ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1264/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 29 mai 2007, reclamanta C.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând prima de concediu pe anii 2004 – 2006 actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1804 din 25 iunie 2007 a admis acțiunea, a recunoscut reclamantei dreptul de a beneficia de prima de concediu pe perioada 2004 – 2006, a obligat pârâtul să plătească reclamantei drepturile bănești legal cuvenite reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2004 – 2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului la data plății efective.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 conferă reclamantei dreptul de a beneficia pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, iar împrejurarea că legiuitorul a suspendat succesiv exercitarea acestui drept nu echivalează cu înlăturarea acestuia. Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse susținând că pretențiile reclamantei sunt nefondate având în vedere că acordarea primei de vacanță în perioada 2004 – 2006 a fost suspendată prin legile bugetului de stat. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 – 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o legale anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2004 – 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin .1 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse împotriva sentinței civile nr. 1804 din 25 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2008.