

hotărârii și până la executarea efectivă a acesteia, s-a reținut că cererea

este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 580

3

alin. (5) C.

proc. civ., modificat prin art. l pct. 35 din Legea nr. 459/2006.

Prin apelul declarat de pârâtă,

hotărârea instanței de fond a fost criticată în esență, pentru că s-a pronunțat

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, nerespectându-și obligația de a

emite decizie sau dispoziție motivată în termen de 60 de zile de la data

formulării notificării, termenul de 60 de zile

fiind unul de recomandare cu caracter dispozitiv și nu un termen

imperativ.

Instanța de

apel a reținut că, reclamanta a formulat notificarea nr. 2555

din 7 mai

2001 și a depus înscrisuri în susținerea ei, dar pârâta nu și-a îndeplinit

obligația legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001,

republicată, ca în calitatea de unitate

deținătoare să se pronunțe prin decizie

motivată sau, după caz,

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în

natură a imobilului în termen de 60 de zile de la data înregistrării

notificării.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal Municipiul

București

prin Primarul General, care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. învederează că „hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii''.

In dezvoltarea criticii se arată

că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât

instanța de apel a respins greșit apelul, reținând că, deși reclamanta a

formulat notificare în anul 2001 și a depus înscrisuri doveditoare în

susținerea ei, pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 25

din Legea nr. 10/2001, ca în calitate de unitate deținătoare să se pronunțe

prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură în termen de 60

de zile de la data înregistrării notificării, potrivit art. 23 din Legea nr.

10/2001.

Susține recurentul că termenul de

60 de zile prevăzut de legiuitor în cuprinsul legii este un termen de

recomandare, norma legală în discuție având un caracter dispozitiv și nu unul

imperativ.

O a doua critică se referă la

interpretarea și aplicarea greșită a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece

cheltuielile de judecată la care a fost obligat recurentul sunt prea mari.

Examinând recursul prin prisma

criticilor formulate, instanța îl reține ca nefondat pentru următoarele

considerente:

În conformitate cu art. 25 alin. (l)

din Legea nr. 10/2001, republicată, ... "în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de

restituire în natură."

De asemenea, potrivit art. 26

alin. (l) din aceeași lege...."dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită, potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (l),

să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta

nu este acceptată de persoana îndreptățită".

Aceste texte nu consacră norme

juridice permisive, ci doar imperative.

Lipsa

răspunsului persoanei juridice notificate, care, fie din neglijență,

fie cu

rea-credință refuză să răspundă la notificarea făcută, nu poate în niciun caz

să afecteze interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în fapt

de posibilitatea de a-și apăra interesele recunoscute de lege.

Cu toate că, în Legea nr. 10/2001

nu este prevăzută nicio precizarea cu privire la ipoteza în care persoana

juridică deținătoare a imobilului nu emite

decizie

ori dispoziție motivată în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza

persoanei

îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente

(tribunalul), deoarece absența răspunsului

persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a

imobilului, care trebuie cenzurat de

instanță în condițiile prevăzute de

procedura specială.

Dispozițiile

unei legi trebuie să producă efecte juridice, neputând fi

conceput că art. 25

alin. (l) din Legea nr. 10/2001 este lipsit de finalitate,

astfel că, termenul prevăzut de acest text nu

este unul de recomandare.

De remarcat

că notificarea formulată de reclamantă este însoțită de acte

doveditoare,

dosarul fiind complet și reclamanta a solicitat soluționarea notificării în

raport de toate actele anexate.

Or, în

această situație, art. 25.1 alin. (3) din Normele metodologice de

aplicare

a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, lămurește că, „ ...în

cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare

pe care le posedă și totodată a făcut precizarea

că nu mai deține alte probe,

unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în

termen de 60 de zile",

situație în care este nerelevantă orice altă susținere

a

recurentului.

Nefondată este și susținerea că

instanța de apel a aplicat greșit

prevederile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., neprocedând la reducerea cheltuielilor

de

judecată.

Soluția este corectă, pornind de

la prevederile art. 274 alin. (l) C. proc. civ., potrivit cu care jartea care

cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată".

Ele reprezintă un prejudiciu

pentru partea care a câștigat procesul, prejudiciu pe care 1-a suportat pentru

a-și proteja drepturile și interesele

legitime

ce se cuvine a fi reparat de către partea căzută în pretenție.

Reclamanta din cauză a fost

nevoită să-și apere drepturile ce izvorăsc

din

dispozițiile Legii nr. 10/2001, nerespectate de partea adversă.

Recurentul s-a aflat în culpă

procesuală, fiind vinovat de declanșarea

litigiului,

ca urmare a nesocotirii obligațiilor legale ce îi reveneau, astfel că,

trebuia obligat la plata cheltuielilor de

judecată efectuate de reclamantă,

suportate pentru protecția drepturilor

substanțiale încălcate.

Art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

precizează criteriul pentru aplicarea corecțiilor

în ceea ce privește onorariile avocaților, respectiv „munca îndeplinită

de

avocat" și „valoarea prejudiciului".

În raport de aceste criterii,

corect a reținut instanța de apel că această cale de atac, fiind soluționată la

primul termen de judecată, fără administrarea probelor a obligat totuși partea

adversă la angajarea unui

apărător, fiind

nevoită pentru protecția drepturilor sale substanțial încălcate,

cuantumul

cheltuielilor fiind stabilit corect în raport cu munca efectiv prestată.

Față de toate aceste considerente,

urmează ca recursul pârâtului să fie respins ca nefondat.

Conform art.

274 alin. (l) C. proc. civ., recurentul va fi obligat să plătească

intimatei-reclamante

cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând parte din onorariul de avocat.

Este adevărat că

intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 4000

lei reprezentând onorariul de avocat în recurs, dar

instanța apreciază că, în raport de munca îndeplinită de avocat în cauză

și în exercitarea căii de atac a recursului, care s-a soluționat la primul

termen de

judecată, fără

administrarea probelor cu înscrisuri, este prea mare, urmând a

fi redus

la suma de 1400 lei.

În raport de textul enunțat mai

sus, recurentul va fi obligat să plătească intimatei-reclamante suma de 1400

lei cheltuieli de judecată parțiale.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva deciziei nr. 140A din 28 februarie 2008, a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Obligă pe

recurentul-pârât la plata sumei de 1400 lei către intimata

reclamantă W.L. cu titlul de cheltuieli de

judecată parțiale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28

noiembrie 2008.