ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4025/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta C.L.A. a chemat în judecată Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Arhivele Naționale și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței obligarea acestora la plata primelor de vacanță pentru perioada 2001-2006, actualizate cu indicele de inflație și comunicarea acestor sume. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că primele de vacanță sunt datorate în temeiul dispozițiilor art. 33 alin. (2) (devenit art. 34 în forma republicată a Legii nr. 188/1999) astfel încât, în mod nejustificat s-a refuzat plata acestor prime către funcționarii publici din cadrul autorității pârâte.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2736 din 6 noiembrie 2007 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată. De asemenea, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâții la plata primelor de vacanță pentru perioada 2001-2006 actualizate în raport de rata inflației. Totodată, a obligat chematul în garanție să aloce fonduri pentru plata acestor drepturi salariale. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, într-adevăr, aplicabilitatea acestui act normativ a fost suspendată anual prin legile bugetare dar, suspendarea nu poate echivala cu anularea dreptului, întrucât este vorba de un drept câștigat.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor. Recurentul a susținut în esență că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă și nici nu poate fi chemat în garanție de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative, întrucât nu există identitate între persoana chematului în garanție și persoana celui împotriva căruia s-a îndreptat intimatul pârât. În cazul în care vor fi respinse excepțiile invocate, recurentul a susținut în subsidiar că pe fond soluția de admitere a cererii de chemare în garanție este nelegală, întrucât legea bugetului de stat constituie norma specială în ceea ce privește finanțarea resurselor bugetare și repartizarea acestora, iar dispozițiile referitoare la primele de vacanță au fost suspendate prin legea bugetului de stat, motiv pentru care aceste dispoziții nu își produc efectele pe perioada suspendării.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Înalta Curte constată că instanța de fond în mod greșit a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire". Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (l)] iar „Ministerul Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora.

In caz de divergență hotărăște Guvernul". Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. In consecință recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2736 din 6 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată și în fond respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2008.