ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1552/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1552/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului penal de față:

Prin sentința penală nr. 32 din 27

februarie 2008, Curtea de Apel Cluj, s

ecția penală și de minori,

a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b

1

) C.

proc. pen. cu

aplic. art. 181

C.

pen., achitarea inculpatului V.T., pentru săvârșirea infracțiunii de lovire,

faptă

prev. de disp. art. 180

alin. (2) C. pen.

În baza art. 91 lit. c) C. pen. rap. la art. 18

1

alin. (3) C.

pen. a aplicat inculpatului sancțiunea administrativă a amenzii în cuantum de

500 lei.

A obligat inculpatul să plătească părții civile M.P.O.E. suma de 2000

lei cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin

rezoluția din 28 februarie 2005, dată în dosar

nr. 942/P/2004 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Maramureș, s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de inculpat pentru săvârșirea

infracțiunii de ultraj, faptă

prev. de

art. 239 alin. (1), (3) și (4) C. pen., în temeiul

disp.

art. 11

pct. 2 lit. b) rap.la art. 10 lit. d) C. proc.

pen.

S-a reținut în motivarea rezoluției că la data de 6 mai 2004, orele

19.30, organele de poliție au fost sesizate că în fața barului „Rex

Imperial" din Baia Mare a avut loc un accident de circulație, soldat cu

avarierea ușoară a două autoturisme.

În acest sens, la fața locului s-au deplasat subinspectorul  T.I. și

agentul principal M.P.O., care au aflat de la personalul barului că numitul B.L.

a lovit ușor un autoturism din parcarea barului când a intenționat să iasă de

pe platforma situată în fata societății comerciale.

S-a stabilit că autorul accidentului se

afla la acel moment în bar, fiind

însoțit de avocatul său,

inculpatul, cu care avea încheiat contract de asistență juridică.

Cei doi, la solicitarea lucrătorilor de poliție, au ieșit din bar

pentru a se deplasa la locul accidentului, dar când cei doi agenți i-au cerut

lui B.L. să meargă la sediul poliției pentru declarații, inculpatul s-a opus,

producându-se o altercație în urma căreia agentul de poliție M.P.O. a suferit

leziuni care au necesitat pentru vindecare 6-7 zile îngrijiri medicale.

În motivarea rezoluției, se reține că intervenția inculpatului a fost

justificată, dat fiind că polițiștii nu aveau dreptul să-l determine pe numitul

B.L. să meargă la sediu, încălcând prin activitatea lor disp. art. 2 lit. c), d),

e) și art. 10 din Codul de Etică și Deontologie al Polițistului, motiv pentru

care s-a constatat că fapta inculpatului nu întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de ultraj,

prev. de

art. 239 alin. (1), (3) și (4) C. pen.

Date fiind leziunile suferite de partea

vătămată M.P.O.,

actele privind această faptă au fost

trimise spre soluționare Judecătoriei Baia Mare, care, prin sentința penală nr.

567 din 19 aprilie 2007, l-a condamnat pe inculpat la 1500 lei amendă penală

pentru săvârșirea infracțiunii de lovire,

prev. de

art. 180 alin. (2) C. pen., și l-a obligat la despăgubiri civile către

partea vătămată constituită parte civilă în cuantum de 3000 lei.

Împotriva sentinței au declarat recurs inculpatul și partea vătămată,

iar prin decizia penală nr. 336 din 28 august 2007, Tribunalul Maramureș a

casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

competente, respectiv Curtea de Apel Cluj, dat fiind că în cauză sunt incidente

dispozițiile Legii nr. 79 din 26 martie 2007, care au modificat

disp.

art. 281

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., în

sensul că în competența curților de apel intră și infracțiunile săvârșite de

avocați.

Aceste dispoziții erau în vigoare la data pronunțării sentinței

recurate, fiind de imediată aplicare, motiv pentru care instanța corect

sesizată în raport de calitatea persoanei este Curtea de Apel Cluj.

Inculpatul a susținut că în mod greșit Tribunalul Maramureș a trimis

cauza curții de apel, întrucât în baza art. 279 alin. (2) C. proc. pen., cauza

trebuia restituită procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Cluj, pentru ca acesta să întocmească rechizitoriul care constituie actul de

sesizare al instanței.

În raport de această situație, instanța de fond a reținut că partea

vătămată a înțeles să formuleze plângere pentru infracțiunea de lovire, ori, în

cazul unei astfel de infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate, motiv pentru care a constatat legal

sesizată instanța de judecată.

Se reține că art. III alin. (3) din Legea nr. 356/2006 nu conține

dispoziții tranzitorii în ceea ce privește sesizarea în cazul infracțiunilor

pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea

prealabilă a persoanei vătămate, situație în raport de care în cauză sunt

aplicabile normele dreptului comun.

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere că în cazul succesiunii

de legi procesuale în timp, legea nouă este de imediată aplicare, dar actele

procesuale și procedurale efectuate sub imperiul legii

vechi continuă să se supună prevederilor acesteia, valabilitatea

actului de

sesizare raportându-se la momentul sesizării instanței prin

trimiterea plângerii persoanei vătămate de către organul de urmărire penală la

instanța competentă.

Instanța de fond nu a mai procedat la administrarea tuturor probelor în

cauză, ele fiind deja administrate de Judecătoria Baia Mare, situație legală în

raport de declinarea competenței după calitatea persoanei, astfel încât a

procedat la audierea inculpatului, a părții vătămate și a martorului B.L.

După analiza materialului probator administrat în cauză, instanța de fond

a reținut că la data de 6 mai 2004, orele 19.00, în timp ce se afla în

exercitarea atribuțiilor de serviciu, partea vătămată, M.P.O. și colegul său, T.I.

au fost solicitați să se deplaseze, unde, în dreptul barului „Rex

Imperial", se produsese un accident de circulație, care a avut ca urmare

avarierea ușoară a două autoturisme, și care fusese produs de numitul B.L.

Autorul accidentului se afla în bar, împreună cu avocatul său,

inculpatul V.T., iar agenții de poliție i-au solicitat să se deplaseze la locul

accidentului, și, în momentul în care lucrătorii de poliție i-au cerut lui B.L.

să meargă la sediu pentru declarații, inculpatul s-a opus.

Partea vătămată a insistat ca autorul accidentului să urce în

autoturismul poliției, inculpatul a încercat să-l împiedice pe acesta să dea

curs solicitării agentului de poliție, moment în care l-a prins din spate cu

brațele pe partea vătămată, l-a zgâriat pe gât, apoi l-a apucat de vesta

reflectorizantă care s-a rupt la cusătură, și a lovit cu piciorul în portiera mașinii

de poliție.

În urma altercației, partea vătămată a suferit leziuni care au

necesitat pentru vindecare

6-7

zile

îngrijiri medicale.

Situația de fapt a rezultat atât din declarațiile martorilor, cât și

din cea a inculpatului, care recunoaște că s-a opus ca B.L. să intre în mașina

poliției, dar nu a avut nici un contact fizic cu partea vătămată, nu l-a lovit

și nu i-a rupt vesta reflectorizantă, acțiunea sa fiind una justificată, dat

fiind că polițiștii nu aveau dreptul de a conduce cu forța pe clientul său la

sediul poliției, nefiind în nici una din situațiile prevăzute de lege.

Nici unul din martorii oculari nu a relevat împrejurarea că inculpatul

ar fi lovit pe partea vătămată, în plus, martorul B.L. arată că, într-adevăr,

inculpatul s-a opus ca el să fie urcat în mașina poliției, iar când partea

vătămată l-a prins de mână pentru a-l determina să urce în mașină, inculpatul a

tras de partea vătămată, fiind posibil ca atunci să se fi rupt vesta

reflectorizantă, dar fără să-l fi agresat pe partea vătămată.

Instanța de fond a reținut că, față de împrejurările concrete și

modalitatea în care s-a săvârșit fapta, persoana făptuitorului, mobilul pentru

care inculpatul a acționat de această manieră, leziunile minore produse părții

vătămate, fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracțiuni, fiind în mod vădit lipsită de importanță.

De asemenea, instanța a reținut că inculpatul nu a acționat în prezența

unui atac material, di rect, imediat și injust îndreptat împotriva sa sau a

altuia și care ar fi pus în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat,

pentru a se reține aplicarea

disp. art. 44

alin. (2) C. pen., referitor la legitima apărare, drept cauză care

înlătură răspunderea penală.

Instanța de fond a considerat, în latură civilă, că obligarea

inculpatului să plătească părții vătămate suma de 2000 lei daune morale,

asigură pe deplin repararea prejudiciului cauzat părții vătămate, raportat și

la numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor.

Împotriva sentinței a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, vizând temeiul greșit al achitării și modul

defectuos de sesizare a instanței.

Se apreciază că instanța nu a fost legal sesizată, solicitându-se ca

instanța să trimită cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj pentru

refacerea urmăririi penale, dat fiind că sesizarea instanței trebuia făcută

prin rechizitoriu.

De asemenea, cu privire la achitarea pronunțată, inculpatul apreciază

că ea trebuia dispusă reținându-se legitima apărare

prev.

de

art. 44 alin. (2) C. pen., drept cauză care

înlătură răspunderea penală.

Examinând hotărârea în raport de criticile recurentului, care se

circumscriu cazurilor de casare

prev. de

art. 385

9

alin. (1) pct. 2 și art. 18 C. proc. pen., ca și

sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte reține că recursul este fondat pentru considerentele

ce se vor expune în continuare:

Cu privire la critica formulată referitor

la temeiul achitării inculpatului,

reținut de prima

instanță, se constată că în mod greșit prima instanță a reținut existența

concomitentă a faptei și a vinovăției inculpatului, apreciind, însă, că fapta

nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni.

Prin rezoluția din 28 februarie 2005,

emisă în dosar nr. 942/P/2004 al

Parchetului de pe lângă

Tribunalul Maramureș, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de inculpat

pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj,

prev. de

art. 239 alin. (1), (3) și (4) C. pen., reținându-se existența cazului

de împiedicare a punerii în mișcare a acțiiunii penale înscris în art. 10 lit. d)

C. proc. pen.

Procurorul reține că intervenția inculpatului a fost justificată,

întrucât lucrătorii de poliție și-au exercitat în mod abuziv funcțiile,

deoarece nefiind în situațiile

prev. de

art. 31 lit. b) din Legea nr. 118/2002, nu aveau dreptul să-l

determine pe martorul B.L. să-i însoțească la

sediul poliției.

Prin comportamentul lor, lucrătorii de poliție au încălcat prevederile

art. 2 lit. c), d), e) și art. 10 din Codul de Etică și Deontologie al

Polițistului, aprobat prin H.G. 438/2004 și art. 43 lit. c) din Statutul

Polițistului, aprobat prin Legea nr. 360/2002.

S-a constatat în fapt inexistența vinovăției ca element constitutiv al

infracțiunii de ultraj

prev. de

art. 239

alin. (1), (3) și (4) C. pen.

Infracțiunea de ultraj este o infracțiune complexă, prin care se apără

relațiile sociale în legătură cu exercitarea autorității de stat.

Lezarea acestei valori sociale se poate produce în cazul infracțiunii

de ultraj și prin acte de vătămare a integrității corporale, săvârșite asupra

unui funcționar aflat în exercițiul funcțiunii.

Pentru a se bucura de protecția oferită de incriminarea înscrisă de

legiuitor în art. 239 C. pen., funcționarul trebuie să exercite atribuțiunile

de serviciu cu bună credință. Depășirea limitelor bunei credințe lipsește de

protecție funcționarul și înlătură vinovăția cetățenilor care reacționează

atunci când, funcționarul public, prin acte abuzive, lezează drepturile și

libertățile personale sau ale altei persoane.

Atitudinea cetățeanului în fața comportamentului abuziv al

funcționarului este lipsită de elementul subiectiv infracțional, respectiv de

vinovăție, fiind caracterizată ca o reacție justificată la un atac material,

direct, imediat și injust, executat de funcționar prin exercițiul abuziv al

funcției.

Apărarea justificată este lipsită de valențe penale atunci când ea este

proporțională cu intensitatea atacului, respectiv comportamentului

funcționarului asupra celui care se apără sau asupra altei persoane.

În cauză, se poate constata că lucrătorii

de poliție l-au ridicat cu forța

pe martorul B.L., fără

drept, iar inculpatul s-a interpus între mașină și polițiști când aceștia

încercau să-l introducă pe martor în mașina poliției.

Leziunile părții vătămate au fost provocate în timp ce inculpatul se

străduia să zădărnicească abuzul lucrătorilor de

poliție, fără a depăși, sub

aspectul proporției, agresivitatea

lucrătorilor de poliție.

În acest context, se poate concluziona că reacția inculpatului a fost

justificată și proporțională atacului, astfel că Înalta Curte apreciază ca

incidente

disp. art. 44

alin. (2) C. pen.

privind existența legitimei apărări ca o cauză care înlătură caracterul penal

al faptei și exclude vinovăția inculpatului.

Soluția se impune și pentru motive de ordin teoretic, având în vedere

faptul că prin rezoluția din 28 februarie 2005 dată în dosarul nr. 942/P/2004

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, neinfirmată până la acest moment,

s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de inculpat pentru infracțiunea

complexă de ultraj, reținându-se inexistenta vinovăției ca element constitutiv

al infracțiunii și considerându-se justificată reacția inculpatului în fața

comportamentului abuziv al funcționarilor.

Infracțiunea de lovire reclamată a fi săvârșită de inculpat a fost

analizată ca și componentă a infracțiunii complexe de ultraj, în raport de care

s-a constatat incidența cazului de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii

penale înscris în art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru inexistența vinovăției,

astfel că, analizată separat, acțiunea penală cu privire la infracțiunea de

lovire nu poate primi o altă rezolvare.

Este de discutat și dacă rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi

penale pentru infracțiunea complexă de ultraj se bucură de autoritate de lucru

judecat în condițiile în care nu s-au descoperit fapte sau împrejurări noi,

care să ducă la desființarea sa pe calea controlului judiciar exercitat de

instanță sau infirmării de procurorul ierarhic superior.

Înalta Curte, deși apreciază că acțiunea penală vizând infracțiunea de

lovire și alte violențe

prev. de

art. 180 alin. (2) C. pen., se stinsese odată cu acțiunea penală

exercitată pentru infracțiunea de ultraj, a procedat la

verificarea temeiniciei acuzării pentru eliminarea oricărui dubiu în

ceea ce

privește existența faptei și a vinovăției inculpatului.

Cu privire la legalitatea sesizării instanței, în condițiile

intervenției unor norme noi de procedură, de la data săvârșirii infracțiunii și

până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești, Înalta Curte apreciază că în

mod justificat prima instanță s-a considerat legal sesizată, aceasta în

condițiile în care a apreciat că există posibilitatea exercitării în continuare

a acțiunii penale pentru o infracțiune care alcătuiește conținutul juridic al

unei infracțiuni complexe în raport de care s-a stins acțiunea penală înainte

de a fi pusă în mișcare.

Legea nr. 356/2006 a modificat

disp. art. 279

alin. (2) C. proc. pen., modificări din cuprinsul cărora rezultă că, în

cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se

efectuează la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, această plângere se

înaintează organului de urmărire penală competent.

Această lege a intrat în vigoare ulterior sesizării instanței de

judecată prin rezoluția din 28 februarie 2005 dată de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Maramureș în dosar nr. 942/P/2004, când dispozițiile procedurale

obligau la înaintarea plângerii direct instanței de judecată.

Prin urmare, în mod justificat, Judecătoria Baia Mare s-a considerat

legal investită cu soluționarea cauzei.

Judecătoria trebuia însă să se desesizeze în raport de dispozițiile Legii

nr. 79 din 26 martie 2007, care, modificând dispozițiile art. 28

1

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a atribuit competența personală de soluționare a

cauzelor privind inculpații cu calitate de avocat curților de apel.

Acest aspect a fost sesizat în mod corect de Tribunalul Maramureș care,

investit cu soluționarea recursurilor declarate de ambele părți împotriva

sentinței nr. 567 din 19 aprilie 2007, a casat hotărârea prin decizia nr. 336

din 28 august 2007 și a trimis cauza pentru rejudecare în fond Curții de Apel

Cluj

Rezumând, Înalta Curte retine că sesizarea directă a instanței de judecată

a fost legală, ca și soluționarea cauzei în primă instanță de către Curtea de

Apel Cluj.

Pentru toate considerentele de mai sus, în baza art. 385

15

pct.

2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul inculpatului, va casa

sentința și, în rejudecare, în baza

art. 11

pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen. cu

aplic.

art. 44

alin. (2) C. pen., va dispune achitarea

inculpatului pentru infracțiunea

prev.de

art.

180 alin. (2) C. pen.

În latură civilă, dat fiind faptul că partea vătămată a fost unul

dintre funcționarii care și-a exercitat abuziv funcția încredințată și a

determinat reacția justificată a inculpatului, Înalta Curte constată că

acțiunea civilă exercitată de partea vătămată este lipsită de temei și va fi

respinsă ca atare.

Văzând și

disp. art. 192

alin.

(2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul V.T. împotriva sentinței penale

nr. 32 din 27 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează sentința penală atacată și rejudecând:

în baza

art. 11

pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. e) C. proc. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (2) C. pen., achită

pe inculpatul V.T. pentru infracțiunea prevăzută de art.180 alin. (2) C. pen.

În baza art. 346 alin. (1) și (2) C. proc. pen. respinge, ca nefondată,

acțiunea civilă formulată de partea civilă M.P.O.E.

Obligă partea civilă la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 6 mai 2008.