ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei civile
de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 924
din 10 martie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă a admis
acțiunile
conexate cu numerele
8994/30/2008, 9461/30/2008, 9501/30/2008 și 9590/30/2008, formulate de
reclamantele J.G.H. și S.H. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului
Timișoara și, în consecință:
A obligat pe pârât să emită
dispoziția de soluționare a notificării din 14 noiembrie 2001 privind
următoarele spații din imobilul din Timișoara, județul Timiș: SAD situat la
parter înscris inițial în C.F. Timișoara, ulterior dezmembrării în C.F.
Timișoara, constând în spațiu comercial la parter compus din 3 încăperi pentru
vânzare, birou, depozit, spălător și WC cu 4,81 % p.c. și teren în folosință
31/649 mp; SAD situat la parter înscris în C.F. Timișoara, iar ulterior în C.F.
Timișoara, constând în sediul Tarom la parter compus din 4 birouri, 4 holuri,
spațiu pentru seif, grup sanitar și
4
boxe la
subsol
cu 8,99 p.c. și teren în folosință 58/649 mp; apartamentul nr. 4 situat la
subsolul imobilului, înscris inițial în CF Timișoara, ulterior în CF Timișoara,
compus din cameră, bucătărie și WC, cu 1,15 % p.c. și teren în folosință cu
7/649 mp; apartamentul nr. 18/A situat la etajul III al imobilului, înscris
inițial în C.F. Timișoara, ulteriori în C.F. Timișoara, compus din 2 camere,
baie, antreu, WC-uri, bucătărie, cămară de alimente, comune cu apartamentul 18
în cotă de 51 % și una boxă la subsol cu 3,76 p.c. și teren în folosință cu
25/649 mp.
A respins acțiunile conexate
formulate de reclamante în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului
Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara.
A obligat pe pârâtul Primarul
municipiului Timișoara la plata cheltuielilor de judecată în sumă de câte 3.000
lei către fiecare dintre reclamante în dosarele cu nr. 8994/30/2008,
9461/30/2008, 9501/30/2008.
Pentru a pronunța această
hotărâre, tribunalul a reținut că unitatea deținătoare trebuia să procedeze la
soluționarea notificării în termenul stabilit de lege, de 60 de zile de la
completarea dosarului administrativ, fiind fără relevanță pe acest aspect că se
efectuau cercetări penale sub aspectul valabilității procurii depuse la dosarul
administrativ, cât timp nu s-a început urmărirea penală cu privire la o
infracțiune săvârșită în legătură cu acordarea dreptului de reprezentare în
procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.
Cât privește pe pârâții
Primăria municipiului Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara,
Municipiul Timișoara, s-a reținut că aceștia nu au calitate procesuală pasivă.
Totodată, s-a făcut aplicarea art.
274 C. proc. civ., apreciindu-se că pârâtul Primarul municipiului Timișoara
datorează reclamantelor cheltuielile de judecată efectuate în proces, constând
în onorariu avocat, cu respectarea principiului divizibilității obligațiilor,
conform art. 277 C. proc. civ., câte 1000 lei către fiecare, sume achitate în
trei dintre cele patru cauze conexate.
Împotriva acestei sentințe au
declarat apel pârâții.
Prin decizia civilă nr. 290/A
din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul
și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins cererea de obligare a
pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, celelalte dispoziții ale
sentinței fiind menținute.
Pentru a decide astfel, curtea
a reținut că, în mod corect, prima instanță a constatat incidența în speță a
dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, în raport de care a apreciat că
pârâtul are obligația să procedeze la acordarea unui termen pentru depunerea
actelor necesare, urmând ca după expirarea acestuia să emită dispoziția sau
decizia cu privire la notificare.
În
ceea ce privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată instituită în
sarcina pârâtului, s-a apreciat că prima instanță a făcut o aplicare greșită
a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., întrucât notificatorii, prin
mandatar, au solicitat la data de 09 ianuarie 2003 suspendarea procedurii
administrative până la soluționarea acțiunii formulate potrivit art. 46 și 48
din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la imobilul ce a făcut obiectul
notificării s-au efectuat cercetări în dosarul penal nr. 50/P/2005 și, prin
urmare, nu se poate reține vreo culpă în sarcina pârâtului, devreme ce
temporizarea emiterii dispoziției a fost justificată.
Decizia
curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamante, care au criticat-o
pentru nelegalitate pe aspectul cheltuielilor de judecată.
Astfel,
recurentele au arătat că prin înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor
de judecată stabilită la fond în sarcina pârâtului, instanța de apel a
pronunțat o soluție nelegală, deoarece pârâtul datora cheltuieli de judecată în
proces, fiind pus în întârziere prin notificarea ce i-a fost adresată în baza
Legii nr. 10/2001 și pe care acesta avea obligația să o soluționeze pe baza
actelor doveditoare depuse, în termen de 60 de zile, conform art. 25 din acest
act normativ.
Neîndeplinindu-și
această obligație, pârâtul datorează cheltuieli de judecată în procesul inițiat
împotriva refuzului de soluționare a notificării.
Afirmațiile
făcute de pârât pentru a justifica lipsa sa de culpă în neemiterea
deciziei/dispoziției de restituire sunt nereale: procura, despre care a afirmat
în fața instanței de apel că face obiectul dosarului penal nr. 50/P/2005 al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, nu se referă la imobilul ce
face obiectul dosarului nr. 8994/30/2008 și nu are ca părți pe reclamante, iar
certificatele de moștenitor nu privesc nici ele imobilul menționat și nici pe
reclamante.
Acțiunea
dedusă judecății în prezenta cauză este de natură civilă și are ca obiect o
obligație de a face, decurgând din necesitatea de a determina unitatea
deținătoare să-și îndeplinească obligația prevăzută necondiționat de Legea nr.
10/2001 de a soluționa notificarea.
Prin urmare, prin
această acțiune nu s-a solicitat ca sancțiune plata unor despăgubiri sau
penalități pe zile de întârziere, pe toată perioada depășirii termenului de 60
de zile, ci suma solicitată și acordată în mod legal de către prima instanță are
natura juridică a unor cheltuieli de judecată, reglementate de Codul de
procedura civilă.
Pe
de altă parte, instanța de apel nu a observat că unitatea deținătoare este în
culpă și pentru că nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 25 alin. (2)
din Legea nr. 10/2001, aceea ca ante
rior emiterii dispoziției să invite pe
notificator să-și susțină cererea de restituire în natură.
Dacă
entitatea
învestită s-ar fi conformat
acestor cerințe minimale, s-ar li evitat declanșarea prezentului litigiu.
Curtea
de apel a soluționat, prin urmare, în mod greșit cauza ca și când ar fi
considerat că nu a existat punere în întârziere a
entității
învestite, înaintea primei zile de înfățișare.
Or,
distinct de notificare, titularii acesteia au formulat punere în întârziere a
unității deținătoare în anul 2008, înainte de promovarea acțiunii, dar această
formalitate nu a fost avută în vedere de instanța de apel cu ocazia
soluționării cauzei, ceea ce a determinat pronunțarea unei soluții greșite pe
aspectul cheltuielilor de judecată.
Soluția curții de apel este greșită și prin faptul că nu
ș
i-a
însușit și nu a aplicat practica Înaltei Curți de Casație si Justiție în spețe
similare (deciziile nr. 1172 din 02 februarie 2006, nr. 10241 din 12 decembrie 2006,
nr. 10414 din 15 decembrie 2006), conform căreia trebuie acordate cheltuielile
de judecată în cazul neîndeplinirii de către entitatea notificată a obligației
de soluționare a notificării în termen de 60 de zile, debitorul obligației de
executat fiind de drept în întârziere la expirarea acestui termen.
Prin
neacordarea cheltuielilor de judecată s-a încălcat și art. 1 din Protocolul
adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de la S
trasbourg statuând că
reprezintă „bun” în sensul textului convențional menționat și speranța legitimă
de valorificare a unui drept, de recuperare a unor cheltuieli, de realizare a
unei pretenții, bazată pe dispozițiile legale ale unor legi în vigoare. Or,
temeiul pretențiilor privind acordarea cheltuielilor de judecată le reprezintă
dispozițiile Codului de procedură civilă (art. 275).
În speță nu s-au
solicitat despăgubiri pentru întârzierea soluționării notificării din anul 2002
în temeiul Legii nr. 10/2001,
confuzie
gravă pe care o face instanța de apel, ci cheltuieli de judecată într-un
raport
procesual la care s-a ajuns datorită culpei unității deținătoare, iar aceste
cheltuieli rezultă ope legis.
Prin
prisma termenului rezonabil este posibilă și antamarea unui raport procesual la
Curtea Europeană.
În
ce privește termenul rezonabil, Curtea Europeană se raportează la criterii
precum complexitatea cauzei, conduita părților și miza proce
sului, pe când,
în speță, nu suntem
în fața unei cauze complexe.
Surprinde
astfel soluția curții de apel cu deficiențele și nelegalitățile mai sus
semnalate, determinând cauza, aparent fără miză, să devină un proces pentru
care România este sancționabilă la CEDO prin prisma nerespectării termenului
rezonabil.
În fine, este de
observat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 275 C. proc. civ.,
în sensul că pârâtul nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată ca
urmare a emiterii dispoziției de soluționare a notificării pe parcursul
procesului, deoarece el a fost pus în întârziere înainte de data sesizării
instanței, fiind în culpă prin nerezolvarea cererii în termen de 60 de zile.
În concluzie,
recurentele au solicitat admiterea recursului și obligarea pârâților la plata
cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.
Intimații-pârâți au
depus întâmpinare, prin care au cerut respingerea recursului ca nefondat,
deoarece unitatea deținătoare nu se află în culpă procesuală în condițiile în
care temporizarea emiterii dispoziției de soluționare a notificării se
datorează chiar conduitei reclamantelor.
Examinând decizia
atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea
recursului în dispozițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Contrar susținerilor
recurentelor, instanța de apel nu a făcut nicio confuzie cu privire la obiectul
litigiului pendinte sau la natura juridică a obligației de plată instituite în
sarcina pârâtului prin hotărârea de fond, criticile formulate în acest sens
fiind neîntemeiate.
Astfel, în motivarea
propriu-zisă a soluției pronunțate, instanța de apel a făcut referire expresă
la „petitul privind obligarea pârâtului să soluționeze notificarea din 14
noiembrie 2001”, identificând în felul acesta, în mod corect, obiectul cererii
deduse judecății de către reclamante.
De asemenea, din motivarea
deciziei recurate rezultă fără echivoc că instanța de apel a analizat
legalitatea și temeinicia sentinței fondului sub aspectul modului de acordare a
cheltuielilor de judecată din proces din perspectiva dispozițiilor legale în
materie, respectiv art. 274 C. proc. civ., nefiind, așadar, în eroare asupra
naturii sumei pretinse de reclamante.
Criticile de
nelegalitate privind soluția propriu-zisă adoptată în apel pe aspectul
cheltuielilor de judecată sunt și ele neîntemeiate.
Astfel, instanța de
apel a reținut că obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în
primă instanță s-a făcut cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc.
civ., deoarece pârâtul nu s-a aflat în culpă procesuală cât timp temporizarea
emiterii dispoziției de soluționare a notificării a fost justificată de
suspendarea procedurii administrative, la cererea notificatoarelor, până la
soluționarea acțiunii formulate potrivit art. 46 și 48 din Legea nr. 10/2001 și
cât timp cu privire la imobilul ce a făcut obiectul notificării s-au efectuat
cercetări în dosarul penal nr. 50/P/2005.
Potrivit art. 274 alin.
(1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere,
să plătească cheltuielile de judecată”, iar potrivit art. 275 C. proc. civ.,
„pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului
nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a
fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.”
Rezultă că, la baza
obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală,
dedusă din expresia „partea care cade în pretenții” și că excluderea culpei
procesuale a pârâtului obligat în raportul juridic dedus judecății nu este
posibilă atunci când acesta a fost pus în întârziere înainte de chemarea în
judecată.
Așa fiind, în mod
legal, instanța de apel a analizat îndrituirea reclamantelor la cheltuieli de
judecată prin raportare la culpa procesuală a pârâtului, sens în care prezenta,
într-adevăr, relevanță conduita acestuia legată de executarea obligației
prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu privire la notificarea
reclamantelor.
Art. 25 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001 prevede obligația unității deținătoare de a se pronunța, prin
decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură în termen de
60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea
actelor doveditoare.
În speță, așa cum
susțin chiar reclamantele prin acțiune, notificarea lor nr. 676 din 14
noiembrie 2001, înregistrată inițial la Prefectura județului Timiș, a fost
transmisă cu adresa din 25 octombrie 2002 entității competente să o
soluționeze, respectiv Primăriei municipiului Timișoara, unde a fost
înregistrată la data de 11 noiembrie 2002.
La data de 09
ianuarie 2003, la cererea notificatoarelor, procedura administrativă a fost
suspendată până la soluționarea acțiunii formulate potrivit art. 46 și 48 din
Legea nr. 10/2001 (cererea reclamantelor de suspendare a procedurii
administrative privind notificarea împreună cu dovada înregistrării acestei
cereri la Primăria municipiului Timișoara se află la filele 35, respectiv 34
dosar fond nr. 8994/30/2008).
Conform art. 47 alin.
(2) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 46 alin. (2) după ultima republicare a
legii), „În cazul acțiunilor formulate potrivit art. 46 și 48, procedura de
restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la
soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre definitivă și irevocabilă. Persoana
îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art. 21 alin.
(1).”
Prin urmare, față de
aceste prevederi legale, raportat la cererea de suspendare formulată de
notificatoare, concluzia instanței de apel privind suspendarea procedurii
administrative de soluționare a notificării este corectă.
Este vorba despre o
suspendare de drept, care este independentă de culpă din partea entității
învestite cu soluționarea notificării și care determină oprirea curgerii
termenului de soluționare a notificării. Aceasta are relevanță sub aspectul
punerii în întârziere a debitorului obligației prevăzute de art. 25 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001 și, implicit, asupra culpei lui procesuale în raportul
juridic în care este chemat să răspundă pe temeiul textului de lege menționat.
Pe cale de
consecință, față de efectul suspendării procedurii administrative în condițiile
art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se poate reține că a operat punerea
în întârziere a pârâtului Primarul municipiului Timișoara înainte de sesizarea
instanței și că astfel pârâtul s-ar afla în culpă procesuală, datorându-le
reclamantelor cheltuielile de judecată efectuate în prezentul proces, cum
greșit se pretinde prin motivele de recurs.
Dintre susținerile
recurentelor legate de punerea în întârziere a debitorului obligației prevăzute
de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este corectă numai cea potrivit
căreia, la expirarea termenului de 60 de zile prevăzut de textul legal
menționat, entitatea notificată este de drept în întârziere. În speță, însă,
condiția nu este îndeplinită, deoarece curgerea termenului de 60 de zile a fost
oprită prin suspendarea de drept a procedurii administrative, operată în baza art.
47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Acestea fiind
circumstanțele particulare ale speței, apar ca neîntemeiate criticile din
recurs în sensul că prin neacordarea cheltuielilor de judecată s-ar fi
nesocotit efectele punerii în întârziere a debitorului obligației anterior
sesizării instanței, deduse din dispozițiile art. 275 C. proc. civ.
Pe de altă parte,
este de observat că circumstanțele particulare ale speței, constând în
suspendarea de drept a procedurii administrative, nu se regăsesc în practica
judiciară invocată de recurente cu referire la aplicabilitatea dispozițiilor art.
275 C. proc. civ. în litigiile având ca obiect obligarea entității notificate
la emiterea deciziei/dispoziției de soluționare a notificării (deciziile
Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1172 din 02 februarie 2006, nr. 10241
din 12 decembrie 2006 și nr. 10414 din 15 decembrie 2006, anexate, în extras,
la cererea de recurs), așa încât nu se poate pune problema încălcării
jurisprudenței în materie, cum greșit s-a invocat în recurs.
În contextul arătat,
recurentele-reclamante nu pot pretinde că au „speranța legitimă” la recuperarea
cheltuielilor de judecată, astfel că nefiind titularele unui „bun” în sensul art.
1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
ele nu pot beneficia de protecția documentului european evocat, criticile pe
acest aspect nefiind întemeiate.
În fine, este de menționat
că aserțiunea din finalul motivelor de recurs, referitoare la posibilitatea
antamării unui raport procesual la Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin
prisma nerespectării termenului rezonabil de soluționare a cauzei, nu se
constituie într-o critică propriu-zisă la adresa deciziei recurate, vizând un
posibil demers al părților după epuizarea jurisdicțiilor naționale.
Având în vedre
considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că decizia recurată a fost
dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materia acordării
cheltuielilor de judecată, astfel că nefiind îndeplinite cerințele cazului de
modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va respinge recursul
reclamantelor, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantele J.G.H. și S.H.B. împotriva deciziei
civile nr. 290/A din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 ianuarie 2011.