ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 230/2009

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1330 din 24

octombrie 2005 pronunțată în dosar nr. 3799/2005 al Tribunalului Sibiu, secția

comercială și de contencios administrativ, s-a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC T. SA Sibiu împotriva pârâtei SC I.S. SRL Sibiu, cu consecința

obligării acesteia la ridicarea celor trei chioșcuri amplasate pe terenul

proprietatea reclamantei înscris în C.F. 36114 Sibiu nr. top 3236/2/2/1 în caz

de refuz fiind autorizată reclamanta să evacueze chioșcurile pe cheltuiala

pârâtei, s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă, care a fost

obligată și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 709,70 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre prima

instanță a reținut în esență că solicitarea reclamantei de a se dispune

obligarea pârâtei la ridicarea celor trei chioșcuri amplasate pe terenul

anterior identificat este justificată deoarece contractul de închiriere nr. 4817

din 8 august 2002, încheiat inițial până la data de 1 septembrie 204, a expirat

la 31 decembrie 2004, conform actului adițional.

Întrucât locatorul a fost notificat să

elibereze spațiul, acesta nu mai poate invoca tacita relocațiune în condițiile

art. 1438 C. civ.

Prin urmare, raportat la obiectul

litigiului, au fost respinse ca nefondate susținerile pârâtei referitoare la

lipsa calității de proprietar al reclamantei asupra imobilului din litigiu și

dată fiind încetarea locațiunii s-a dispus evacuarea chioșcurilor de pe terenul

menționat în precizarea de acțiune.

În privința cererii reconvenționale

formulată de pârâtă având ca obiect rezilierea contractului de închiriere și

restituirea sumelor încasate de reclamantă cu titlu de chirie, tribunalul a

constatat că susținerile pârâtei sunt contradictorii deoarece solicitând

rezilierea, aceasta implicit recunoaște existența unui contract cu îndeplinirea

cerințelor prevăzute de art. 948 și urm. C. civ., iar pe de altă parte

rezilierea unui contract ale cărui efecte au încetat, este lipsită de obiect.

În consecință, cererea pentru restituirea

chiriei achitată în temeiul unui contract valabil, reprezintă echivalentul

folosinței bunului închiriat, motive pentru care cererea reconvențională a fost

respinsă.

Totodată cererea de intervenție formulată

de C.N.C.F., sucursala Regională Brașov, a fost disjunsă la data de 24

octombrie 2005, cu motivarea că pentru soluționarea acesteia se impune

administrarea de noi probe.

Apelul formulat de pârâta SC I.S. SRL

Sibiu a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 49 din 18 aprilie

2008 pronunțată în dosar nr. 170/57/2005 al Curții de Apel Alba, secția

comercială, cu motivarea că justificat s-a dispus disjungerea cererii de

intervenție deoarece soluționarea acțiunii în evacuare nu depinde de acest

aspect.

De asemenea, în privința fondului,

raportat la clauzele contractului de închiriere, care a încetat la 31 decembrie

2004 susținerile pârâtei reconvenționale referitoare la încasarea necuvenită a

chiriei, ca echivalent al spațiului sunt nefondate, iar reclamanta în calitate

de proprietar al fondului are un drept de opțiune în privința păstrării sau nu

a construcțiilor edificate pe terenul său.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs pârâta și intervenienta.

Pârâta SC I.S. SRL Sibiu criticând-o

pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.

raportat la art. 159 pct. 3 și art. 4 din Legea 554/2004 privind contenciosul

administrativ.

În dezvoltarea motivelor recurenta invocă

faptul că în mod greșit instanța de apel a respins cererea de sesizare a

instanței de contencios administrativ, în condițiile în care intervenienta C.N.C.F.

a invocat excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de

proprietate în baza căruia reclamanta SC T. SA Sibiu și-a intabulat acest drept

în cartea funciară.

În aceste condiții, contrar celor

reținute de instanța de apel, soluționarea cauzei depinde de actul

administrativ contestat pentru că în cazul anulării titlului de proprietate

obligarea la ridicarea construcțiilor de pe terenul reclamantei ar fi devenit inadmisibilă.

Prin al doilea motiv de recurs, decizia

este criticată sub aspectul omisiunii curții de apel de a se pronunța cu

privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta

C.N.C.F. atât prin încheierea din 11 aprilie 2008 când s-a amânat pronunțarea

cât și prin hotărârea pronunțată.

De asemenea, respingând apelul, instanța

a ignorat faptul că, construcțiile din litigiu au fost edificate pe terenul

proprietatea Statului Român, și nu al reclamantei, motiv pentru care soluția

este nelegală și sub acest.

Intervenienta CNC.F. C.F.R SA București,

sucursala Regională C.F.R Brașov, invocă, de asemenea, decizia instanței de

apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc.

civ. raportat la art. 4 din Legea 554/2004, preluând de altfel, în întregime

criticile pârâtei.

Analizând recursurile formulate prin

prisma motivelor invocate raportat la dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C.

proc. civ., cu precizarea că acestea fiind identice, vor fi examinate concomitent,

Curtea constată că sunt nefondate.

Astfel, în privința modului de

soluționare a excepției de nelegalitate invocată în temeiul art. 4 din Legea

554/2004, în mod corect instanța de apel a reținut că raportat la obiectul

litigiului derivat din contractul de închiriere încheiat între reclamantă și

pârâtă și ale cărui efecte au încetat la 31 decembrie 2000 nu se impune

sesizarea instanței de contencios administrativ pentru examinarea legalității

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate al reclamantei. Or,

condiția esențială pentru sesizarea instanței de contencios administrativ,

potrivit art. 4 alin. (1) din Legea 554/2004, este aceea ca instanța să

constate că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond,

ceea ce în speță nu este cazul deoarece litigiul a fost generat de refuzul

pârâtei de a elibera spațiul la expirarea contractului de închiriere.

Referitor la cel de al doilea motiv de

recurs, Curtea constată că, în mod eronat se susține că instanța de apel a omis

să se pronunțe asupra cererii de intervenție, în condițiile în care în

considerentele deciziei recurate s-a reținut că este nefondată critica

referitoare la disjungerea cererii de intervenție prin care, de asemenea se

punea în discuție titlul de proprietate.

Rezultă așadar, că instanța s-a pronunțat

sub acest aspect, motivând că soluționarea acțiunii în evacuare, în raport de

temeiul invocat nu depinde de soluția ce se va da cu privire la cererea

incidentală, situație în care și această critică va fi respinsă ca nefondată.

În privința fondului, corect au reținut

ambele instanțe, în temeiul art. 969 și art. 1436 C. civ. că la expirarea

contractului de închiriere, respectiv la data de 31 decembrie 2004, pârâta

recurentă avea obligația predării bunului ce a făcut obiectul locațiunii și a

ridicării supraedificatelor, în condițiile lipsei oricărui titlu pentru

imobilul din litigiu.

În consecință, decizia recurată fiind

legală, va fi menținută ca atare, ca efect al respingerii recursurilor ca fiind

nefondate, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul

art. 274 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați și la plata sumei de

6.373,22 lei cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâta SC

I.S. SRL Sibiu și intervenienta CNC.F. C.F.R SA București, sucursala Regională C.F.R

Brașov, împotriva deciziei nr. 49 din 18 aprilie 2008 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția comercială, ca nefondate.

Obligă recurenții la plata sumei de

6.373,22 lei cheltuieli de judecată către intimata SC T. SA Sibiu.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 29 ianuarie 2009.