ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3751/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin declinare de la Tribunalul București, reclamantul A.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A., I.G.P.R. și D.G.P.M.B. și chematul în garanție M.E.F. obligarea, în solidar, a acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective. Reclamantul a mai solicitat obligarea M.E.F. la alocarea fondurilor necesare pentru efectuarea plății acestor drepturi salariale. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că îndeplinește funcția de polițist, având calitatea de funcționar public civil cu statut special, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, ofițer în cadrul M.I.R.A.

din anul 1998, iar potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Contrar acestor dispoziții legale, reclamantul a arătat că în perioada 2004 - 2006 nu a beneficiat de plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestora, deși acest drept subzistă și în prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat. Reclamantul a susținut că suspendarea continuă a exercițiului unui drept legal contravine normelor legislației muncii ca și a normelor constituționale invocând în acest sens dispozițiile art. 41 și art. 53 din Constituția României.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 28 alin. (1) lit. e) și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 6 și art. 37 alin. (2) teza întâi din O.G. nr. 38/2003, art. 56 și art. 64 din Legea nr. 24/2000, Ordinul M.A.I. nr. 132/2004, Legea nr. 188/1999, republicată, Legea nr. 500/2002. Pârâții prin întâmpinare au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 2568 din 23 octombrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului A.I. și cererea de chemare în garanție a M.E.F. formulată de M.I.R.A., a obligat pârâții M.I.R.A. și D.G.P.M.B. la plata drepturilor bănești reprezentând prime de vacanță pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu rata inflației și, totodată, a obligat chematul în garanție M.E.F.

la alocarea fondurilor necesare efectuării plății drepturilor salariale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza întâi din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor „la plecarea în concediul de odihnă, polițistul primește o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". Instanța de fond a mai avut în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 12/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a M.E.F., instanța de fond a apreciat că acesta are calitate procesuală dar nu ca obligat principal și solidar cu instituția la care funcționează polițistul.

Instanța de fond a avut în vedere faptul că, potrivit Legii nr. 500/2002, pârâtul principal nu ar putea să plătească sumele la care este obligat prin sentință dacă nu i se alocă fonduri necesare pentru efectuarea acestor plăți. Soluția contrară ar pune instituțiile pârâte în imposibilitate să execute sentința în măsura în care, la elaborarea bugetului, nu s-ar ține seama de datoriile salariale restante. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul - chemat în garanție M.E.F. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că tocmai pronunțarea unei hotărâri prin care M.E.F.

să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Internelor ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția în imposibilitatea executării acestei hotărâri. Potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar iar responsabilitatea instituției se limitează la faza de proiect bugetar”. Se mai susține faptul că între reclamant si M.E.F. nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției în calitate de pârât.

Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte, Ministerul Internelor fiind ordonatorul principal de credite pentru acesta, de altfel singura instituție care își elaborează propriul proiect de buget. Pretențiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod greșit a admis cererea de chemare în garanție a M.E.F.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire". Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport. Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la M.E.F.

propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „M.E.F. examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergență hotărăște Guvernul". Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. În consecință recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 3154 din 5 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a M.E.F. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2008.