ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4267/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor cauzei dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 942 din 27 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul Cluj a fost admisă acțiunea reclamantei Parohia Ortodoxă Română II Dej împotriva Parohiei Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej și, în consecință, s-a constatat existența în favoarea reclamantei a unui drept de creanță în cuantum de 840.700 lei și a fost obligată pârâta la plata acestei sume, actualizată în raport cu indicele de inflație la data efectuării plății, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate de reclamantă pentru consolidarea, repararea și extinderea bisericii situate în Dej, imobil înscris în C.F.

1364 Dej, nr .top 1115/1. S-a dispus instituirea în favoarea reclamantei a unui drept de retenție asupra imobilului revendicat de pârâtă până la achitarea sumei la care a fost obligată și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică. Prin aceeași sentință, pârâta a fost obligată la plata sumei de 12.598,50 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că, prin acțiunea formulată de reclamantă s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor de consolidare, reparare și extindere a bisericii, situate în Dej, județul Cluj, restituită pârâtei prin sentința civilă nr. 1038 din 2002 a Judecătoriei Dej, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 131 A din 16 septembrie 2003 a Tribunalului Cluj.

Prin cererea reconvențională efectuată în cauză, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a cerut obligarea reclamantei-pârâte în cererea reconvențională la plata sumei de 8.500.000.000 ROL, actualizată în raport cu indicele de inflație la data de efectuare a plății, reprezentând contravaloarea imobilului casă și curte din Dej, înscris în C.F. 14013 Dej, nr. top 3776/851, vândut la 28 iulie 1999 numiților U.I. și M., a imobilului casă de locuit și teren din Dej, înscris în C.F. 2015 Dej, nr. top 3779/851, vândut numiților S.E. și E., a imobilului curte și teren pentru construcții ce a aparținut bisericii în litigiu, dat în schimb Statului Român pentru un alt teren, daune pentru lăsarea în paragină a casei de locuit și teren, situate în Dej, înscris în C.F.

566 Dej, nr. top 945,3792/944/1, contravaloarea chiriei încasate de reclamantă pentru imobilul din Dej, și contravaloarea chiriei pentru folosința bisericii în litigiu după data de 13 martie 1990 și daune morale pentru oficierea de către reclamanta reconvențională a serviciilor religioase în spații improprii. Prin completarea la cererea reconvențională s-a mai cerut obligarea reclamantei la plata sumei de 11.500.000.000 ROL, reprezentând contravaloarea bunurilor arătate în cererea reconvențională, plus 3.000.000.000 ROL pentru imobilele preluate și vândute în mod nelegal respectiv: casa și grădina din C.F. 2578 Dej, nr. top 863/1, transcrisă în C.F. 2479 Dej, în favoarea lui M.V., situate în Dej, și a casei cu grădină din Dej, înscrisă în C.F.

2578 Dej, nr. top 863/2. Prin precizarea la cererea reconvențională de la fila 19 volum III al dosarului, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a cerut următoarele despăgubiri: · 3.000.000.000 ROL pentru imobilul din Dej; · 3.500.000.000 ROL pentru imobilul din Dej; · câte 2.000.000.000 ROL pentru imobilele din str. G. nr. 27 și 29; · pentru lăsarea în paragină a imobilului din str. A. nr. 32 suma de 4 - 5.000.000.000 ROL; · pentru folosirea abuzivă a bisericii, reprezentând folosul de tras, suma de 2.880.000.000 ROL. Tribunalul a stabilit că imobilul situat în Dej, înscris în C.F. nr. 1364 Dej, nr. top 1115a fost până în anul 1948 proprietatea tabulară a pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, când a trecut cu titlul de strămutare în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Dej, în baza Decretelor nr. 177/1948 și nr. 358/1948.

Ulterior, imobilul cu nr. top 1115a fost dezmembrat în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 1102/1993 de fostul Notariat de Stat în imobilul cu nr. top nou 1115/1, compus din teren în suprafață de 1908 mp, cu construcția bisericii și casă cu două camere, baie, cămară și târnaț revenind reclamantei Parohia Ortodoxă Română II Dej. Prin sentința civilă nr. 1038/2002, pronunțată de Judecătoria Dej, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 931 A din 16 septembrie 2003 a Tribunalului Cluj, constatându-se nulitatea absolută a integrării Parohiei Române Unite cu Roma în Parohia Ortodoxă Română din Dej, în temeiul Decretului nr. 358/1948 s-a dispus restabilirea situației de C.F. anterioară datei de 1 decembrie 1948, iar Parohia Ortodoxă din Dej a fost obligată la restituirea către reclamantă, printre altele, și a bisericii din Dej, înscrisă în C.F.

1364 Dej, nr. top 1115/1. Din anul 1948, de la data trecerii imobilului în proprietatea reclamantei, aceasta a realizat lucrări autorizate de consolidare, reparare și extindere a clădirii în regie proprie, pictare în întregime a interiorului bisericii, înlocuirea sistemului electric de încălzire, canalizare, etc. Lucrările de construcție au fost evaluate conform raportului de expertiză la suma de 847.192 RON, iar cele de restaurare a picturii murale din interiorul bisericii la un preț de 50 Euro/mp și respectiv 200 Euro/mp pentru scenele din neozoic de pe fațada vestică. Investițiile realizate de reclamantă fondate de aceasta pe instituția îmbogățirii fără justă cauză au adus un spor de valoare considerabil imobilului în litigiu, motive pentru care acțiunea introductivă a fost admisă pentru despăgubiri în sumă de 840.700 RON și instituirea dreptului de retenție până la achitarea integrală de către pârâtă a creanței.

Cu privire la pretențiile formulate de pârâtă prin cererea reconvențională, în ideea de a obține o compensare față de pretențiile reclamantei, tribunalul le-a găsit neîntemeiate pentru următoarele aspecte: Referitor la imobilele a căror valoare se solicită, s-a reținut că fac parte din categoria celor prevăzute în art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 94/2000 și sunt supuse retrocedării după procedura prevăzută de acest act normativ, fiind necesară în acest sens depunerea unei cereri la Comisia specială. Astfel, prima instanță a apreciat că pârâta nu își poate valorifica pretențiile decât în condițiile speciale prevăzute de actul normativ invocat.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere că nu toate imobilele la care a făcut referire pârâta sunt deținute de reclamanta-pârâtă reconvențională sau au fost înstrăinate de aceasta, aparținând Parohiei Ortodoxe Române III și pârâta a formulat în legătură cu ele unele pretenții în dosarul nr. 2358/2001, renunțând ulterior la judecată. Imobilul din str. A. nr. 32 a fost restituit pârâtei prin sentința civilă nr. 1038/2002 a Judecătoriei Dej, rămasă definitivă și executorie prin respingerea apelului conform deciziei nr. 931 A/2003 a Tribunalului Cluj, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Parohia Ortodoxă Română 111 și pârâții din acel dosar, respectiv P.T.

și P.A.G. Astfel, s-a reținut că acest imobil nu a aparținut pârâtei- reconvenționale și nu a putut fi antrenată răspunderea acesteia pentru lăsarea în paragină a imobilului, răspundere care de altfel nu poate fi decât delictuală și este condiționată de dovedirea condițiilor sale de existență. Referitor la imobilul din str. A. nr. 30, restituit pârâtei prin aceeași hotărâre, reclamanta-reconvențională nu a făcut dovada că a încercat punerea în executare a dispozițiilor acestei hotărâri și că a fost împiedicată să intre în posesia imobilului pentru a justifica formularea pretențiilor pentru lipsa de folosință. În ceea ce privește folosirea bisericii după 13 martie 1990, așa cum s-a mai arătat, pretinsa înțelegere din 12 martie 1990 nu reprezintă decât o manifestare unilaterală de voință din partea pârâtei, astfel că nu se poate vorbi de exercitarea unei folosințe abuzive din partea reclamantei.

De altfel, instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamantei asupra acestui imobil, anihilează efectele acordării unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a acestuia. Pretențiile pârâtei s-au reținut ca neîntemeiate în ceea ce privește folosința bisericii după data de 13 martie 1990, pentru considerentul că pretinsa înțelegere din 12 martie 1990 nu a reprezentat altceva decât o manifestare unilaterală de voință din partea pârâtei, încât nu poate ti vorba de exercitarea unei folosințe abuzive și care este anihilată de instituirea dreptului de retenție. Reclamanta nu răspunde nici pentru oficierea slujbelor religioase în locuri improprii, situație în care s-a aflat pârâta, având cauze străine conduitei sale, care își găsesc originea în aplicarea unor acte normative.

Și cererea pentru acordarea daunelor morale s-a reținut ca neîntemeiată. Prin apelul declarat de pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică s-a susținut că prin acțiunea reconvențională s-a cerut constatarea preluării fără titlu a unui număr de cinici imobile și că instanța de fond nu s-a preocupat de soluționarea acestei cereri privind nevalabilitatea titlului de preluare și intabulare în C.F. a dreptului Parohiei Ortodoxe. S-a cerut să se constate că temei al transferului dreptului de proprietate în C.F. a fost indicat Decretul nr. 358/1948, act normativ care nu constituie titlul pentru transferul dreptului, întrucât nu prevede că imobilele ce fac obiectul litigiului, identificabile prin număr de carte funciară și număr topografic se transferă de la Parohia Greco-Catolică la Parohia Ortodoxă.

Decretul nr. 358/1948 se referă exclusiv la bunurile și averea organizațiilor centrale și statutare ale cultului greco-catolic, iar aceste bunuri trec, potrivit art. 2 în proprietatea statului. În același text se prevede că averea parohiilor este exceptată de la aplicarea decretului, motiv pentru care se pretinde că trebuia reținut faptul, că bunurile parohiilor greco-catolice nu trec în proprietatea statului și nici nu se transmit parohiilor ortodoxe. Astfel, s-a invocat că ilegalitatea și abuzul intabulării dreptului de proprietate al Parohiei Ortodoxe II Dej în cartea funciară în temeiul Decretului nr. 358 /1948 nu constituie titlu de intabulare în C.F. S-a mai criticat refuzul instanței de a administra dovezile încuviințate în sprijinul cererilor formulate, în timp ce s-au admis și administrat în totalitate cererile de probațiune ale reclamantei, apelanta fiind astfel lipsită de dreptul de a beneficia de un drept egal și de o judecată corectă.

Se contestă calificarea persoanei introduse în cauză ca expert pentru picturi și zugrăveli, care trebuia să fie capabilă să diferențieze icoanele de rit greco-catolic ale bisericii edificate în anul 1896 și cele de rit ortodox. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, prin decizia nr. 398A din 14 noiembrie 2007 a admis apelul declarat de pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej împotriva sentinței civile nr. 942 din 27 octombrie 2006 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea principală formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Română II Dej împotriva pârâtei, iar în parte de desființat-o și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea cererii reconvenționale formulată de pârâtă.

S-a reținut că, în intervalul de timp cuprins între data pronunțării de către Tribunalul Cluj a sentinței civile nr. 942 din 27 octombrie 2006 și soluționarea apelului, Curtea de Apel Cluj prin decizia nr. 623 din 26 martie 2007 a stabilit în mod irevocabil că titularul dreptului de proprietate al lăcașului de cult, biserica din Dej, înscrisă în C.F. 1364 Dej, nr. top 1115/1 este chiar reclamanta Parohia Ortodoxă Română II Dej. In această situație, intimata în calitate de proprietară a lăcașului de cult nu mai justifică dreptul de a pretinde altora acoperirea cheltuielilor de restaurare și întreținere a bisericii, toate aceste lucrări căzând în sarcina exclusivă a proprietarului bunului.

De altfel, reclamanta a procedat la executarea lucrărilor de construcții (renovare și redecorare) a lăcașului de cult, bazându-se tocmai pe calitatea sa de proprietar, situație în care despăgubirea ei de către pârâtă cu suma de 840.700 RON este nelegală, ca de altfel și dispoziția de instituire în favoarea acesteia a dreptului de retenție până la achitarea de către pârâtă a sumei precizate. In consecință, sub aspectul soluționării cererii introductive, pe baza situației noi intervenite în privința titularului dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult, Curtea a admis apelul, schimbând în parte sentința instanței de fond, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii intentate de reclamanta Parohia Ortodoxă Română II Dej.

Apelul pârâtei s-a reținut ca fondat cu privire la modul soluționării de către prima instanță a cererii reconvenționale pentru două motive: 1. Conform prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul este dator să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății; în speță, tribunalul a omis să se pronunțe cu privire la imobilul din str. G. nr. 27 și 29, nr. top863/l și nr. top 863/2, evidențiat în C.F. 2507 Dej, precum și asupra terenului în suprafață de 2999 mp, cu nr. top 115/2. situat în Dej, C.F. 1364 Dej. Pentru imobilele preluate fără titlu valabil, solicitate prin acțiunea reconvențională, cererile ulterioare de completare și precizare a pretențiilor, nu au făcut obiectul judecății în fond și s-a dat eficiență dispozițiilor art. 282, art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. 2. Cu toate că prin dispozitivul sentinței acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, potrivit considerentelor rezultă că cererea reconvențională a fost găsită inadmisibilă, cu motivarea că pârâta își poate valorifica cererea pentru despăgubiri numai în condițiile O.U.G. nr. 94/2000. Sub acest aspect, s-a arătat că instanța în cercetarea cauzei trebuia să aibă în vedere că apelanta-pârâtă a uzat de procedura specială și că până la acest moment nu a primit nicio satisfacție, fără a se evidenția motivele nesoluționării cererii. În consecință, s-a reținut că acțiunea promovată de reclamantă, în condițiile dreptului comun, după cinci ani de la intrarea în vigoare a legii speciale nu poate fi calificată drept o cerere normală, în intenția ajungerii la o compensare judecătorească a pretențiilor reciproce ale părților.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta Parohia Ortodoxă Română II Dej, invocând nelegalitatea acesteia prin modul de soluționare al cererii reconvenționale formulată de pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej. Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei pronunțate de instanța de apel și respingând apelul pârâtei, să fie menținută sentința de fond în privința cererii reconvenționale. În raport de critica formulată, recurenta arată că, prin admiterea apelului în ceea ce privește cererea reconvențională a pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej, față de împrejurarea că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra imobilelor situate în Dej, și pentru că cererea ar fi fost respinsă ca inadmisibilă, consideră că hotărârea este dată cu încălcarea și interpretarea greșită a legii conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Este adevărat că potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală, pentru aflarea adevărului prin stabilirea corectă a faptelor și prin interpretarea și aplicarea întocmai a legii. Instanța de apel a pus în discuția părților nepronunțarea asupra imobilelor situate la adresa indicată, stabilind că reclamanta-reconvențională nu își poate valorifica pretențiile pe calea dreptului comun, atâta timp cât există lege specială, respectiv O.U.G. nr. 94/2000 și având în vedere toate imobilele în raport de care intimata din cauză a emis pretenții.

Pentru fiecare imobil s-a făcut o analiză a situației concrete, și anume: · pentru imobilele situate în str. I. nr.4 și str. D. nr. 4, că aparțin Parohiei Ortodoxe Române III Dej; · pentru imobilul din str. A., s-a precizat că a fost restituit ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Parohia Ortodoxă Română III Dej și familia P., rezultând că nu a aparținut Parohiei Ortodoxe Române II Dej și, pe cale de consecință, nu poate fi antrenată răspunderea recurentei din cauză; · pentru imobilul din str. A. nr. 30 s-a stabilit că a fost restituit fostului proprietar și că reclamanta nu a făcut dovada încercării de punere în posesie; · referitor la imobilul din str. R. nr. 4 cu destinație de biserică, a fost analizată situația lui în raport de reglementările privind regimul juridic al lăcașurilor de cult.

Față de aceste aspecte, instanța de fond s-a pronunțat față de cele trei imobile care sunt în proprietatea reclamantei printr-o afirmație generală, deoarece a fost singurul motiv de respingere a acțiunii. Concluzia instanței de apel, în sensul că reclamanta-reconvențională a uzat de calea legii speciale, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, dar că nu a primit nicio satisfacție, din motive necunoscute și că după cinci ani de la formularea notificării, acțiunea sa nu ar putea fi calificată drept formală, în scopul compensării pretențiilor reclamantei, nu-și găsesc argumentare în principiile fundamentale ale dreptului și nici un alt suport legal. Este bine cunoscut că, în cazul incidenței unei legi generale și a unei legi speciale, prioritatea este recunoscută legii speciale.

Dacă nu se face dovada uzării până la capăt de procedura prevăzută prin legea specială, nu poate fi pusă în discuție folosirea căii dreptului comun. Numai după finalizarea căilor speciale, instanța poate pune în discuție dacă și pentru ce se mai poate utiliza calea dreptului comun, avându-se în vedere dacă legea specială nu derogă. Simplul fapt susținui de pârâtă că a înregistrat cerere în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, nu putea fi reținut ca suficient pentru a se aplica legea specială. De asemenea, inexistența unui răspuns la modul de soluționare nu poate fi imputat reclamantei, ci există posibilitatea ca pârâta să formuleze o acțiune adresată Comisiei speciale pentru retrocedarea imobilelor, Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite, este aplicabilă și imobilelor revendicate în temeiul O.U.G.

nr. 94/2000, situație în care pârâta putea să obțină satisfacție pe această cale. În speță, instanța de recurs nu mai analizează celelalte aspecte ale cauzei soluționate prin hotărârea recurată, urmând să se pronunțe numai în limita investirii sale. În consecință, față de considerentele expuse, recursul reclamantei fiind fondat, urmează să fie admis, să se modifice în parte decizia nr. 398/A din 14 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, în sensul că va fi respins apelul pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej împotriva sentinței nr. 942 din 27 octombrie 2006 a Tribunalului Cluj. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței. Reținându-se culpa procesuală a intimatei și având în vedere cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, în temeiul art. 274 alin. (1) intimata va fi obligată să plătească suma de 3000 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă Română II Dej împotriva deciziei nr. 398A din 14 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge apelul pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej împotriva sentinței nr. 942 din 27 octombrie 2006 a Tribunalului Cluj. Menține restul dispozițiilor sentinței. Obligă intimata pârâtă Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Dej să plătească recurentei-reclamante Parohia Ortodoxă Română II Dej 3000 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 martie 2009.