ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1336/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamantul G.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Internelor și Reformei Administrative și Direcția Generală de Informații și

Protecție Internă

obligarea în solidar a acestora

la plata drepturilor salariale reprezentând

prime de concediu pentru

anii 2004-2006 și a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază

pentru perioada 1 ianuarie 2005-

31

decembrie 2005, actualizate cu indicele de inflație până la data plății

efective.

Reclamantul a mai solicitat obligarea Ministerului

Economiei și

Finanțelor la alocarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului

Internelor și Reformei Administrative pentru

efectuarea plății acestor drepturi

salariale.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în esență că

îndeplinește

funcția

de polițist, având calitatea de funcționar public civil cu statut special,

conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul

polițistului, ofițer în cadrul Ministerului

Internelor și Reformei Administrative din anul 1998, iar potrivit dispozițiilor

art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea și alte

drepturi ale polițiștilor avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o

primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Contrar

acestor dispoziții legale, reclamantul a arătat că în perioada 2004-2006 nu a

beneficiat de plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative

s-a dispus suspendarea aplicării acestora, deși acest drept subzistă și în

prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat.

În

același sens, reclamantul a arătat faptul că nu i-au fost acordate în perioada 1

ianuarie 2005-31 decembrie 2005 drepturile salariale reprezentând sporul de

fidelitate, prevăzut de dispozițiile art .6 din O.G. nr. 38/2003 privind

salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările

ulterioare.

Reclamantul a susținut că suspendarea continuă a

exercițiului unui

drept legal contravine normelor legislației muncii ca și a normelor

constituționale invocând în acest sens dispozițiile art. 41 și art. 53 din

Constituția României.

În

drept, au fost invocate

dispozițiile art.2 8

alin. (1) lit. e) și art. 78 alin. (1)

din Legea nr. 360/2002, art. 6 și art. 37 alin. (2) teza

I

din O.G. nr. 38/2003, art. 56 și art.

64 din Legea nr. 24/2000, Ordinul M.A.I. nr. 132/2004, Legea nr. 188/1999

republicată, Legea nr. 500/2002.

Pârâtul

Ministerul Internelor și Reformei Administrative a formulat întâmpinare și

cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,

solicitând respingerea cererii formulate de reclamant ca neîntemeiată, iar în

ipoteza admiterii acțiunii, obligarea chematului în garanție la virarea sumelor

necesare efectuării acestor plăți.

Prin sentința civilă nr. 2206 din 19 septembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, a

admis acțiunea reclamantului G.C., a obligat pârâții Ministerul Internelor și

Reformei Administrative și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă

la plata drepturilor bănești reprezentând prime de vacanță pentru anii

2004-2006, actualizate cu indicele de inflație, la data plății efective și a

sporului de fidelitate de până la 20 % din salariul de bază pentru perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005 actualizat la data plății. Totodată a obligat chematul

în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare

efectuării plăților.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în

esență, că potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza

I

din O.G. nr. 38/2003 privind

salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor „la plecarea în concediul de

odihnă, polițistul primește o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu".

Potrivit dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea

și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare

„pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare

națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar,

polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă

un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva Ministerului Economiei și

Finanțelor, Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată admițând-o, în cauză fiind

întrunite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., având în vedere și

atribuțiile de gestionare a bugetului de stat în conformitate cu dispozițiile H.G.

nr. 208/2005.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul, chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304

pct.

7 și 9 C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că tocmai

pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Economiei si Finanțelor să fie

obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Internelor ar duce la

nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și

totodată ar pune instituția în imposibilitatea executării acestei hotărâri.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot

fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare,

elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare

li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale inițiale, cu excepția

termenelor din calendarul bugetar iar responsabilitatea instituției se

limitează la faza de proiect bugetar.

Se

mai susține faptul că între reclamant si Ministerul Economiei si Finanțelor nu

există nici un fel de raporturi legale

sau

contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției

în

calitate de pârât.

Raporturile

de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituțiile în care își

desfășoară activitatea pe de altă parte, Ministerul Internelor fiind

ordonatorul principal de credite pentru acesta, de

altfel singura instituție care își

elaborează propriul proiect de buget.

Pretențiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată

reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de

către angajator.

Cererea de acordare a sporului de fidelitate și a primelor de vacanță

este neîntemeiată și prin prisma prevederilor Constituției României, potrivit

cărora măsurile de protecție socială sunt stabilite prin lege și tot

legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea acestor măsuri pentru o

anumită durată determinată, fără ca acest eveniment legislativ să conducă la

restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ce decurg din statutul de

salariat al persoanelor, drepturi care sunt prevăzute expres în Codul muncii.

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Cu

privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor, se va reține, de asemenea, că în mod greșit a fost admisă aceasta

de către instanța de fond.

Într-adevăr,

potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme

în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul

când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Or,

în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu

există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de

stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul

unui asemenea raport.

Mai

mult decât atât, conform art.34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii

principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca

până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la

acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli,

și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de

documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul

Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu

ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergență

hotărăște Guvernul".

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de

concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu”.

De asemenea,

conform art. 6 din acest act normativ polițiștilor li se acordă un spor de

fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Or, dispozițiile textului de lege

sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art.

38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare

succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

În consecință recursul va fi admis, sentința atacată va fi

modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, menținându-se

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 2206 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Modifică în parte sentința atacată, în

sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2008.