ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1552/2008

Asupra recursului penal de față: Prin sentința penală nr. 32 din 27 februarie 2008, Curtea de Apel Cluj, s ecția penală și de minori, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen. cu aplic. art. 181 C. pen., achitarea inculpatului V.T., pentru săvârșirea infracțiunii de lovire, faptă prev. de disp. art. 180 alin. (2) C. pen. În baza art. 91 lit. c) C. pen. rap. la art. 18 1 alin. (3) C. pen. a aplicat inculpatului sancțiunea administrativă a amenzii în cuantum de 500 lei. A obligat inculpatul să plătească părții civile M.P.O.E. suma de 2000 lei cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin rezoluția din 28 februarie 2005, dată în dosar nr. 942/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, faptă prev. de art. 239 alin. (1), (3) și (4) C. pen., în temeiul disp.

art. 11 pct. 2 lit. b) rap.la art. 10 lit. d) C. proc. pen. S-a reținut în motivarea rezoluției că la data de 6 mai 2004, orele 19.30, organele de poliție au fost sesizate că în fața barului „Rex Imperial" din Baia Mare a avut loc un accident de circulație, soldat cu avarierea ușoară a două autoturisme. În acest sens, la fața locului s-au deplasat subinspectorul T.I. și agentul principal M.P.O., care au aflat de la personalul barului că numitul B.L. a lovit ușor un autoturism din parcarea barului când a intenționat să iasă de pe platforma situată în fata societății comerciale. S-a stabilit că autorul accidentului se afla la acel moment în bar, fiind însoțit de avocatul său, inculpatul, cu care avea încheiat contract de asistență juridică.

Cei doi, la solicitarea lucrătorilor de poliție, au ieșit din bar pentru a se deplasa la locul accidentului, dar când cei doi agenți i-au cerut lui B.L. să meargă la sediul poliției pentru declarații, inculpatul s-a opus, producându-se o altercație în urma căreia agentul de poliție M.P.O. a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 6-7 zile îngrijiri medicale. În motivarea rezoluției, se reține că intervenția inculpatului a fost justificată, dat fiind că polițiștii nu aveau dreptul să-l determine pe numitul B.L. să meargă la sediu, încălcând prin activitatea lor disp. art. 2 lit. c), d), e) și art. 10 din Codul de Etică și Deontologie al Polițistului, motiv pentru care s-a constatat că fapta inculpatului nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, prev. de art. 239 alin. (1), (3) și (4) C. pen.

Date fiind leziunile suferite de partea vătămată M.P.O., actele privind această faptă au fost trimise spre soluționare Judecătoriei Baia Mare, care, prin sentința penală nr. 567 din 19 aprilie 2007, l-a condamnat pe inculpat la 1500 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de lovire, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., și l-a obligat la despăgubiri civile către partea vătămată constituită parte civilă în cuantum de 3000 lei. Împotriva sentinței au declarat recurs inculpatul și partea vătămată, iar prin decizia penală nr. 336 din 28 august 2007, Tribunalul Maramureș a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, respectiv Curtea de Apel Cluj, dat fiind că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 79 din 26 martie 2007, care au modificat disp.

art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., în sensul că în competența curților de apel intră și infracțiunile săvârșite de avocați. Aceste dispoziții erau în vigoare la data pronunțării sentinței recurate, fiind de imediată aplicare, motiv pentru care instanța corect sesizată în raport de calitatea persoanei este Curtea de Apel Cluj. Inculpatul a susținut că în mod greșit Tribunalul Maramureș a trimis cauza curții de apel, întrucât în baza art. 279 alin. (2) C. proc. pen., cauza trebuia restituită procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, pentru ca acesta să întocmească rechizitoriul care constituie actul de sesizare al instanței.

În raport de această situație, instanța de fond a reținut că partea vătămată a înțeles să formuleze plângere pentru infracțiunea de lovire, ori, în cazul unei astfel de infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, motiv pentru care a constatat legal sesizată instanța de judecată. Se reține că art. III alin. (3) din Legea nr. 356/2006 nu conține dispoziții tranzitorii în ceea ce privește sesizarea în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, situație în raport de care în cauză sunt aplicabile normele dreptului comun.

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere că în cazul succesiunii de legi procesuale în timp, legea nouă este de imediată aplicare, dar actele procesuale și procedurale efectuate sub imperiul legii vechi continuă să se supună prevederilor acesteia, valabilitatea actului de sesizare raportându-se la momentul sesizării instanței prin trimiterea plângerii persoanei vătămate de către organul de urmărire penală la instanța competentă. Instanța de fond nu a mai procedat la administrarea tuturor probelor în cauză, ele fiind deja administrate de Judecătoria Baia Mare, situație legală în raport de declinarea competenței după calitatea persoanei, astfel încât a procedat la audierea inculpatului, a părții vătămate și a martorului B.L.

După analiza materialului probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut că la data de 6 mai 2004, orele 19.00, în timp ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, partea vătămată, M.P.O. și colegul său, T.I. au fost solicitați să se deplaseze, unde, în dreptul barului „Rex Imperial", se produsese un accident de circulație, care a avut ca urmare avarierea ușoară a două autoturisme, și care fusese produs de numitul B.L. Autorul accidentului se afla în bar, împreună cu avocatul său, inculpatul V.T., iar agenții de poliție i-au solicitat să se deplaseze la locul accidentului, și, în momentul în care lucrătorii de poliție i-au cerut lui B.L. să meargă la sediu pentru declarații, inculpatul s-a opus.

Partea vătămată a insistat ca autorul accidentului să urce în autoturismul poliției, inculpatul a încercat să-l împiedice pe acesta să dea curs solicitării agentului de poliție, moment în care l-a prins din spate cu brațele pe partea vătămată, l-a zgâriat pe gât, apoi l-a apucat de vesta reflectorizantă care s-a rupt la cusătură, și a lovit cu piciorul în portiera mașinii de poliție. În urma altercației, partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 6-7 zile îngrijiri medicale. Situația de fapt a rezultat atât din declarațiile martorilor, cât și din cea a inculpatului, care recunoaște că s-a opus ca B.L. să intre în mașina poliției, dar nu a avut nici un contact fizic cu partea vătămată, nu l-a lovit și nu i-a rupt vesta reflectorizantă, acțiunea sa fiind una justificată, dat fiind că polițiștii nu aveau dreptul de a conduce cu forța pe clientul său la sediul poliției, nefiind în nici una din situațiile prevăzute de lege.

Nici unul din martorii oculari nu a relevat împrejurarea că inculpatul ar fi lovit pe partea vătămată, în plus, martorul B.L. arată că, într-adevăr, inculpatul s-a opus ca el să fie urcat în mașina poliției, iar când partea vătămată l-a prins de mână pentru a-l determina să urce în mașină, inculpatul a tras de partea vătămată, fiind posibil ca atunci să se fi rupt vesta reflectorizantă, dar fără să-l fi agresat pe partea vătămată. Instanța de fond a reținut că, față de împrejurările concrete și modalitatea în care s-a săvârșit fapta, persoana făptuitorului, mobilul pentru care inculpatul a acționat de această manieră, leziunile minore produse părții vătămate, fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, fiind în mod vădit lipsită de importanță.

De asemenea, instanța a reținut că inculpatul nu a acționat în prezența unui atac material, di rect, imediat și injust îndreptat împotriva sa sau a altuia și care ar fi pus în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, pentru a se reține aplicarea disp. art. 44 alin. (2) C. pen., referitor la legitima apărare, drept cauză care înlătură răspunderea penală. Instanța de fond a considerat, în latură civilă, că obligarea inculpatului să plătească părții vătămate suma de 2000 lei daune morale, asigură pe deplin repararea prejudiciului cauzat părții vătămate, raportat și la numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor. Împotriva sentinței a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, vizând temeiul greșit al achitării și modul defectuos de sesizare a instanței.

Se apreciază că instanța nu a fost legal sesizată, solicitându-se ca instanța să trimită cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj pentru refacerea urmăririi penale, dat fiind că sesizarea instanței trebuia făcută prin rechizitoriu. De asemenea, cu privire la achitarea pronunțată, inculpatul apreciază că ea trebuia dispusă reținându-se legitima apărare prev. de art. 44 alin. (2) C. pen., drept cauză care înlătură răspunderea penală. Examinând hotărârea în raport de criticile recurentului, care se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 2 și art. 18 C. proc. pen., ca și sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte reține că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare: Cu privire la critica formulată referitor la temeiul achitării inculpatului, reținut de prima instanță, se constată că în mod greșit prima instanță a reținut existența concomitentă a faptei și a vinovăției inculpatului, apreciind, însă, că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni. Prin rezoluția din 28 februarie 2005, emisă în dosar nr. 942/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 239 alin. (1), (3) și (4) C. pen., reținându-se existența cazului de împiedicare a punerii în mișcare a acțiiunii penale înscris în art. 10 lit. d) C. proc.

pen. Procurorul reține că intervenția inculpatului a fost justificată, întrucât lucrătorii de poliție și-au exercitat în mod abuziv funcțiile, deoarece nefiind în situațiile prev. de art. 31 lit. b) din Legea nr. 118/2002, nu aveau dreptul să-l determine pe martorul B.L. să-i însoțească la sediul poliției. Prin comportamentul lor, lucrătorii de poliție au încălcat prevederile art. 2 lit. c), d), e) și art. 10 din Codul de Etică și Deontologie al Polițistului, aprobat prin H.G. 438/2004 și art. 43 lit. c) din Statutul Polițistului, aprobat prin Legea nr. 360/2002. S-a constatat în fapt inexistența vinovăției ca element constitutiv al infracțiunii de ultraj prev. de art. 239 alin. (1), (3) și (4) C. pen.

Infracțiunea de ultraj este o infracțiune complexă, prin care se apără relațiile sociale în legătură cu exercitarea autorității de stat. Lezarea acestei valori sociale se poate produce în cazul infracțiunii de ultraj și prin acte de vătămare a integrității corporale, săvârșite asupra unui funcționar aflat în exercițiul funcțiunii. Pentru a se bucura de protecția oferită de incriminarea înscrisă de legiuitor în art. 239 C. pen., funcționarul trebuie să exercite atribuțiunile de serviciu cu bună credință. Depășirea limitelor bunei credințe lipsește de protecție funcționarul și înlătură vinovăția cetățenilor care reacționează atunci când, funcționarul public, prin acte abuzive, lezează drepturile și libertățile personale sau ale altei persoane.

Atitudinea cetățeanului în fața comportamentului abuziv al funcționarului este lipsită de elementul subiectiv infracțional, respectiv de vinovăție, fiind caracterizată ca o reacție justificată la un atac material, direct, imediat și injust, executat de funcționar prin exercițiul abuziv al funcției. Apărarea justificată este lipsită de valențe penale atunci când ea este proporțională cu intensitatea atacului, respectiv comportamentului funcționarului asupra celui care se apără sau asupra altei persoane. În cauză, se poate constata că lucrătorii de poliție l-au ridicat cu forța pe martorul B.L., fără drept, iar inculpatul s-a interpus între mașină și polițiști când aceștia încercau să-l introducă pe martor în mașina poliției.

Leziunile părții vătămate au fost provocate în timp ce inculpatul se străduia să zădărnicească abuzul lucrătorilor de poliție, fără a depăși, sub aspectul proporției, agresivitatea lucrătorilor de poliție. În acest context, se poate concluziona că reacția inculpatului a fost justificată și proporțională atacului, astfel că Înalta Curte apreciază ca incidente disp. art. 44 alin. (2) C. pen. privind existența legitimei apărări ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei și exclude vinovăția inculpatului.

Soluția se impune și pentru motive de ordin teoretic, având în vedere faptul că prin rezoluția din 28 februarie 2005 dată în dosarul nr. 942/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, neinfirmată până la acest moment, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de inculpat pentru infracțiunea complexă de ultraj, reținându-se inexistenta vinovăției ca element constitutiv al infracțiunii și considerându-se justificată reacția inculpatului în fața comportamentului abuziv al funcționarilor. Infracțiunea de lovire reclamată a fi săvârșită de inculpat a fost analizată ca și componentă a infracțiunii complexe de ultraj, în raport de care s-a constatat incidența cazului de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale înscris în art. 10 lit. d) C. proc.

pen., pentru inexistența vinovăției, astfel că, analizată separat, acțiunea penală cu privire la infracțiunea de lovire nu poate primi o altă rezolvare. Este de discutat și dacă rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale pentru infracțiunea complexă de ultraj se bucură de autoritate de lucru judecat în condițiile în care nu s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, care să ducă la desființarea sa pe calea controlului judiciar exercitat de instanță sau infirmării de procurorul ierarhic superior. Înalta Curte, deși apreciază că acțiunea penală vizând infracțiunea de lovire și alte violențe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., se stinsese odată cu acțiunea penală exercitată pentru infracțiunea de ultraj, a procedat la verificarea temeiniciei acuzării pentru eliminarea oricărui dubiu în ceea ce privește existența faptei și a vinovăției inculpatului.

Cu privire la legalitatea sesizării instanței, în condițiile intervenției unor norme noi de procedură, de la data săvârșirii infracțiunii și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești, Înalta Curte apreciază că în mod justificat prima instanță s-a considerat legal sesizată, aceasta în condițiile în care a apreciat că există posibilitatea exercitării în continuare a acțiunii penale pentru o infracțiune care alcătuiește conținutul juridic al unei infracțiuni complexe în raport de care s-a stins acțiunea penală înainte de a fi pusă în mișcare. Legea nr. 356/2006 a modificat disp. art. 279 alin. (2) C. proc. pen., modificări din cuprinsul cărora rezultă că, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se efectuează la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, această plângere se înaintează organului de urmărire penală competent.

Această lege a intrat în vigoare ulterior sesizării instanței de judecată prin rezoluția din 28 februarie 2005 dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș în dosar nr. 942/P/2004, când dispozițiile procedurale obligau la înaintarea plângerii direct instanței de judecată. Prin urmare, în mod justificat, Judecătoria Baia Mare s-a considerat legal investită cu soluționarea cauzei. Judecătoria trebuia însă să se desesizeze în raport de dispozițiile Legii nr. 79 din 26 martie 2007, care, modificând dispozițiile art. 28 1 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a atribuit competența personală de soluționare a cauzelor privind inculpații cu calitate de avocat curților de apel.

Acest aspect a fost sesizat în mod corect de Tribunalul Maramureș care, investit cu soluționarea recursurilor declarate de ambele părți împotriva sentinței nr. 567 din 19 aprilie 2007, a casat hotărârea prin decizia nr. 336 din 28 august 2007 și a trimis cauza pentru rejudecare în fond Curții de Apel Cluj Rezumând, Înalta Curte retine că sesizarea directă a instanței de judecată a fost legală, ca și soluționarea cauzei în primă instanță de către Curtea de Apel Cluj. Pentru toate considerentele de mai sus, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul inculpatului, va casa sentința și, în rejudecare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc.

pen. cu aplic. art. 44 alin. (2) C. pen., va dispune achitarea inculpatului pentru infracțiunea prev.de art. 180 alin. (2) C. pen. În latură civilă, dat fiind faptul că partea vătămată a fost unul dintre funcționarii care și-a exercitat abuziv funcția încredințată și a determinat reacția justificată a inculpatului, Înalta Curte constată că acțiunea civilă exercitată de partea vătămată este lipsită de temei și va fi respinsă ca atare. Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul V.T. împotriva sentinței penale nr. 32 din 27 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează sentința penală atacată și rejudecând: în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (2) C. pen., achită pe inculpatul V.T. pentru infracțiunea prevăzută de art.180 alin. (2) C. pen. În baza art. 346 alin. (1) și (2) C. proc. pen. respinge, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de partea civilă M.P.O.E. Obligă partea civilă la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 6 mai 2008.