ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3751/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin declinare

de la Tribunalul București, reclamantul A.I. a solicitat în contradictoriu cu

pârâții M.I.R.A., I.G.P.R. și D.G.P.M.B. și chematul în garanție M.E.F.

obligarea, în solidar, a acestora la plata drepturilor salariale reprezentând

prime de concediu pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu indicele de inflație

până la data plății efective.

Reclamantul a mai solicitat

obligarea M.E.F. la alocarea fondurilor necesare pentru efectuarea plății

acestor drepturi salariale.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că îndeplinește funcția de polițist, având calitatea de

funcționar public civil cu statut special, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr.

360/2002 privind statutul polițistului, ofițer în cadrul M.I.R.A. din anul

1998, iar potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003,

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor avea dreptul la plecarea

în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

Contrar acestor dispoziții

legale, reclamantul a arătat că în perioada 2004 - 2006 nu a beneficiat de

plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus

suspendarea aplicării acestora, deși acest drept subzistă și în prezent, textul

care îl prevede nefiind abrogat.

Reclamantul a susținut că

suspendarea continuă a exercițiului unui drept legal contravine normelor

legislației muncii ca și a normelor constituționale invocând în acest sens

dispozițiile art. 41 și art. 53 din Constituția României.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 28 alin. (1) lit. e) și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002,

art. 6 și art. 37 alin. (2) teza întâi din O.G. nr. 38/2003, art. 56 și art. 64

din Legea nr. 24/2000, Ordinul M.A.I. nr. 132/2004, Legea nr. 188/1999,

republicată, Legea nr. 500/2002.

Pârâții prin întâmpinare au

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2568

din 23 octombrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului A.I. și cererea de

chemare în garanție a M.E.F. formulată de M.I.R.A., a obligat pârâții M.I.R.A.

și D.G.P.M.B. la plata drepturilor bănești reprezentând prime de vacanță pentru

anii 2004 - 2006, actualizate cu rata inflației și, totodată, a obligat

chematul în garanție M.E.F. la alocarea fondurilor necesare efectuării plății

drepturilor salariale.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art.

37 alin. (2) teza întâi din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte

drepturi ale polițiștilor „la plecarea în concediul de odihnă, polițistul

primește o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu".

Instanța de fond a mai avut

în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 12/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție a M.E.F., instanța de fond a apreciat că acesta are

calitate procesuală dar nu ca obligat principal și solidar cu instituția la

care funcționează polițistul.

Instanța de fond a avut în

vedere faptul că, potrivit Legii nr. 500/2002, pârâtul principal nu ar putea să

plătească sumele la care este obligat prin sentință dacă nu i se alocă fonduri

necesare pentru efectuarea acestor plăți. Soluția contrară ar pune instituțiile

pârâte în imposibilitate să execute sentința în măsura în care, la elaborarea

bugetului, nu s-ar ține seama de datoriile salariale restante.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul - chemat în garanție M.E.F. criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 și art. 3041 C.

proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea

motivelor de recurs, susține că tocmai pronunțarea unei hotărâri prin care M.E.F.

să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Internelor ar duce la

nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară

și totodată ar pune instituția în imposibilitatea executării acestei hotărâri.

Potrivit art. 6 din Legea nr.

500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului

bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30

noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și

legilor anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar iar

responsabilitatea instituției se limitează la faza de proiect bugetar”.

Se mai susține faptul că

între reclamant si M.E.F. nu există nici un fel de raporturi legale sau

contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției în calitate

de pârât.

Raporturile de muncă sunt

între reclamant pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară

activitatea pe de altă parte, Ministerul Internelor fiind ordonatorul principal

de credite pentru acesta, de altfel singura instituție care își elaborează propriul

proiect de buget.

Pretențiile reclamantului

solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal,

salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că

instanța de fond în mod greșit a admis cererea de chemare în garanție a M.E.F.

Într-adevăr, potrivit

prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în

garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul

când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Or, în cauză, între

autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport

juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în

sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice,

neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform

art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite

(cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15

iulie a fiecărui an să depună la M.E.F. propunerile pentru proiectul de buget

și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de

cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33,

însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „M.E.F.

examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de

credite asupra acestora. În caz de divergență hotărăște Guvernul".

Înalta Curte va menține

celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit

dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că

acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul

lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Efectele produse de aceste

acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a

dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la

perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar

însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării

unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și

inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

În consecință recursul va fi

admis, sentința atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de

chemare în garanție, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 3154 din 5 decembrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a M.E.F.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2008.