ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3747/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel

București reclamanții G.A., P.A., A.V., A.C., P.P. și P.G. au solicitat în

contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și I.G.P.R. obligarea, în solidar, a

acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru

anii 2003 - 2006 și a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de

bază pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflație până la data plății

efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că au îndeplinit funcția de polițiști, având calitatea de

funcționari publici civili cu statut special, conform art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, ofițer în cadrul M.I.R.A. din

anul 1998, iar potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003,

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor au dreptul la plecarea în

concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

Contrar acestor dispoziții

legale, reclamanții au arătat că în perioada 2003 - 2004 nu au beneficiat de

plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus

suspendarea aplicării acestora, deși acest drept subzistă și în prezent, textul

care îl prevede nefiind abrogat.

Reclamanții au mai arătat

faptul că nu li sau acordat în anul 2005 drepturile salariale reprezentând

sporul de fidelitate, prevăzut de dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și

completările ulterioare.

Pârâtul M.I.R.A. a formulat

întâmpinare și cerere de chemare în garanție a M.E.F., solicitând respingerea

cererii formulate de reclamant ca neîntemeiată, iar în ipoteza admiterii

acțiunii, obligarea chematului în garanție la virarea sumelor necesare efectuării

acestor plăți.

M.E.F. a formulat

întâmpinare la cererea de chemare în garanție, invocând excepția

inadmisibilității cererii și a lipsei calității procesuale pasive.

Pârâtul I.G.P.R., prin

întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 353

din 6 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamanților, a obligat pârâții la

plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând prima de concediu

pentru perioada 2003 - 2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2006,

corespunzător perioadei efectiv lucrate actualizate la data plății și, totodată

a admis cererea de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 37

alin. (2) teza întâi din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi

ale polițiștilor „la plecarea în concediul de odihnă, polițistul primește o

primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".

Potrivit dispozițiilor art. 6

din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu

modificările și completările ulterioare „pentru activitatea desfășurată în

instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță

națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal

contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din

salariul de bază.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtul M.I.R.A., împotriva M.E.F.,

instanța de fond a reținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 C.

proc. civ., având în vedere și atribuțiile de gestionare a bugetului de stat în

conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 208/2005, astfel că a admis-o.

Împotriva acestei hotărâri M.E.F.

și M.I.R.A.e au declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

M.E.F. critică hotărârea

instanței de fond și susține că prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001,

art. 32 din Legea nr. 744/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 legea

bugetului de stat pe anul 2002 au modificat art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 33/2001

și au suspendat acordarea acestui drept până la data de 31 decembrie 2002.

Prin art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 631/2002 legea bugetului de stat pe anul 2003 a fost suspendată

acordarea primelor de concediu până la data de 31 decembrie 2003, iar prin art.

9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 legea bugetului de stat pe anul 2004 a fost

suspendată acordarea dreptului până la data de 31 decembrie 2004.

Prin art. 8 alin. (7) din

Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005 a fost suspendată acordarea

dreptului până la data de 31 decembrie 2005.

Astfel, acordarea primei de

concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001 - 2005 prin acte normative

care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.

Precizează, de asemenea, că

M.E.F. îi revine obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de către

legiuitor, plata primelor de concediu apare ca fiind nelegală și imposibil de

efectuat, întrucât, ca urmare a suspendării aplicării dispozițiilor legale

referitoare la acordarea acestora pentru perioada 2001 - 2006 nu au fost și nu

sunt prevăzute sumele necesare plății acestor prime.

Se apreciază că hotărârea a

fost dată cu încălcarea legii, instanța de fond neavând în vedere prevederile

Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, care

stabilesc, pe de o parte că, nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi

angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, iar pe

de altă parte, nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există

bază legală pentru respectiva cheltuială.

Drepturile solicitate sunt

prevăzute de O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor, în prezent modificată și completată, act normativ care deși a

fost publicat în Monitorul Oficial la data de 2 februarie 2003. a intrat în

vigoare numai la data de 1 ianuarie 2004, așa cum a fost statuat în art. 60.

În această situație, având

în vedere principiul neretroactivității legii, cererea intimaților - reclamanți

privind plata primei de concediu pentru anul 2003 este neîntemeiată, deoarece

anterior datei de 1 ianuarie 2004 nu au existat prevederi legale care să

statueze acordarea acestui drept polițiștilor.

Se mai susține că instanța

de fond nu a luat în considerare aspectele prezentate de M.I.R.A. în ceea ce

privește data la care au intrat în vigoare prevederile art. 37 alin. (2) din

O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor și nici

nu a cercetat dispozițiile cuprinse în Legea bugetului de stat pe anul 2004,

care, la art. 9 alin. (7), dispune suspendarea acordării dreptului în discuție

până Ia data de 31 decembrie 2004, începând, evident, cu data de 1 ianuarie 2004

și nicidecum cu data de 1 ianuarie 2003.

M.I.R.A. arată că drepturile

solicitate sunt prevăzute de O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte

drepturi ale polițiștilor, în prezent modificată și completată, act normativ

care deși a fost publicat în Monitorul Oficial la 2 februarie 2003, a intrat în

vigoare numai la data de 1 aprilie 2004, așa cum a fost statuat în art. 60.

În această situație, având

în vedere principiul neretroactivității legii, cererea intimaților - reclamanți

privind plata primei de concediu pentru anul 2003 și hotărârea recurată sunt

neîntemeiate, deoarece anterior datei de 1 aprilie 2004 nu au existat prevederi

legale care să statueze acordarea acestui drept polițiștilor.

De asemenea, solicită să se

constate că instanța de fond nu a luat în considerare aspectele prezentate de M.I.R.A.

în apărările formulate în cauză, în termen legal, în ceea ce privește data are

au intrat în vigoare prevederile art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 privind

salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, în prezent modificată și

completată – 1 ianuarie 2004 și nici nu a cercetat dispozițiile cuprinse în

Legea bugetului de stat pe anul 2004 nr. 507/2003, care, la art. 9 alin. (7),

dispune suspendarea acordării dreptului în discuție până la data de 31

decembrie 2004, începând, evident, cu data de 1 ianuarie 2004 și nicidecum cu

data de 1 ianuarie 2003.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

declarat de M.E.F. este fondat iar cel declarat de M.I.R.A. este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că

cererea de chemare în garanție a M.E.F. în mod greșit a fost admisă de către

instanța de fond.

Într-adevăr, potrivit

prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în

garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul

când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Or, în cauză, între

autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport

juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în

sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice,

neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform

art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite

(cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15

iulie a fiecărui an să depună la M.E.F. propunerile pentru proiectul de buget

și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de

cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33,

însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „M.E.F.

examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de

credite asupra acestora. În caz de divergență hotărăște Guvernul".

Astfel fiind, Înalta Curte

va admite recursul formulat de M.E.F. și pe cale de consecință va respinge

cererea de chemare în garanție a acestuia.

Înalta Curte va respinge

recursul declarat de M.I.R.A. și va menține celelalte dispoziții ale sentinței

atacate, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

De asemenea, conform art. 6

din acest act normativ polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până

la 20% din salariul de bază.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit

dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că

acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul

lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Efectele produse de aceste

acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a

dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la

perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul

respectiv.

A considera altfel, ar

însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării

unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și

inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

În consecință, pentru

considerentele reținute și în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc.

civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de M.E.F., va modifica sentința

atacată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a acestuia, va

respinge recursul declarat de M.I.R.A. ca nefondat, cu menținerea celorlalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 353 din 6 februarie 2008 a Curți de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte, sentința

atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a acestuia.

Respinge recursul declarat

de M.I.R.A. împotriva aceleiași sentințe ca nefondat.

Menține celelalte dispoziție

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2008.