ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 924 din 10 martie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă a admis acțiunile conexate cu numerele 8994/30/2008, 9461/30/2008, 9501/30/2008 și 9590/30/2008, formulate de reclamantele J.G.H. și S.H. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Timișoara și, în consecință: A obligat pe pârât să emită dispoziția de soluționare a notificării din 14 noiembrie 2001 privind următoarele spații din imobilul din Timișoara, județul Timiș: SAD situat la parter înscris inițial în C.F. Timișoara, ulterior dezmembrării în C.F. Timișoara, constând în spațiu comercial la parter compus din 3 încăperi pentru vânzare, birou, depozit, spălător și WC cu 4,81 % p.c.

și teren în folosință 31/649 mp; SAD situat la parter înscris în C.F. Timișoara, iar ulterior în C.F. Timișoara, constând în sediul Tarom la parter compus din 4 birouri, 4 holuri, spațiu pentru seif, grup sanitar și 4 boxe la subsol cu 8,99 p.c. și teren în folosință 58/649 mp; apartamentul nr. 4 situat la subsolul imobilului, înscris inițial în CF Timișoara, ulterior în CF Timișoara, compus din cameră, bucătărie și WC, cu 1,15 % p.c. și teren în folosință cu 7/649 mp; apartamentul nr. 18/A situat la etajul III al imobilului, înscris inițial în C.F. Timișoara, ulteriori în C.F. Timișoara, compus din 2 camere, baie, antreu, WC-uri, bucătărie, cămară de alimente, comune cu apartamentul 18 în cotă de 51 % și una boxă la subsol cu 3,76 p.c.

și teren în folosință cu 25/649 mp. A respins acțiunile conexate formulate de reclamante în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara. A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Timișoara la plata cheltuielilor de judecată în sumă de câte 3.000 lei către fiecare dintre reclamante în dosarele cu nr. 8994/30/2008, 9461/30/2008, 9501/30/2008. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că unitatea deținătoare trebuia să procedeze la soluționarea notificării în termenul stabilit de lege, de 60 de zile de la completarea dosarului administrativ, fiind fără relevanță pe acest aspect că se efectuau cercetări penale sub aspectul valabilității procurii depuse la dosarul administrativ, cât timp nu s-a început urmărirea penală cu privire la o infracțiune săvârșită în legătură cu acordarea dreptului de reprezentare în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.

Cât privește pe pârâții Primăria municipiului Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, s-a reținut că aceștia nu au calitate procesuală pasivă. Totodată, s-a făcut aplicarea art. 274 C. proc. civ., apreciindu-se că pârâtul Primarul municipiului Timișoara datorează reclamantelor cheltuielile de judecată efectuate în proces, constând în onorariu avocat, cu respectarea principiului divizibilității obligațiilor, conform art. 277 C. proc. civ., câte 1000 lei către fiecare, sume achitate în trei dintre cele patru cauze conexate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții. Prin decizia civilă nr. 290/A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, celelalte dispoziții ale sentinței fiind menținute.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut că, în mod corect, prima instanță a constatat incidența în speță a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, în raport de care a apreciat că pârâtul are obligația să procedeze la acordarea unui termen pentru depunerea actelor necesare, urmând ca după expirarea acestuia să emită dispoziția sau decizia cu privire la notificare. În ceea ce privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată instituită în sarcina pârâtului, s-a apreciat că prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., întrucât notificatorii, prin mandatar, au solicitat la data de 09 ianuarie 2003 suspendarea procedurii administrative până la soluționarea acțiunii formulate potrivit art. 46 și 48 din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la imobilul ce a făcut obiectul notificării s-au efectuat cercetări în dosarul penal nr. 50/P/2005 și, prin urmare, nu se poate reține vreo culpă în sarcina pârâtului, devreme ce temporizarea emiterii dispoziției a fost justificată. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamante, care au criticat-o pentru nelegalitate pe aspectul cheltuielilor de judecată.

Astfel, recurentele au arătat că prin înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată stabilită la fond în sarcina pârâtului, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, deoarece pârâtul datora cheltuieli de judecată în proces, fiind pus în întârziere prin notificarea ce i-a fost adresată în baza Legii nr. 10/2001 și pe care acesta avea obligația să o soluționeze pe baza actelor doveditoare depuse, în termen de 60 de zile, conform art. 25 din acest act normativ. Neîndeplinindu-și această obligație, pârâtul datorează cheltuieli de judecată în procesul inițiat împotriva refuzului de soluționare a notificării.

Afirmațiile făcute de pârât pentru a justifica lipsa sa de culpă în neemiterea deciziei/dispoziției de restituire sunt nereale: procura, despre care a afirmat în fața instanței de apel că face obiectul dosarului penal nr. 50/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, nu se referă la imobilul ce face obiectul dosarului nr. 8994/30/2008 și nu are ca părți pe reclamante, iar certificatele de moștenitor nu privesc nici ele imobilul menționat și nici pe reclamante. Acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză este de natură civilă și are ca obiect o obligație de a face, decurgând din necesitatea de a determina unitatea deținătoare să-și îndeplinească obligația prevăzută necondiționat de Legea nr. 10/2001 de a soluționa notificarea.

Prin urmare, prin această acțiune nu s-a solicitat ca sancțiune plata unor despăgubiri sau penalități pe zile de întârziere, pe toată perioada depășirii termenului de 60 de zile, ci suma solicitată și acordată în mod legal de către prima instanță are natura juridică a unor cheltuieli de judecată, reglementate de Codul de procedura civilă. Pe de altă parte, instanța de apel nu a observat că unitatea deținătoare este în culpă și pentru că nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aceea ca ante rior emiterii dispoziției să invite pe notificator să-și susțină cererea de restituire în natură. Dacă entitatea învestită s-ar fi conformat acestor cerințe minimale, s-ar li evitat declanșarea prezentului litigiu.

Curtea de apel a soluționat, prin urmare, în mod greșit cauza ca și când ar fi considerat că nu a existat punere în întârziere a entității învestite, înaintea primei zile de înfățișare. Or, distinct de notificare, titularii acesteia au formulat punere în întârziere a unității deținătoare în anul 2008, înainte de promovarea acțiunii, dar această formalitate nu a fost avută în vedere de instanța de apel cu ocazia soluționării cauzei, ceea ce a determinat pronunțarea unei soluții greșite pe aspectul cheltuielilor de judecată.

Soluția curții de apel este greșită și prin faptul că nu ș i-a însușit și nu a aplicat practica Înaltei Curți de Casație si Justiție în spețe similare (deciziile nr. 1172 din 02 februarie 2006, nr. 10241 din 12 decembrie 2006, nr. 10414 din 15 decembrie 2006), conform căreia trebuie acordate cheltuielile de judecată în cazul neîndeplinirii de către entitatea notificată a obligației de soluționare a notificării în termen de 60 de zile, debitorul obligației de executat fiind de drept în întârziere la expirarea acestui termen. Prin neacordarea cheltuielilor de judecată s-a încălcat și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de la S trasbourg statuând că reprezintă „bun” în sensul textului convențional menționat și speranța legitimă de valorificare a unui drept, de recuperare a unor cheltuieli, de realizare a unei pretenții, bazată pe dispozițiile legale ale unor legi în vigoare.

Or, temeiul pretențiilor privind acordarea cheltuielilor de judecată le reprezintă dispozițiile Codului de procedură civilă (art. 275). În speță nu s-au solicitat despăgubiri pentru întârzierea soluționării notificării din anul 2002 în temeiul Legii nr. 10/2001, confuzie gravă pe care o face instanța de apel, ci cheltuieli de judecată într-un raport procesual la care s-a ajuns datorită culpei unității deținătoare, iar aceste cheltuieli rezultă ope legis. Prin prisma termenului rezonabil este posibilă și antamarea unui raport procesual la Curtea Europeană. În ce privește termenul rezonabil, Curtea Europeană se raportează la criterii precum complexitatea cauzei, conduita părților și miza proce sului, pe când, în speță, nu suntem în fața unei cauze complexe.

Surprinde astfel soluția curții de apel cu deficiențele și nelegalitățile mai sus semnalate, determinând cauza, aparent fără miză, să devină un proces pentru care România este sancționabilă la CEDO prin prisma nerespectării termenului rezonabil. În fine, este de observat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 275 C. proc. civ., în sensul că pârâtul nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată ca urmare a emiterii dispoziției de soluționare a notificării pe parcursul procesului, deoarece el a fost pus în întârziere înainte de data sesizării instanței, fiind în culpă prin nerezolvarea cererii în termen de 60 de zile. În concluzie, recurentele au solicitat admiterea recursului și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.

Intimații-pârâți au depus întâmpinare, prin care au cerut respingerea recursului ca nefondat, deoarece unitatea deținătoare nu se află în culpă procesuală în condițiile în care temporizarea emiterii dispoziției de soluționare a notificării se datorează chiar conduitei reclamantelor. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel nu a făcut nicio confuzie cu privire la obiectul litigiului pendinte sau la natura juridică a obligației de plată instituite în sarcina pârâtului prin hotărârea de fond, criticile formulate în acest sens fiind neîntemeiate.

Astfel, în motivarea propriu-zisă a soluției pronunțate, instanța de apel a făcut referire expresă la „petitul privind obligarea pârâtului să soluționeze notificarea din 14 noiembrie 2001”, identificând în felul acesta, în mod corect, obiectul cererii deduse judecății de către reclamante. De asemenea, din motivarea deciziei recurate rezultă fără echivoc că instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței fondului sub aspectul modului de acordare a cheltuielilor de judecată din proces din perspectiva dispozițiilor legale în materie, respectiv art. 274 C. proc. civ., nefiind, așadar, în eroare asupra naturii sumei pretinse de reclamante. Criticile de nelegalitate privind soluția propriu-zisă adoptată în apel pe aspectul cheltuielilor de judecată sunt și ele neîntemeiate.

Astfel, instanța de apel a reținut că obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță s-a făcut cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., deoarece pârâtul nu s-a aflat în culpă procesuală cât timp temporizarea emiterii dispoziției de soluționare a notificării a fost justificată de suspendarea procedurii administrative, la cererea notificatoarelor, până la soluționarea acțiunii formulate potrivit art. 46 și 48 din Legea nr. 10/2001 și cât timp cu privire la imobilul ce a făcut obiectul notificării s-au efectuat cercetări în dosarul penal nr. 50/P/2005. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, iar potrivit art. 275 C. proc.

civ., „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.” Rezultă că, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, dedusă din expresia „partea care cade în pretenții” și că excluderea culpei procesuale a pârâtului obligat în raportul juridic dedus judecății nu este posibilă atunci când acesta a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată. Așa fiind, în mod legal, instanța de apel a analizat îndrituirea reclamantelor la cheltuieli de judecată prin raportare la culpa procesuală a pârâtului, sens în care prezenta, într-adevăr, relevanță conduita acestuia legată de executarea obligației prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu privire la notificarea reclamantelor.

Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația unității deținătoare de a se pronunța, prin decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.

În speță, așa cum susțin chiar reclamantele prin acțiune, notificarea lor nr. 676 din 14 noiembrie 2001, înregistrată inițial la Prefectura județului Timiș, a fost transmisă cu adresa din 25 octombrie 2002 entității competente să o soluționeze, respectiv Primăriei municipiului Timișoara, unde a fost înregistrată la data de 11 noiembrie 2002. La data de 09 ianuarie 2003, la cererea notificatoarelor, procedura administrativă a fost suspendată până la soluționarea acțiunii formulate potrivit art. 46 și 48 din Legea nr. 10/2001 (cererea reclamantelor de suspendare a procedurii administrative privind notificarea împreună cu dovada înregistrării acestei cereri la Primăria municipiului Timișoara se află la filele 35, respectiv 34 dosar fond nr. 8994/30/2008).

Conform art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 46 alin. (2) după ultima republicare a legii), „În cazul acțiunilor formulate potrivit art. 46 și 48, procedura de restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art. 21 alin. (1).” Prin urmare, față de aceste prevederi legale, raportat la cererea de suspendare formulată de notificatoare, concluzia instanței de apel privind suspendarea procedurii administrative de soluționare a notificării este corectă. Este vorba despre o suspendare de drept, care este independentă de culpă din partea entității învestite cu soluționarea notificării și care determină oprirea curgerii termenului de soluționare a notificării.

Aceasta are relevanță sub aspectul punerii în întârziere a debitorului obligației prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, implicit, asupra culpei lui procesuale în raportul juridic în care este chemat să răspundă pe temeiul textului de lege menționat. Pe cale de consecință, față de efectul suspendării procedurii administrative în condițiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se poate reține că a operat punerea în întârziere a pârâtului Primarul municipiului Timișoara înainte de sesizarea instanței și că astfel pârâtul s-ar afla în culpă procesuală, datorându-le reclamantelor cheltuielile de judecată efectuate în prezentul proces, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs.

Dintre susținerile recurentelor legate de punerea în întârziere a debitorului obligației prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este corectă numai cea potrivit căreia, la expirarea termenului de 60 de zile prevăzut de textul legal menționat, entitatea notificată este de drept în întârziere. În speță, însă, condiția nu este îndeplinită, deoarece curgerea termenului de 60 de zile a fost oprită prin suspendarea de drept a procedurii administrative, operată în baza art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Acestea fiind circumstanțele particulare ale speței, apar ca neîntemeiate criticile din recurs în sensul că prin neacordarea cheltuielilor de judecată s-ar fi nesocotit efectele punerii în întârziere a debitorului obligației anterior sesizării instanței, deduse din dispozițiile art. 275 C. proc.

civ. Pe de altă parte, este de observat că circumstanțele particulare ale speței, constând în suspendarea de drept a procedurii administrative, nu se regăsesc în practica judiciară invocată de recurente cu referire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 275 C. proc. civ. în litigiile având ca obiect obligarea entității notificate la emiterea deciziei/dispoziției de soluționare a notificării (deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1172 din 02 februarie 2006, nr. 10241 din 12 decembrie 2006 și nr. 10414 din 15 decembrie 2006, anexate, în extras, la cererea de recurs), așa încât nu se poate pune problema încălcării jurisprudenței în materie, cum greșit s-a invocat în recurs.

În contextul arătat, recurentele-reclamante nu pot pretinde că au „speranța legitimă” la recuperarea cheltuielilor de judecată, astfel că nefiind titularele unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ele nu pot beneficia de protecția documentului european evocat, criticile pe acest aspect nefiind întemeiate. În fine, este de menționat că aserțiunea din finalul motivelor de recurs, referitoare la posibilitatea antamării unui raport procesual la Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin prisma nerespectării termenului rezonabil de soluționare a cauzei, nu se constituie într-o critică propriu-zisă la adresa deciziei recurate, vizând un posibil demers al părților după epuizarea jurisdicțiilor naționale.

Având în vedre considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materia acordării cheltuielilor de judecată, astfel că nefiind îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va respinge recursul reclamantelor, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele J.G.H. și S.H.B. împotriva deciziei civile nr. 290/A din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2011.