ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3138/2009

Asupra

recursurilor de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din data de 23 septembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 5797/2/2009,

Curtea de Apel București, secția I penală, a menținut măsura arestării

preventive, luată față de inculpații A.F., în prezent deținut în arestul DGPMB

în baza mandatului de arestare preventivă nr. 2 UP din 28 februarie 2008 emis

de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și Z.P.M.

,

deținut în arestul DGPMB în baza

mandatului de arestare preventivă nr. 3UP din 28 februarie 2008, emis de Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 300

2

C.

proc. pen. cu referire la art. 160 lit. b) alin. (3) C. proc. pen.

Totodată,

pe fondul cauzei s-a acordat termen de judecată la data de 21 octombrie 2009.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, următoarea

situație de fapt:

Inculpații

A.F. și Z.P.M.

au fost trimiși în judecată

prin Rechizitoriul nr. 58/D/P/2009 din data de 22 iunie 2009 întocmit de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., în

stare de arest preventiv, primul pentru săvârșirea infracțiunii de trădare prin

transmiterea de secrete, prevăzută de art. 157 alin. (1) și (2) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar al doilea inculpat pentru săvârșirea

infracțiunii de spionaj, prevăzută de art. 159 raportat la art. 157 alin. (1)

și (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. raportat la art. 172 alin.

(2) C. pen.

Pentru

a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, că

temeiurile care au determinat arestarea preventivă, impun în continuare

privarea de libertate a inculpaților, că sunt întrunite cerințele prevăzute de

art. 136 alin. (8) C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen. și art. 148 lit. f) C.

proc. pen., măsura arestării preventive fiind dispusă cu respectarea dispozițiilor

legale în materie, motivele avute în vedere la luarea acestei măsuri preventive

subzistând în continuare, nu s-au schimbat și impun menținerea în stare de

arest preventiv a inculpaților, a căror stare de libertate, în raport de natura

infracțiunilor reținute în sarcina lor, reprezintă un pericol concret pentru

ordinea publică.

Totodată,

instanța de fond a reținut că există la dosar probe și indicii temeinice care

justifică presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru care

au fost trimiși în judecată și sunt întrunite cumulativ cerințele prevăzute de

art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât sub aspectul cuantumului pedepsei cât și

sub aspectul pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea

în libertate a inculpaților, pericol evidențiat de natura și gravitatea

faptelor comise, de calitatea în care inculpații au comis faptele (A.F. având

calitatea de subofițer în cadrul Ministerului Apărării).

Prima

instanță a concluzionat, față de aspectele expuse, că prin activitatea

infracțională desfășurată de cei doi inculpați a fost pusă în pericol siguranța

națională a României într-o perioadă mare de timp, motiv pentru care nu se

impune, pentru acest moment procesual, lăsarea în libertate a celor doi

inculpați.

Împotriva

acestei hotărâri inculpații au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie. Astfel, s-a învederat că instanța de fond nu s-a conformat

dispozițiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că nu a verificat din

oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare. Sub aspectul

netemeiniciei inculpații au susținut că nicio probă din dosar nu relevă că

lăsarea în libertate ar reprezenta un pericol pentru ordinea publică și nici că

ar afecta buna desfășurare a procesului.

Recursurile

nu sunt fondate.

Primul

motiv de recurs, ce vizează nelegalitatea încheierii atacată a fost analizat de

instanța de fond și corect a fost respinsă excepția nelegalei sesizări a

instanței pe considerentul că actul de sesizare a instanței, conform art. 264 C.

proc. pen., îl reprezintă rechizitoriul, iar la termenul de judecată din 23

septembrie 2009 s-a pus în discuție, din oficiu, doar legalitatea și temeinicia

arestării preventive în conformitate cu art. 300

2

C. proc. pen.

Pe

lângă considerentele arătate, sub acest aspect, mai sunt de făcut următoarele

precizări:

Instanța

de judecată fiind sesizată, în principal, prin rechizitoriul procurorului,

competența este determinată de încadrarea juridică dată faptei prin acest act

de dispoziție al procurorului.

Adoptând

sistemul determinării competenței materiale prin criterii obiective, înseamnă

că procurorul sesizează acea instanță de judecată care are competența de a

judeca în funcție de infracțiunea la care se referă rechizitoriul.

Or,

infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată cei doi inculpați, se

judecă în primă instanță de curtea de apel [art. 28

1

lit. a) C.

proc. pen.].

Potrivit

art. 300 C. proc. pen., la prima înfățișare, instanța este datoare să verifice

regularitatea actului de sesizare, inclusiv a competenței sale de a judeca acea

cauză. Întrucât curtea de apel era competentă să judece infracțiunile prevăzute

de art. 157 alin. (1) și (2) C. pen., respectiv art. 159 raportat la art. 157

și art. 172 C. pen., corect a fost verificată legalitatea și temeinicia

arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Pe

de altă parte, rechizitoriul întocmit corespunde cerințelor art. 264 C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 60/2006

publicat în M.Of., Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, fiind verificat în

conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 508/2004 sub aspectul

legalității și temeinicie, de către procurorul șef de direcție, respectându-se

Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În

consecință, excepția nelegalei sesizări a instanței invocată de inculpați nu

este fondată astfel că primul motiv de recurs va fi respins.

Și

al doilea motiv de recurs nu este fondat.

Potrivit

art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată este

obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform

alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin

încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive”.

În

cauză, instanța de fond a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea

procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept, art. 148 lit.

f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă,

impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaților.

Înalta

Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a infracțiunilor,

corelat cu natura relațiilor sociale lezate, apreciază că lăsarea în libertate

a inculpaților prezintă, în continuare, un pericol concret pentru ordinea

publică.

Este

adevărat că pericolul pentru ordinea publică, astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., nu se confundă cu pericolul social

al faptei, ca trăsătură a infracțiunii, având un sens mult mai larg și

presupune o rezonanță deosebită a faptei în rândul colectivității, de natură a

stimula temerea că împotriva unor persoane periculoase organele judiciare nu au

reacționat eficient.

Totuși

nu se poate face abstracție, în cadrul analizei asupra menținerii detenției

provizorii, de gravitatea concretă a faptelor săvârșite după cum nu se poate

ignora nici faptul că, în cazul unor infracțiuni grave, cum sunt cele reținute

în sarcina inculpaților recurenți, pericolul concret pentru ordinea publică

subzistă chiar dacă detenția preventivă se prelungește în timp.

Față

de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de fond a menținut

justificat starea de arest a inculpaților, motiv pentru care recursurile

declarate vor fi respinse, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen.

Conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la

cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații A.F. și Z.P.M. împotriva

încheierii din 23 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în dosarul nr. 5797/2/2009.

Obligă recurentul inculpat A.F. să

plătească statului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Obligă recurentul inculpat Z.P.M. să

plătească statului suma de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare din care

suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 7

octombrie 2009.