ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2346/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Curții de Apel Brașov, reclamantul F.I. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Covasna pentru ca instanța să dispună anularea hotărârii emisă de pârâtă și obligarea acesteia să emită o hotărâre de revizuire prin care să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000. În motivarea cererii a arătat faptul că este în posesia unor probe noi, apărute ulterior emiterii hotărârii atacate, invocând și Decizia nr. XLI(41) din 7 mai 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți în soluționarea recursului în interesul legii, decizie pronunțată în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. l lit. c) din O.G.

nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000. Prin sentința nr. 17/F din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel Brașov a fost respinsă excepția de tardivitate invocată de pârâtă prin întâmpinare și a fost admisă acțiunea reclamantului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantului nu este tardivă, întrucât a fost formulată în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 din Legea nr. 189/2000, așa cum rezultă din actele dosarului. Pe fondul cererii de chemare în judecată a precizat că pârâta era obligată să soluționeze cererea de revizuire formulată de reclamant printr-o hotărâre și nu să răspundă printr-o adresă petentului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Covasna, criticând hotărârea pronunțată ca nelegală și netemeinică. Prin motivele expuse pe larg a arătat că intimatul-reclamant nu a urmat procedura stabilită prin Legea nr. 189/2000, în sensul că hotărârea nr. 1092/2004 nu a fost contestată la instanța competentă în termenul prevăzut de lege, fiind tardivă.

De asemenea, a arătat că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, apreciind că cererea reclamantului din 21 decembrie 2006, prin care solicită revizuirea hotărârii arătate, trebuie să fie raportată la hotărârea nr. 1092/2004 și nu la adresa ce reprezintă răspunsul recurentei din data de 11 ianuarie 2007. Pe fondul cererii de chemare în judecată recurenta a apreciat că instanța de fond a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor legale, întrucât decizia secțiilor unite, invocată de intimatul-reclamant, a fost dată după formularea cererii de revizuire de către reclamant, astfel încât se apreciază că dispozițiile acestei decizii se aplică numai pentru viitor și nu pot retroactiva.

Recursul este nefondat. Înalta Curte analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente cauzei va respinge recursul declarat pentru considerentele ce urmează. Critica recurentei cu privire la tardivitatea formulării acțiunii reclamantului urmează să fie respinsă de Înalta Curte, întrucât cererea reclamantului a fost făcută în termenul prevăzut de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 189/2000, dispoziții aplicabile cauzei de față. Recurenta a apreciat în mod greșit faptul că termenul de decădere prevăzut de lege se calculează în raport cu hotărârea inițială nr. 1092/2004, întrucât cererea reclamantului viza revizuirea acelei hotărâri pentru motive apărute ulterior emiterii acesteia, iar pronunțarea asupra acestei cereri, cu referire la motivele formulate, se face prin decizie, conform dispozițiilor legale.

Analizând înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte constată că cererea intimatului-reclamant nu este tardivă, fiind depusă cu respectarea normelor legale în materie. Interpretarea pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005, conform cărora „stabilirea drepturilor ce se acordă cu caracter reparatoriu și a persoanelor beneficiare ține de opțiunea liberă a legiuitorului, cu condiția să nu instituie tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situații identice... Toate persoanele aflate în aceeași situație beneficiază de aceleași drepturi.

Stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești". Critica recurentei pe fondul cauzei nu poate fi admisă de Înalta Curte, având în vedere practica constantă a Înaltei Curți în această materie, dar și faptul că o altă soluție ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Covasna împotriva sentinței nr. l7/F din 28 ianuarie a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2008.