ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1573/2022

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată la data de 14.01.2021, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a, contencios administrativ și fiscal, reclamanta Parohia Reformată Dej în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea în parte Decizia Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 9333 din 29.10.2020 în ceea ce privește art. 2 din Decizie, ca nelegală și acordarea de măsuri compensatorii pentru construcția aflată pe terenul situat în municipiul Dej, jud. Cluj, înscrisă în cartea funciară nr. x a localității Dej, nr. top. x, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 54 din data de 25 februarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a, contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Parohia Reformată Dej, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a anulat în parte Decizia nr. 9333 din 29.10.2020 emisă de pârâtă cu privire la art. 2, a dispus acordarea de măsuri compensatorii pentru construcția aflată pe terenul situat în municipiul Dej, județul Cluj, înscris în cartea funciară nr. x Dej, nr. top. x și a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantei Parohia Reformată Dej, a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 54 din data de 25 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a, contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs se arată că, instanța de fond a încălcat prevederile art. 1 alin. (1), art. 5 alin. (5) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot fi restituite în temeiul acestui act normativ imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără litiu, de statul român, de organizațiile cooperatiste, sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din ordonanță. Potrivit art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "masurile reparatorii în echivalent se vor acordă potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor". Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivii art. 5 alin. (5)". Or, din interpretarea per a contraria a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5), reiese faptul că imobilele înstrăinate înainte de data de 22 decembrie 1989 nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare. Totodată, din economia dispozițiilor O.U.G, 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că regula o reprezintă restituirea în natură a imobilelor, iar acordarea de măsuri compensatorii în echivalent reprezintă excepția. Pe cale de consecință, normele care reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare, solicitanta era în drept să opteze și să obțină măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) din același act normativ, numai pentru imobilele aflate în proprietate privată și înstrăinate legal de către statul român după data de 22 decembrie 1989. Or, imobilul solicitat de reclamantă a fost înstrăinat de Statului Român înainte de data de 22 decembrie 1989 intrând în proprietatea unor persoane fizice în anii 1974 și 1975. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că, instanța de fond a încălcat prevederile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare și prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ deoarece, în mod greșit s-a dispus acordarea de măsuri compensatorii, în favoarea reclamantei, pentru construcția aflată pe terenul situat în municipiul Dej, județul Cluj, înscris în cartea funciară nr. x Dej, nr. top x. Or, potrivit, dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, instanța, soluționând cererea poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. Potrivit art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, C.S.R. (...) va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială. Prin urmare, C.S.R. emite o decizie prin care face doar o propunere de acordare de măsuri compensatorii. Ulterior, dosarul aferent cererii de retrocedare, împreună cu decizia emisă se transmite, în original, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care validează/invalidează, în tot sau în parte, decizia C.S.R., care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii, și dispune emiterea deciziei de compensare a imobilului. Or, coroborând dispozițiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, reiese că obiectul acțiunii formulate în baza legii speciale poate să fie sau anularea deciziilor C.S.R. sau obligarea acesteia la emiterea unei decizii, însă nu și soluționarea pe fond a cererii de retrocedare, prin substituirea instanței în locul Comisiei speciale de retrocedare. Prin ultima critică, recurenta-pârâtă susține că prin Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că, în conformitate cu jurisprudența CEDO cât și cu cea națională, dispozițiile art. 453 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de dimensiunea culpei procesuale a părții care a pierdut procesul, fiind necesară însă și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere gravitatea prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, precum și faptul că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care pot fi dovedite și constituie cheltuieli efective și necesare care au fost făcute în mod real în limita unei sume cuantificate, considerate în practică ca fiind rezonabilă (Decizia nr. 1223 din 27 martie 2014 pronunțată în recurs de secția II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Diminuarea cheltuielilor vădit disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele speței avute în lucru, reprezintă regula îmbrățișată de practica judiciară, fără ca aceasta să însemne intervenirea în raporturile dintre avocat și clientul său.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 iulie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea, în parte, a Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 9333 din 29.10.2020 în ceea ce privește art. 2 din Decizie și acordarea de măsuri compensatorii pentru construcția aflată pe terenul situat în municipiul Dej, jud. Cluj, înscrisă în cartea funciară nr. x a localității Dej, nr. top. x, cu cheltuieli de judecată. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat în parte Decizia nr. 9333 din 29.10.2020 emisă de pârâtă cu privire la art. 2, a dispus acordarea de măsuri compensatorii pentru construcția aflată pe terenul situat în municipiul Dej, județul Cluj, înscris în cartea funciară nr. x Dej, nr. top. x și a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantei Parohia Reformată Dej, a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Din analiza cererii de recurs rezultă că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect se invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1), art. 5 alin. (5) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și aplicarea greșită a prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. La o primă analiză a dispozițiilor legale sus-citate, Înalta Curte constată că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă, iar motivul de casare nu este incident. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "imobilele care au aparținut Cultelor Religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență." Alin. 4 al aceluiași articol menționează că: "În cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile." Dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 menționează că "În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5)." Concret, Înalta Curte observă că atât în fața primei instanțe cât și în fața instanței de recurs, recurenta-pârâtă nu contestă că sunt îndeplinite condițiile de principiu prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și că acesta nu poate fi restituit în natură, ci invocă condiția impusă de textul de lege și anume ca bunul să se fi aflat la data formulării cererii de retrocedare, în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, situație care nu se regăsește în cauza de față având în vedere că imobilul identificat cu nr. top x a fost înstrăinat de Statul Român înainte de data de 22 decembrie 1989. Această critică nu poate fi primită și va fi respinsă având în vedere că dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 creează o diferență nejustificată de tratament între titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 și titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal anterior acestei date, constituind în cazul celor din urmă o ingerință în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ingerință care, în lipsa oricărei expuneri de motive a legiuitorului, nu poate fi socotită necesară într-o societate democratică. Acest raționament se coroborează cu faptul că, pentru terenul identificat cu nr. top. x în suprafață de 1150 m.p. ce a fost atribuit în proprietate unor persoane fizice, în baza Ordinelor nr. 1176/01.07.1993, nr. 1177/01.07.1993, nr. 1180/01.07.1993 și nr. 1183/01.07.1993, emise de Prefectul Județului Cluj, s-au acordat despăgubiri, iar pentru construcția edificată pe acest teren și care a fost înstrăinată de Statul Român în favoarea unor persoane fizice în anii 1974 și 1975, cererea de despăgubiri a fost respinsă pe considerentul interpretării eronate a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, respectiv din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (1), potrivit cărora, în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5). Într-adevăr, Comisia specială de retrocedare nu poate restitui în natură imobilul solicitat, având în vedere că imobilul identificat cu nr. top. x nu se află în proprietatea uneia dintre persoanele juridice enumerate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, ci în proprietatea unor persoane de drept privat, însă din cuprinsul prevederilor art. 6 alin. (1) din același act normativ rezultă că, în această situație, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, cum de altfel, în mod corect a reținut și prima instanță. Cu privire la critica recurentei-pârâte conform căreia instanța de judecată nu poate hotărî asupra conținutului actului administrativ ce urmează a fi emis, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conform cărora "Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă". În acest context, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentei-pârâte conform căreia instanța de judecată nu va putea hotărî conținutul actului și nici condițiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit, având în vedere că, pentru a-și putea exercita atribuția de control al legalității actelor administrative potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanța de judecată a analizat rațiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea puterii sale discreționare, a ales soluția criticată de cel vătămat, iar această motivare nu a fost conformă dispozițiilor legale incidente. Cu privire la obligația de plată a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina pârâtei de către instanța de fond, Înalta Curte consideră că, din perspectiva configurării recursului, cale extraordinară de atac, devolutivă exclusiv în drept, criticile de nelegalitate privitoare la stabilirea și cuantumul cheltuielilor de judecată nu sunt încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. deoarece criticile care privesc stabilirea situației de fapt, evaluarea probelor administrate, atunci când această evaluare este lăsată de legiuitor în marja de apreciere a judecătorilor fondului, precum și aprecierea asupra proporționalității, în vederea dimensionării cuantumului cheltuielilor de judecată, din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 451 alin. (2) și (3), art. 453 alin. (2) sau art. 455 din C. proc. civ., iar acestea exced motivului de nelegalitate. Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta-pârâtă să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său." Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material. De asemenea, luând act de cererea formulată de intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile art. 453 din C. proc. civ. și o va admite.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat și va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, către intimata-reclamantă. PENTRU ACESTE MOTIVE,