ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4008/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 375 din 6 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei procedurii prealabile, lipsa calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune, a admis acțiunea reclamantelor G.I. și M.O., a obligat pârâtele la plata către reclamante a primei de vacanță pe perioada 2001 – 2005, actualizată cu indicele de inflație la plata plății și a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că atât excepțiile invocate de pârâte cât și cererea de chemare în garanție sunt neîntemeiate.

Pe fond, instanța a reținut că normele de suspendare contravin art. 41 și art. 53 din Constituție, întrucât dreptul de remunerare a muncii nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu. De asemenea s-a mai constatat că reclamantele sunt discriminate față de alți angajați, întrucât aceste norme suspendă retroactiv un drept câștigat sub imperiul Legii nr. 188/1999 și, totodată, contravin și art. 16 alin. (1) din Constituție, precum și art. 15 alin. (2) Împotriva acestei hotărâri, pârâta C.N.A.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 1.În motivarea cererii, recurenta invocă excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că în cauză are calitate de pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului pentru perioada în care reclamantele au fost angajatele acestei autorități.

2. Invocă recurenta și excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune, în temeiul art. 7 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât dreptul la acțiune al reclamantelor s-a născut în anul 2001. Consideră recurenta că nu trebuie confundate dispozițiile legilor bugetare anuale care prevăd suspendarea acordării primelor de vacanță cu întreruperea prescripției dreptului la acțiune ca urmare a punerii în aplicare a acestor acte normative. Arată recurenta că prescripția, ca sancțiune procesuală, se justifică prin intenția legiuitorului de a limita în timp posibilitatea valorificării de către părți a drepturilor lor, cu scopul de a le determina să acționeze, fără întârziere, iar în speță inacțiunea reclamantelor nu s-a datorat unor împrejurări mai presus de voința lor, ci le este imputabilă.

În concluzie, consideră recurenta că acțiunea este prescrisă pentru perioada 2001 – 2002. 3. Asupra fondului, recurenta susține că instanța de fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 – 2005 au dispus suspendarea primei de concediu, inclusiv dispozițiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 a bugetului de stat pentru anul 2006, până la 31 decembrie 2006. Invocă recurenta și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 500/2002 prin finanțele publice care prevăd o destinație precisă și limitată a cheltuielilor bugetare, fiind determinate de autorizările conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale.

De asemenea, invocă recurenta dispozițiile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora: aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior, urmând ca, în această situație, să se prevadă, în mod expres, data de la care se produce suspendarea și durata ei determinată, după cum și prelungirea suspendării este posibilă, în aceleași condiții. Recursul nu se fondează. 1.Recurenta are calitatea procesuală de pârâtă, întrucât reclamantele s-au aflat într-un raport de serviciu cu ea din anul 2001, până în 14 februarie 2005, pentru I.G. și respectiv până la 1 februarie 2006, pentru M.O.

Or, drepturile bănești reprezentând prima de vacanță sunt solicitate pentru perioada 2001 – 2005, astfel încât debitor al obligației este și recurenta. 2. Dreptul reclamantelor nu s-a prescris, întrucât suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său. Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere. În speță, legea este un caz de forță majoră ce a împiedicat reclamanții să formuleze acțiune.

3. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi inadmisibil și s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. 4. Curtea consideră necesar a statua că, deși în dispozitivul sentinței s-a prevăzut, generic, obligația pârâtelor de a plăti prima de vacanță pe perioada 2001 - 2005, la punerea în executare a hotărârii, pentru reclamanta I.G.

se va ține seama de perioada efectiv lucrată în anul 2005, ca element esențial la stabilirea existenței și întinderii dreptului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.A.S., împotriva sentinței civile nr. 375 din 6 februarie 2007, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2007.