ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3747/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3747/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanții G.A., P.A., A.V., A.C., P.P. și P.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și I.G.P.R. obligarea, în solidar, a acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2003 - 2006 și a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au îndeplinit funcția de polițiști, având calitatea de funcționari publici civili cu statut special, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, ofițer în cadrul M.I.R.A.
din anul 1998, iar potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor au dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Contrar acestor dispoziții legale, reclamanții au arătat că în perioada 2003 - 2004 nu au beneficiat de plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestora, deși acest drept subzistă și în prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat. Reclamanții au mai arătat faptul că nu li sau acordat în anul 2005 drepturile salariale reprezentând sporul de fidelitate, prevăzut de dispozițiile art. 6 din O.G.
nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare. Pârâtul M.I.R.A. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a M.E.F., solicitând respingerea cererii formulate de reclamant ca neîntemeiată, iar în ipoteza admiterii acțiunii, obligarea chematului în garanție la virarea sumelor necesare efectuării acestor plăți. M.E.F. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, invocând excepția inadmisibilității cererii și a lipsei calității procesuale pasive. Pârâtul I.G.P.R., prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 353 din 6 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamanților, a obligat pârâții la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pentru perioada 2003 - 2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2006, corespunzător perioadei efectiv lucrate actualizate la data plății și, totodată a admis cererea de chemare în garanție. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza întâi din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor „la plecarea în concediul de odihnă, polițistul primește o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". Potrivit dispozițiilor art. 6 din O.G.
nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare „pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M.I.R.A., împotriva M.E.F., instanța de fond a reținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., având în vedere și atribuțiile de gestionare a bugetului de stat în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 208/2005, astfel că a admis-o.
Împotriva acestei hotărâri M.E.F. și M.I.R.A.e au declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. M.E.F. critică hotărârea instanței de fond și susține că prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 32 din Legea nr. 744/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 legea bugetului de stat pe anul 2002 au modificat art. 3 alin. (2) din O.U.G.
nr. 33/2001 și au suspendat acordarea acestui drept până la data de 31 decembrie 2002. Prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 legea bugetului de stat pe anul 2003 a fost suspendată acordarea primelor de concediu până la data de 31 decembrie 2003, iar prin art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 legea bugetului de stat pe anul 2004 a fost suspendată acordarea dreptului până la data de 31 decembrie 2004. Prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005 a fost suspendată acordarea dreptului până la data de 31 decembrie 2005. Astfel, acordarea primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001 - 2005 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
Precizează, de asemenea, că M.E.F. îi revine obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de către legiuitor, plata primelor de concediu apare ca fiind nelegală și imposibil de efectuat, întrucât, ca urmare a suspendării aplicării dispozițiilor legale referitoare la acordarea acestora pentru perioada 2001 - 2006 nu au fost și nu sunt prevăzute sumele necesare plății acestor prime. Se apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, instanța de fond neavând în vedere prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, care stabilesc, pe de o parte că, nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, iar pe de altă parte, nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
Drepturile solicitate sunt prevăzute de O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, în prezent modificată și completată, act normativ care deși a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 2 februarie 2003. a intrat în vigoare numai la data de 1 ianuarie 2004, așa cum a fost statuat în art. 60. În această situație, având în vedere principiul neretroactivității legii, cererea intimaților - reclamanți privind plata primei de concediu pentru anul 2003 este neîntemeiată, deoarece anterior datei de 1 ianuarie 2004 nu au existat prevederi legale care să statueze acordarea acestui drept polițiștilor. Se mai susține că instanța de fond nu a luat în considerare aspectele prezentate de M.I.R.A.
în ceea ce privește data la care au intrat în vigoare prevederile art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor și nici nu a cercetat dispozițiile cuprinse în Legea bugetului de stat pe anul 2004, care, la art. 9 alin. (7), dispune suspendarea acordării dreptului în discuție până Ia data de 31 decembrie 2004, începând, evident, cu data de 1 ianuarie 2004 și nicidecum cu data de 1 ianuarie 2003. M.I.R.A. arată că drepturile solicitate sunt prevăzute de O.G.
nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, în prezent modificată și completată, act normativ care deși a fost publicat în Monitorul Oficial la 2 februarie 2003, a intrat în vigoare numai la data de 1 aprilie 2004, așa cum a fost statuat în art. 60. În această situație, având în vedere principiul neretroactivității legii, cererea intimaților - reclamanți privind plata primei de concediu pentru anul 2003 și hotărârea recurată sunt neîntemeiate, deoarece anterior datei de 1 aprilie 2004 nu au existat prevederi legale care să statueze acordarea acestui drept polițiștilor. De asemenea, solicită să se constate că instanța de fond nu a luat în considerare aspectele prezentate de M.I.R.A.
în apărările formulate în cauză, în termen legal, în ceea ce privește data are au intrat în vigoare prevederile art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, în prezent modificată și completată – 1 ianuarie 2004 și nici nu a cercetat dispozițiile cuprinse în Legea bugetului de stat pe anul 2004 nr. 507/2003, care, la art. 9 alin. (7), dispune suspendarea acordării dreptului în discuție până la data de 31 decembrie 2004, începând, evident, cu data de 1 ianuarie 2004 și nicidecum cu data de 1 ianuarie 2003. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de M.E.F.
este fondat iar cel declarat de M.I.R.A. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Înalta Curte constată că cererea de chemare în garanție a M.E.F. în mod greșit a fost admisă de către instanța de fond. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire". Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la M.E.F. propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „M.E.F. examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergență hotărăște Guvernul". Astfel fiind, Înalta Curte va admite recursul formulat de M.E.F.
și pe cale de consecință va respinge cererea de chemare în garanție a acestuia. Înalta Curte va respinge recursul declarat de M.I.R.A. și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. De asemenea, conform art. 6 din acest act normativ polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. În consecință, pentru considerentele reținute și în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de M.E.F., va modifica sentința atacată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a acestuia, va respinge recursul declarat de M.I.R.A. ca nefondat, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 353 din 6 februarie 2008 a Curți de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a acestuia. Respinge recursul declarat de M.I.R.A. împotriva aceleiași sentințe ca nefondat. Menține celelalte dispoziție ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2008.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.