ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 230/2009

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1330 din 24 octombrie 2005 pronunțată în dosar nr. 3799/2005 al Tribunalului Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC T. SA Sibiu împotriva pârâtei SC I.S. SRL Sibiu, cu consecința obligării acesteia la ridicarea celor trei chioșcuri amplasate pe terenul proprietatea reclamantei înscris în C.F. 36114 Sibiu nr. top 3236/2/2/1 în caz de refuz fiind autorizată reclamanta să evacueze chioșcurile pe cheltuiala pârâtei, s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă, care a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 709,70 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut în esență că solicitarea reclamantei de a se dispune obligarea pârâtei la ridicarea celor trei chioșcuri amplasate pe terenul anterior identificat este justificată deoarece contractul de închiriere nr. 4817 din 8 august 2002, încheiat inițial până la data de 1 septembrie 204, a expirat la 31 decembrie 2004, conform actului adițional. Întrucât locatorul a fost notificat să elibereze spațiul, acesta nu mai poate invoca tacita relocațiune în condițiile art. 1438 C. civ. Prin urmare, raportat la obiectul litigiului, au fost respinse ca nefondate susținerile pârâtei referitoare la lipsa calității de proprietar al reclamantei asupra imobilului din litigiu și dată fiind încetarea locațiunii s-a dispus evacuarea chioșcurilor de pe terenul menționat în precizarea de acțiune.

În privința cererii reconvenționale formulată de pârâtă având ca obiect rezilierea contractului de închiriere și restituirea sumelor încasate de reclamantă cu titlu de chirie, tribunalul a constatat că susținerile pârâtei sunt contradictorii deoarece solicitând rezilierea, aceasta implicit recunoaște existența unui contract cu îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 948 și urm. C. civ., iar pe de altă parte rezilierea unui contract ale cărui efecte au încetat, este lipsită de obiect. În consecință, cererea pentru restituirea chiriei achitată în temeiul unui contract valabil, reprezintă echivalentul folosinței bunului închiriat, motive pentru care cererea reconvențională a fost respinsă. Totodată cererea de intervenție formulată de C.N.C.F., sucursala Regională Brașov, a fost disjunsă la data de 24 octombrie 2005, cu motivarea că pentru soluționarea acesteia se impune administrarea de noi probe.

Apelul formulat de pârâta SC I.S. SRL Sibiu a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 49 din 18 aprilie 2008 pronunțată în dosar nr. 170/57/2005 al Curții de Apel Alba, secția comercială, cu motivarea că justificat s-a dispus disjungerea cererii de intervenție deoarece soluționarea acțiunii în evacuare nu depinde de acest aspect. De asemenea, în privința fondului, raportat la clauzele contractului de închiriere, care a încetat la 31 decembrie 2004 susținerile pârâtei reconvenționale referitoare la încasarea necuvenită a chiriei, ca echivalent al spațiului sunt nefondate, iar reclamanta în calitate de proprietar al fondului are un drept de opțiune în privința păstrării sau nu a construcțiilor edificate pe terenul său.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta și intervenienta. Pârâta SC I.S. SRL Sibiu criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. raportat la art. 159 pct. 3 și art. 4 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ. În dezvoltarea motivelor recurenta invocă faptul că în mod greșit instanța de apel a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ, în condițiile în care intervenienta C.N.C.F. a invocat excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate în baza căruia reclamanta SC T. SA Sibiu și-a intabulat acest drept în cartea funciară. În aceste condiții, contrar celor reținute de instanța de apel, soluționarea cauzei depinde de actul administrativ contestat pentru că în cazul anulării titlului de proprietate obligarea la ridicarea construcțiilor de pe terenul reclamantei ar fi devenit inadmisibilă.

Prin al doilea motiv de recurs, decizia este criticată sub aspectul omisiunii curții de apel de a se pronunța cu privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C.N.C.F. atât prin încheierea din 11 aprilie 2008 când s-a amânat pronunțarea cât și prin hotărârea pronunțată. De asemenea, respingând apelul, instanța a ignorat faptul că, construcțiile din litigiu au fost edificate pe terenul proprietatea Statului Român, și nu al reclamantei, motiv pentru care soluția este nelegală și sub acest. Intervenienta CNC.F. C.F.R SA București, sucursala Regională C.F.R Brașov, invocă, de asemenea, decizia instanței de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc.

civ. raportat la art. 4 din Legea 554/2004, preluând de altfel, în întregime criticile pârâtei. Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate raportat la dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ., cu precizarea că acestea fiind identice, vor fi examinate concomitent, Curtea constată că sunt nefondate. Astfel, în privința modului de soluționare a excepției de nelegalitate invocată în temeiul art. 4 din Legea 554/2004, în mod corect instanța de apel a reținut că raportat la obiectul litigiului derivat din contractul de închiriere încheiat între reclamantă și pârâtă și ale cărui efecte au încetat la 31 decembrie 2000 nu se impune sesizarea instanței de contencios administrativ pentru examinarea legalității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate al reclamantei.

Or, condiția esențială pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea 554/2004, este aceea ca instanța să constate că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, ceea ce în speță nu este cazul deoarece litigiul a fost generat de refuzul pârâtei de a elibera spațiul la expirarea contractului de închiriere. Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, Curtea constată că, în mod eronat se susține că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii de intervenție, în condițiile în care în considerentele deciziei recurate s-a reținut că este nefondată critica referitoare la disjungerea cererii de intervenție prin care, de asemenea se punea în discuție titlul de proprietate.

Rezultă așadar, că instanța s-a pronunțat sub acest aspect, motivând că soluționarea acțiunii în evacuare, în raport de temeiul invocat nu depinde de soluția ce se va da cu privire la cererea incidentală, situație în care și această critică va fi respinsă ca nefondată. În privința fondului, corect au reținut ambele instanțe, în temeiul art. 969 și art. 1436 C. civ. că la expirarea contractului de închiriere, respectiv la data de 31 decembrie 2004, pârâta recurentă avea obligația predării bunului ce a făcut obiectul locațiunii și a ridicării supraedificatelor, în condițiile lipsei oricărui titlu pentru imobilul din litigiu. În consecință, decizia recurată fiind legală, va fi menținută ca atare, ca efect al respingerii recursurilor ca fiind nefondate, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați și la plata sumei de 6.373,22 lei cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâta SC I.S. SRL Sibiu și intervenienta CNC.F. C.F.R SA București, sucursala Regională C.F.R Brașov, împotriva deciziei nr. 49 din 18 aprilie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondate. Obligă recurenții la plata sumei de 6.373,22 lei cheltuieli de judecată către intimata SC T. SA Sibiu. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2009.