ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1768/2008

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2061 din 10 septembrie 2007,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamantul P.M., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, obligându-l pe

aceasta din urmă la plata către reclamant a

drepturilor bănești reprezentând

prima de concediu pe anii 2001-2002,

actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței până la plata efectivă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de

fond a respins, în prealabil, excepția prescripției dreptului material la

acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare, reținând că aceasta nu este

întemeiată, întrucât suspendarea prin lege a dreptului la plata primelor de

concediu a făcut inoperantă curgerea termenului de prescripție.

Cu privire la fondul cauzei, instanța de

judecată a reținut, în esență, că suspendarea exercițiului dreptului la prima

de vacanță a încetat, astfel

încât

acesta a devenit, în prezent, actual, cuvenindu-se reclamantului în temeiul

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei soluții, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul, invocând prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

și reiterând, în

motivarea recursului, apărările formulate în

fata instanței de fond.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport

cu actele și lucrările

dosarului, cu

criticile invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Curtea

constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În privința excepției, se constată că în mod

corect aceasta a fost respinsă de instanța de fond, neputându-se vorbi de o

prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță din perioada

2001-2005 întrucât, fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general

de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat

la art. 283 alin. (l) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după

încetarea acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani, potrivit

art. 7 alin. (3) din decretul sus menționat.

Cu privire la

fondul cauzei.

Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul

funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o

primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Este adevărat că acordarea primei de vacanță,

instituită prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată în anii

2001-2006, prin dispoziții normative succesive, însă suspendarea nu echivalează

cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală

prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit

inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600

din 8 decembrie 1999), a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999,

în forma republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004), precum și prin art. 35

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară (M.

Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Nu se poate considera, deci, că suspendarea

dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistența sa în cadrul

aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional ce

garantează realizarea drepturilor acordate.

De asemenea, neprevederea în continuare a

acestui drept, recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui

anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită

(art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge

exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. l din Protocolul nr. l

adițional la

Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu

a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât

s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de

lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării

lui.

De aceea, respectarea principiului încrederii

în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în

spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de

reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii

drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de

acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Aceste principii și-au găsit, de altfel,

aplicarea și la nivel de act normativ, drepturile solicitate de reclamant

formând obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 146/2007 pentru aprobarea plății

primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în M.

Of., Partea

I

nr. 877 din 20 decembrie 2007.

Pentru motivele arătate, recursul va fi respins

ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul Ministerul Muncii, Solidarității

Sociale și Familiei împotriva sentinței nr. 2061 din 10 septembrie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 mai 2008.