Decizia nr. 4155/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată la data de 25.02.2019, astfel cum a fost modificată și precizată la data de 01.10.2019, reclamanta Parohia Reformată II. Cluj a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România și intervenientul în numele altei persoane Municipiul Cluj-Napoca: - anularea deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 8330 din 19.12.2018, și restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x (fosta Str. x), înscris în C.F. nr. x Cluj (CF vechi x Cluj) compus din grădiniță de copii nr. 21, cu nr. top x și teren în suprafață de 450 mp cu nr. top x; - acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul teren cu nr. top x în suprafață de 280 mp transcris în CF nr. x Cluj, obiect al cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003 formulată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000, cu cheltuieli de judecată. La data de 21 mai 2020 Municipiul Cluj-Napoca a depus cerere de intervenție solicitând, în temeiul art. 61 și urm. C. proc. civ., admiterea în principiu a acesteia, iar pe fond respingerea contestației formulate de către reclamantă și pe cale de consecință menținerea în totalitate a Deciziei nr. 8330/19.12.2018 emise de Comisia Specială de Retrocedare aceasta fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată . În privința temeiniciei cererii de restituire în natură a imobilului, reclamanta a formulat, la data de 01.10.2019, o modificare/precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x (fosta str. x), înscris în CF nr. x Cluj (CF vechi x Cluj), compus din grădinița de copii nr. 21, cu nr. top. x-C1 și teren în suprafață de 450 mp, cu nr. top x, cu privire la imobilul teren în suprafață de 280 mp, având nr. top x, înscris în CF Cluj nr. x, reclamanta solicitând acordarea de măsuri reparatorii, având în vedere că acest teren se află în domeniul public al mun. Cluj-Napoca, fiind trotuar și stradă.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 114 din 24 septembrie 2020 Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamanta Parohia Reformată II. Cluj în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România. Anulează Decizia nr. 8330/19.12.2018 emisă de pârâtă. Obligă pârâta să acorde măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 250 mp., înscris în CF Cluj nr. x, nr. topo. x. Dispune restituirea în natură, către reclamantă a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x (fosta Str. x), înscris în C.F. nr. x Cluj (CF vechi x Cluj), compus din grădinița de copii nr. 21, nr. top. x-C.1 și teren în suprafață de 450 mp., cu nr. top. x. Respinge cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de intervenientul Municipiul Cluj-Napoca. Obligă pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România la plata, în favoarea reclamantei Parohia Reformată II. Cluj a sumei de 12.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv contravaloarea onorarii experți." De asemenea, anterior, prin încheierea din data de 10 septembrie 2020, încheiere de amânare a pronunțării, aceeași instanță a luat act de depunerea suplimentului raportului de expertiză pentru obiecțiunile formulate la data de 9.07.2020.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs atât pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România cât și intervenientul Municipiul Cluj-Napoca, acesta din urmă înțelegând să recureze și încheierea din data de 10 septembrie 2020. Recurenta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, solicitând casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată. În motivarea recursului s-a arătat că instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (9), teza finală, art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca un imobil să poată fi restituit în natură sunt: - imobilul solicitat să fi fost proprietatea unui cult religios; - imobilul să fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; - la data soluționării cererii de retrocedare, imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000. Pentru dovedirea calității de fost proprietar al imobilului, solicitantul poate depune, conform art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu punctul 13 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menționat, orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.). În dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003, soluționată prin Decizia nr. 8330/9.12.2018, se află copia cărții funciare nr. x a localității Cluj din care reiese faptul că proprietarul imobilului identificat cu nr. top. x a fost domnul A., iar nu Parohia Reformată nr. II Cluj. În sistemul de carte funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu conținutul cărții funciare în care este înscris imobilul respectiv, iar depunerea altor înscrisuri care să întemeieze prezumția existenței dreptului de proprietate nu poate înlocui însăși înscrierea în cartea funciară. La o simplă analiză a Foii B a cărții funciare nr. x a localității Cluj se poate observa faptul că, în lipsa altor mențiuni privind rectificarea înscrierii în cartea funciară a titularului dreptului de proprietate, imobilul solicitat se afla în proprietatea domnului A. și la momentul preluării abuzive. Dispozițiile art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară. Având în vedere aceste prevederi legale, raportate la înscrierile din cartea funciară nr. x a localității Cluj, se poate aprecia că, atâta timp cât în cartea funciară menționată, la foaia de proprietate există mențiunea că imobilul înscris la A+2 se află în proprietatea Dr. A., imobilul solicitat, în lipsa altor mențiuni privind rectificarea înscrierilor din cartea filnciară, se afla în proprietatea persoanei respective și la momentul preluării abuzive. Potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. Însă, depunerea altor înscrisuri care să întemeieze prezumția existenței dreptului de proprietate, se poate face doar în cazul în care actul care atestă transmiterea proprietății lipsește, a fost distrus, pierdut etc., iar nu în cazul în care acesta nu a fost întocmit deloc. Așadar, în cazul de față, ar fi putut fi depuse alte înscrisuri din care să reiasă dovada dreptului de proprietate, în situația în care cartea funciară ar fi fost distrusă, pierdută etc. Prin aceste alte înscrisuri nu se poate înlocui însăși formalitatea înscrierii în cartea funciară. În plus, se solicită a se avea în vedere, faptul că actul (contractul de donație) în baza căruia imobilul solicitat ar fi trecut din proprietatea domnului Dr. A. în proprietatea reclamantei nu a fost depus nici în dosarul administrativ, nici în dosarul de instanță, iar interpretarea coroborată a înscrisurilor astfel cum a fost realizată de instanță nu este în măsură să răstoarne prezumția absolută a dreptului de proprietate ce reiese din cartea funciară. A mai invocat recurenta-pârâtă interpretarea și aplicarea eronate a prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, în speța de față, instanța de contencios administrativ nu putea soluționa ea însăși cererea de retrocedare, aceasta trebuind să parcurgă întreaga procedură prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000. În consecință, instanța de fond, în mod greșit, a obligat Comisia specială de retrocedare să acorde măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 250 m.p., înscris în C.F. nr. x a localității Cluj, nr. top. x și a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x (fosta str. x), județul Cluj, înscris în C.F. nr. x a localității Cluj (C.F. vechi nr. x a localității Cluj), compus din Grădinița de copii nr. 21, nr. top. x-C.1 și teren în suprafață de 450 m.p., nr. top. x, doctrina și practica judecătorească fiind constante în a afirma că instanța judecătorească nu va putea hotărî conținutul actului și nici condițiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit. În cazul în care s-ar recunoaște acest drept instanțelor, s-ar încălca principiul separației puterilor în stat. În ceea ce privește obligarea la acordarea de măsuri compensatorii, recurenta a subliniat faptul că potrivit art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială. Potrivit prevederilor art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, procedura de soluționare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.) a deciziei entității învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii). Prin urmare, Comisia specială de retrocedare emite o decizie prin care face o propunere de acordare de măsuri compensatorii. Ulterior, dosarul aferent cererii de retrocedare, împreună cu decizia emisă de către aceasta, se transmite, în original, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care validează/invalidează în tot sau în parte decizia Comisiei speciale de retrocedare, care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii și dispune emiterea deciziei de compensare a imobilului. În ceea ce privește restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x (fosta str. x), județul Cluj, înscris în C.F. nr. x a localității Cluj (C.F. vechi nr. x a localității Cluj), compus din Grădinița de copii nr. 21, nr. top. x-C.1 și teren în suprafață de 450 m.p., nr. top. x, recurenta a arătat că, potrivit prevederilor art. 1 alin. (10) din O.U.G. nr. 94/2000 și ale art. 45 din Legea nr. 165/2013: - imobilele afectate unor activități de interes public din învățământ se restituie foștilor proprietari, cu condiția menținerii afectațiunii de interes public pentru o perioadă de 10 ani; - menținerea afectațiunii de interes public se stabilește de către entitatea învestită de lege, prin decizia de restituire în natură, la propunerea motivată a deținătorului actual al imobilului. În dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003 nu există o propunere motivată din partea municipiului Cluj-Napoca în sensul menținerii afectațiunii de interes public a imobilului menționat. O ultimă critică formulată de recurenta-pârâtă a vizat soluția de obligare la plata sumei de 12.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv contravaloarea onorariului de expert., soluție pronunțată cu ignorarea practicii judiciare naționale și a jurisprudenței C.E.D.O., conform cărora "aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care pot fi dovedite și constituie cheltuieli efective si necesare care au fost făcute în mod real în limita unei sume cuantificate, considerate în practică ca fiind rezonabilă". De asemenea, având în vedere și caracterul accesoriu al capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, recurenta a considerat că acestea au fost acordate în mod eronat de instanța de judecată, neputând fi reținută culpa sa procesuală. Intervenientul Municipiul Cluj-Napoca a înțeles să formuleze recurs atât împotriva sentinței primei instanțe cât și împotriva încheierii de ședință din data de 10.09.2020 și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârilor și în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. În motivarea recursului, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat necomunicarea suplimentului nr. 2 al raportului de expertiză tehnică întocmit de către expertul B., astfel încât instanța a încălcat dreptul la apărare al recurentului, drept garantat atât la nivel național, prin art. 24 din Constituția României, art. 13 C. proc. civ., cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și principiul contradictorialității. De asemenea, instanța nu a pus în discuția părților nici excepția lipsei calității procesuale active invocată prin cererea de intervenție formulată, astfel încât nerespectarea dreptului la apărare și încălcarea principiilor contradictorialității și egalității armelor, atrag nulitatea hotărârilor pronunțate, conform art. 174 C. proc. civ. Recurentul a criticat hotărârea primei instanțe și prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanța de fond nu a realizat o analiză proprie/efectivă, inclusiv prin raportare la apărările formulate de acesta. Lipsa examinării acestora coroborată cu reluarea considerentelor invocate de reclamantă, conduc la concluzia că soluția exprimată prin dispozitiv este una pur formală, care nu permite exercitarea controlului judiciar. Instanța nu a indicat care sunt considerentele pentru care apărările recurenților referitoare la forța probantă a înscrierilor de carte funciară au fost înlăturate sau care sunt motivele pentru care au fost înlăturate apărările referitoare la neregularitățile raportului de expertiză încuviințat în cauză. De asemenea, raportat la încheierea de ședință pronunțată la data de 10.09.2020 Curtea de Apel Cluj nu a indicat care sunt considerentele pentru care nu a fost comunicat suplimentul nr. 2 la raportul de expertiză și s-a limitat la a constata că s-a depus onorariul de expert, procedând nelegal, în continuare, la judecarea cauzei pe fond. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele de fapt și de drept pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Pe de altă parte, nemotivarea unei hotarâri judecatorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Atâta timp cât în considerente instanța nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, nu menționează care sunt motivele pentru care nu au fost luate în considerare criticile aduse raportului de expertiză, cu privire la donația la care reclamanta face referire, ci se limitează la a prelua doar poziția uneia dintre părți, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. Recurentul a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că sentința primei instanțe este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 17-18 care consacră principiul efectului constitutiv de drepturi, precum și a prevederilor art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1998, conform cărora "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezuma ca acel drept nu există". Aceste dispoziții legale coroborat cu cele cuprinse în art. 33 din același act normativ, consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară, principiu conform căruia toate mențiunile din cartea funciară sunt presupuse a fi exacte și niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară. Astfel, în speță, din analiza cărții funciare nr. x Cluj-Napoca rezultă că proprietar la momentul preluării abuzive a imobilului în litigiu este Dr. A.. În lipsa unor mențiuni privind rectificarea înscrierilor din cartea funciară, imobilul se afla în proprietatea persoanei respective și la momentul preluării abuzive, iar afirmațiile reclamantei în sensul că proprietarul tabular i-ar fi donat imobilul sunt simple alegații, nesusținute de niciun mijloc de probă, în condițiile în care potrivit art. 813 C. civ.: " Toate donațiunile se fac prin act autentic". Așadar, instanța a reținut, în mod nelegal, că raportat la probele administrate reclamanta avea calitatea de proprietar, deși aceasta nu a depus la dosar o copie a contractului de donație în formă autentică, ci doar declarații notariale, date ulterior preluării abuzive a imobilului și chiar cu mult după intrarea în vigoarea a O.U.G. nr. 94/2000. În ceea ce privește raportul de expertiză întocmit în cauză, instanța de fond a trecut cu vederea faptul că expertul nu a identificat în mod corect construcțiile realizate de către Statul Român în cadrul imobilului ce face obiectul litigiului în cadrul corpului I. Astfel de inadvertențe nu s-au regăsit în cuprinsul raportului de expertiză în legătură cu corpul C2, unde expertul a identificat o suprafață corectă, iar toate aceste aspecte influențează concluzia raportului de expertiză cu privire la suprafața construcțiilor noi care se regăsesc la această dată în cadrul imobilului, raportate la constucțiile existente la data preluării acestuia de către Statul Român. De asemenea, suplimentul de expertiză nr. 2, pe lângă faptul că nu a fost comunicat părților pentru a putea formula eventuale obiecțiuni, în ceea ce privește identificarea suprafețelor construite sau utile ale porțiunilor din clădirile existente astăzi, care au fost construite de stat după preluare, expertul nu a anexat piese desenate care să vină în susținerea concluziilor sale. Cu toate acestea instanța de judecată a pronunțat hotărârea având la bază concluziile eronate ale raportului de expertiză, fără a putea analiza corectitudinea valorilor calculate, fiind astfel încălcate prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere faptul că instanța a dispus inclusiv obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.000 RON, recurentul a arătat că în situația admiterii recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare nu se poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de părți, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății astfel cum impun dispozițiile art. 453 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, în măsura în care se va aprecia că nu se impune trimiterea acesteia spre rejudecare, recurentul-intervenient a arătat reluat prezentarea situației juridice a imobilului ce face obiectul cererii reclamantei și argumentele prezentate în susținerea excepției lipsei calității procesuale active a acesteia, în contextul în care Parohia Reformată II Cluj-Napoca nu a fost proprietara imobilului și nici nu a depus în probațiune înscrisul autentic al donației invocate în acest sens. Nu în ultimul rând, așa cum rezultă din documentele depuse în probațiune, imobilul revendicat se află în domeniul public al Municipiul Cluj-Napoca fiind deservit la acest moment de Grădinița Așchiuță. Din Anexa I indice I la H.G nr. 193/2006 de însușire a Inventarului bunurilor ce aparțin domeniului public al Municipiul Cluj-Napoca publicat în Monitorul Oficial al României nr. 248 bis/20.06.2006, se poate observa că Grădința Așchiuță figurează la poziția nr. 123 sub denumirea Grădinița nr. 21. De asemenea, relevant este și Protocolul de predare-preluare nr. 9126/29.08.2005 încheiat între Inspectoratul Școlar Județean Cluj și Consiliul Local al Municipiul Cluj-Napoca, pentru imobilele (clădiri și teren) în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar de stat din Municipiul Cluj-Napoca, care fac obiectul prezentului Protocol, aflate în proprietatea Statului Român în administrarea Ministerului Educației și Cercetării, care se predau în domeniul public al Municipiul Cluj-Napoca, în administrarea Consiliului Local al Municipiul Cluj-Napoca (art. 1). La pct. 15 din Centralizatorul privind imobilele și terenurile care se predau de către Inspectoratul Școlar Județean Cluj în temeiul Legii nr. 520/2002 în domeniul public al Municipiul Cluj-Napoca (anexat) este prevăzut și imobilul situat pe str. x, unde își desfășoară activitatea Grădinița Așchiuță.

Apărările formulate de intimată Intimata-reclamantă Parohia Reformată II. Cluj a depus întâmpinare pentru fiecare dintre recursurile promovate în cauză, solicitând, respingerea acestora ca nefondate și menținerea ca legale a hotărârilor primei instanțe. În esență, intimata a apreciat că instanța a aplicat în mod corect dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 94/2000, referitoare la modalitatea de dovedire a calității de fost proprietar, dar și pe cele ale art. 18 din Legea nr. 554/2004, dispunând unica posibilitate de reparare a prejudiciului cauzat prin actul administrativ care a produs vătămare, respectiv restituirea în natură a bunului ce face obiectul cauzei. În mod similar, s-a apreciat că sunt nefondate și susținerile recurentului-intervenient, în contextul în care instanța nu a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea și a motivat corespunzător soluția rezultată din interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente. În privința criticii vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată, s-a apreciat că recurentul-intervenient nu justifică un interes pentru formularea acesteia, câtă vreme instanța a stabilit o astfel de obligație doar în sarcina autorității pârâte.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În privința recursului declarat de intervenientul Municipiul Cluj-Napoca împotriva încheierii de ședință din data de 10.09.2020, se reține că argumentele formulate au fost subsumate cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocând necomunicarea suplimentului nr. 2 al raportului de expertiză întocmit în cauză și nepunerea în discuția părților a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată prin cererea de intervenție formulată. Potrivit motivului de recurs invocat, se impune casarea unei hotărâri atunci când aceasta a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În prezenta cauză, Înalta Curte constată că suplimentul nr. 2 al raportului de expertiză a fost depus la dosar la data de 26.08.2020, cu 15 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, a fost scanat și introdus în dosarul electronic, părțile având timp util și posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul acestuia, cu un minim de efort și diligență. Pe de altă parte, Codul de procedură nu conține nicio o dispoziție care să instituie obligația instanței de a comunica raportul de expertiză și suplimentele acestuia, iar potrivit art. 10 din același cod, părțile au îndatorirea de urmări desfășurarea și finalizarea procesului. În acest context, nu se poate vorbi despre o nerespectare a vreunei norme de procedură și nici despre încălcarea dreptului la apărare al intervenientului. În privința excepției lipsei calității procesuale active invocate prin cererea de intervenție, motivată de faptul că reclamanta nu a fost proprietara imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare și, în acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte subliniază faptul că aceasta nu este o veritabilă excepție, ci apărare de fond, condiție impusă de lege pentru admiterea cererii, ce a fost analizată împreună cu toate celelalte argumente ale părților. Prin urmare, constatând caracterul nefondat al criticilor recurentului-intervenient formulate în privința încheierii din data de 10.09.2020, Înalta Curte va respinge recursului declarat împotriva acesteia. În privința recursurilor declarate împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, Înalta Curte constată similitudinea criticilor de nelegalitate formulate și va proceda la o analiză grupată a acestora, sistematizată în raport de problema de drept invocată. Primul motiv de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - invocat de recurentul-intervenient, vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că în cuprinsul acesteia se regăsesc examinarea argumentelor tuturor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, analiza detaliată a prevederilor legale incidente în cauză, a probelor administrate și indicarea relevanței acestora. Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambii recurenți, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Astfel, în prezenta cauză a fost supusă controlului de legalitate decizia nr. 8330 din 19.12.2018 prin care pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003 formulată de reclamanta Parohia Reformată II. Cluj pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x (fosta Str. x), înscris inițial în cartea funciară nr. x a localității Cluj, nr. top x, compus din casă din cărămidă acoperită cu țiglă cu 1 sală pentru rugăciuni, 1 cameră curte și grădină în suprafață de 730 m.p., transcris în CF nr. x Cluj (CF vechi x Cluj), dezmembrat în nr. top x compus din Gradinița de copii nr. 21 și teren în suprafață de 450 m.p. și nr. top x teren în suprafață de 280 m.p. transcris în CF x Cluj. Autoritatea pârâtă a respins cererea de retrocedarea formulată de reclamantă, pentru neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cea care impun ca imobilul solicitat să fi fost proprietatea unui cult religios, întrucât potrivit CF nr. x a localității Cluj imobilul identificat cu nr. top inițial x s-a aflat, la momentul preluării abuzive, în proprietatea unei persoane fizice, respectiv domnul A.. Instanța de fond, analizând ansamblul probator administrat în cauză, a constatat că reclamanta a dovedit calitatea de proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare, astfel încât a admis acțiunea, a anulat decizia emisă de pârâtă, a obligat pârâta să acorde măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 250 mp., înscris în CF Cluj nr. x, nr. topo. x., dispunând și restituirea în natură, către reclamantă a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x (fosta Str. x), înscris în C.F. nr. x Cluj (CF vechi x Cluj), compus din grădinița de copii nr. 21, nr. top. x-C.1 și teren în suprafață de 450 mp., cu nr. top. x. Prin recursurile promovate, recurenta-pârâtă și recurentul-intervenient au invocat aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1 alin. (9), teza finală, art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susținând, în esență, că reclamanta nu a dovedit calitatea de proprietar al imobilului revendicat, dat fiind și principiul forței probante absolute a înscrierii din cartea funciară. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. Alin. (9) teza finală a articolului menționat stabilește că "actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul util stabilit de comisie." Totodată, potrivit art. 4 din același act normativ, pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziția Comisiei Speciale de Retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3); pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. Potrivit alin. (4), în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar în acord cu dispozițiile alin. (5), în aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. În prezenta cauză, instanța de fond a reținut în mod corect, că dovada dreptului de proprietate asupra imobilului se face cu orice mijloace de probă apte să facă dovada calității de fost proprietar, în acest sens putând fi depuse începuturi de dovadă scrisă, declarații de martor autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate asupra imobilului, la data preluării abuzive. Pe lângă cartea funciară nr. x a localității Cluj, în care, într-adevăr, apare ca proprietar tabular persoana fizică Dr. A., reclamanta a depus o serie de alte înscrisuri și declarații de martor autentificate, pentru a proba faptul că, la data preluării abuzive a imobilului, era proprietar al acestuia. Astfel, din declarația autentificată a martorei C. rezultă că imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, str. x (fosta strada x nr. 60), compusă din: casa din cărămidă, acoperită cu țiglă, cu o sală de rugăciuni, o cameră și o grădină, înscris inițial în CF x Cluj, nr. ser. 2, nr. top x, deși figurează în această carte funciară sub B1 pe numele defunctului său tată Dr. A., dreptul de proprietate faptic a fost transmis de tatăl său Parohiei Reformate nr. 2 Cluj care, în nume de proprietar, a edificat construcția înscrisă în cartea funciară, având destinația de casă de rugăciuni. A mai declarat martora că, în calitate de fiică și unică moștenitoare al proprietarului tabular Dr. A., nu a depus cereri de revendicare pentru acest imobil, nici în baza Legii nr. 112/1995 și nici a Legii nr. 10/2001. De asemenea, martora D. a declarat că familia sa a locuit într-unul dintre imobilele care au fost proprietatea avocatului A. de pe str. x, că sora sa mai mare a fost elevă în școala Parohiei Reformate Orașul de Jos, care a funcționat pe str. x în decursul săptămânii, iar ea a participat la slujbele de duminică care au fost ținute în încăperea mai mare a acestei clădiri și că, dat fiind faptul că imobilul a devenit neîncăpător, la cererea și din donațiile familiilor, a fost extins în anii 1940 de către Parohia Reformată. . Reclamanta a mai depus la dosar și declarația autentificată dată de martorul E., din care rezultă că, în calitate de enoriaș al Parohiei Reformate Orașul de Jos, a participat la strângerea de fonduri pentru extinderea casei de rugăciuni și a școlii de pe str. x (fosta str. x) înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, care a fost proprietatea Parohiei. Declarațiile martorilor sunt susținute de celelalte înscrisuri depuse la dosar, respectiv cererea de autorizare pentru construcția necesară pentru clădirea unei case de rugăciuni în str. x, formulată de Parohia Reformată din circumscripția de Jos, Cluj, contractul de construcție încheiat între Parohia Reformată din circumscripția de Jos, Cluj și F., în vederea construirii unei case de rugăciuni în str. x, înscrisurile referitoare la plata impozitului de către Parohia Reformată din circumscripția de Jos, Cluj cu referire la imobilul ce face obiectul litigiului, inventarul despre bunurile imobile ce au fost în folosința Școlii Primare Reformate nr. 5 din Cluj din data de 01.09.1947, cererile formulate de către Parohia Reformată din Cluj-Orașul de Jos cu privire la imobilul a cărui retrocedare se solicită, adresa nr. x/10.09.1955 emisă de Sfatul Popular al orașului Cluj, prin care Parohia Reformată este încunoștințată despre faptul că naționalizarea școlii confesionale s-a făcut în baza Decretului nr. 176/01.08.1948, precum și adresa înaintată de către Parohie Circumscripției Financiare a mun. Cluj, prin care se aduce la cunoștința acesteia din urmă faptul că imobilul din Cluj, str. x, i-a fost donat în urmă cu mulți ani de o persoană necunoscută preotului paroh, dar formele de transcriere nu s-au făcut, nefiind făcută transcrierea în CF nici de către vechiul proprietar; în aceeași adresă se susține de către preotul paroh că, în jurul anilor 1926, au făcut o adăugire la clădirea existentă, care s-a folosit de către ei ca și casă de rugăciuni și, totodată ca și școală confesională . În acest context, Înalta Curte nu poate primi interpretarea dată de recurenți dispozițiilor din O.U.G. nr. 94/2000 anterior menționate și nici dispozițiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, întrucât acesta din urmă nu consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară, ci instituie o prezumție relativă de proprietate. Din coroborarea tuturor probelor administrate, instanța de fond a reținut, în mod corect, că la momentul preluării abuzive reclamanta avea calitatea de proprietar al imobilului, astfel încât decizia autorității pârâte de respingere a cererii de retrocedare, motivată de neîndeplinirea condiției anterior enunțate este nelegală și se impunea a fi anulată. În ceea privește însă măsurile dispuse de prima instanță, în sensul restituirii în natură, respectiv obligării recurentei-pârâte la acordarea măsurilor reparatorii, instanța de control judiciar constată nelegalitatea acestora, reținând caracterul fondat al motivului de recurs formulat de ambii recurenți vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004. Astfel, ca o consecință a anulării actului contestat, instanța poate, după caz, să anuleze actul administrativ, în tot sau în parte, să oblige autoritatea publică să emită un nou act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. În prezenta cauză, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 conform cărora "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială. În situația în care imobilul este înscris în Lista monumentelor istorice, în decizia de retrocedare se va menționa că proprietarul are drepturile și obligațiile prevăzute de lege". Norma juridică stabilind soluțiile pe care le poate dispune Comisia specială de retrocedare insitutie o competență specială în favoarea acesteia de a dispune, urmare verificării documentației prezentate de solicitant, cu privire la restituirea bunului în natură sau prin echivalent. Dacă imobilul nu poate fi retrocedat în natură, Comisia Specială va propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, decizia Comisiei Speciale urmând a fi transmisă Secretariatului Comisiei naționale pentru compensarea imobilelor care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, această procedură fiind prevăzută imperativ de art. 21 și următoarele din Legea nr. 165/2013. Astfel, restituirea se poate dispune numai în condițiile prevăzute de legea specială, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, competența de a dispune cu privire la restituirea bunului în natură sau prin echivalent aparținând entității prevăzute de această lege, respectiv Comisia Specială de retrocedare, care urmează să emită o nouă decizie prin care să se soluționeze pe fond cererea. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticii vizând soluția de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentatate de onorariul expertului desemnat în cauză, prima instanță apreciind în mod corect asupra caracterului real și necesar al acestora, dar și asupra culpei procesuale, în sensul art. 453 C. proc. civ.. Din această perspectivă, instanța de recurs nu poate primi critica similară formulată de recurentul-intervenient, câtă vreme din dispozitivul sentinței recurate nu reiese că obligația de plată a cheltuielilor de judecată a fost stabilită și în sarcina acestuia. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de autoritate pârâtă și de intervenient împotriva sentinței nr. 114 din 24 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va dmite în parte acțiunea formulată de reclamanta Parohia Reformată II Cluj, în sensul că va obliga pârâta să procedeze la soluționarea pe fond a cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003 formulate de reclamantă, înlăturând dispoziția instanței privind restituirea imobilului. Totodată, va menține restul dispozițiilor sentinței, respingând ca nefondat și recursul declarat de intervenient împotriva încheierii din data de 10 septembrie 2020. PENTRU ACESTE MOTIVE,