ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4804/2007

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 29 martie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, reclamanții G.D., I.V., P.I., C.A.S.E., B.R.O.,

G.B.S., F.O.L., F.A., N.A. și I.D.C. au chemat în judecată Secretariatul

General al Guvernului, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la

plata primei de concediu pe perioada 2001 - 2004, actualizată în raport cu

indicele de inflație.

În esență,

reclamanții au arătat că în perioada 2001 - 2004 au îndeplinit funcții publice

în cadrul Secretariatului General al Guvernului, astfel că, potrivit art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999, republicată, au dreptul la plata sumelor reprezentând

prima de concediu pe perioada respectivă.

Prin

întâmpinare, pârâtul secretariatul general al Guvernului a solicitat

respingerea acțiunii, susținând, în esență, că aplicarea dispozițiilor din

Legea nr. 188/1999 referitoare la prima de concediu a fost suspendată în

perioada 2001 - 2006, prin următoarele acte normative: prin art. 3 alin. (1)

din O.U.G. nr. 33/2001, până la 31 decembrie 2001; prin art. 12 alin. (4) din

Legea nr. 743/2001 și art. 32 din Legea nr. 744/2001, până la 31 decembrie

2002; prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 și art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 632/2002, până la 31 decembrie 2003; prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003

și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 519/2003, până la 31 decembrie 2004; prin art.

8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 512/2004,

până la 31 decembrie 2005; prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 și art.

5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005, până la 31 decembrie 2006. Totodată,

pârâtul a invocat prescripția dreptului la acțiune pe perioada 2001-2003, în

raport cu prevederile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Prin sentința

civilă nr. 1430 din 29 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului

la acțiune invocată de pârât și a admis acțiunea reclamanților, obligând secretariatul

general al Guvernului să plătească acestora primele de vacanță pe perioada 2001

- 2004, actualizate în raport cu rata inflației.

În motivarea

sentinței civile pronunțate, Curtea de Apel a reținut, în esență, că, potrivit

probatoriului administrativ, reclamanții erau îndreptățiți la plata primei de

concediu pe perioada 2001 - 2004, conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999,

republicată, întrucât suspendarea aplicării prevederilor respective nu echivalează

cu anularea dreptului, astfel că la încetarea suspendării se impunea plata

drepturilor respective.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul secretariatul

general al Guvernului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul

art. 299 și următoarele C. proc. civ.

Printr-un

prim motiv de recurs, recurentul-pârât susține că sentința atacată a fost dată încălcarea

prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu conține

motivele de fapt și de drept pentru care a fost respinsă excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată prin întâmpinare și nici pe cele care

argumentează soluția pronunțată, astfel că solicită constatarea nulității

hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Prin al

doilea motiv de recurs, recurentul-pârât critică sentința atacată pentru

nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reiterând argumentele expuse în fața instanței de fond referitoare la

suspendarea aplicării art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, pe

perioada 2001-2006, la prescripția dreptului la acțiune pentru perioada 2001 - 2003,

la faptul că prima de vacanță nu reprezintă o componentă a dreptului

constituțional la concediu de odihnă plătit și la faptul că secretariatul

general al Guvernului nu poate face plata primelor restante decât în urma unei

rectificări a bugetului de stat.

Examinând

cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, precum și

cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește primul

motiv de recurs, Înalta Curte reține că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților. Motivele de fapt și de drept la care se referă

textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de

drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta nu

înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor

susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor

logică, iar hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă motivele pe care se

sprijină soluția adoptată și cele pentru care au fost admise sau respinse

cererile părților, iar nu susținerile acestora. Or, în condițiile în care

instanța a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului la acțiune

al reclamanților pentru perioada 2001 - 2003, pe care a respins-o în mod

explicit, și a prezentat motivele pe care se sprijină soluția, acestea nefiind

contradictorii ori străine de natura pricinii, hotărârea atacată este dată cu

respectarea dispozițiilor legale aplicabile în materie, urmând a fi respinsă

această critică din recurs.

În ceea ce

privește al doilea motiv de recurs, căruia, asemănător apărării pârâtului de la

fond, i se circumscrie și excepția prescripției dreptului la acțiune, Înalta

Curte reține că soluția instanței de fond este legală și temeinică pentru

argumentele ce urmează.

Prin Legea nr.

188/1999 a fost instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă

indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin.

(2) din forma inițială a legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii și, în prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.

Este de

necontestat faptul că, prin dispozițiile succesive indicate de recurentul-pârât,

prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2001

– 2006.

Însă, tot

atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai

sunt în vigoare, au contravenit evident dispozițiilor constituționale, întrucât

dreptul de remunerare a muncii ca și dreptul la concediul de odihnă plătit,

corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41

din Constituția României nu pot fi restrânse discriminatoriu și în alte

condiții decât cele expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție,

respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale, a

ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției penale și

prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru, ori ale

unui sinistru deosebit de grav.

Astfel,

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că

suspendarea dispozițiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu

poate afecta substanța dreptului, ci doar exercițiul acestuia pe perioada

respectivă, în considerarea dispozițiilor constituționale, a practicii Instanței

Supreme și a dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului.

Sub acest

aspect, sunt relevante considerentele Deciziei nr. 12 din 5 februarie 2007,

prin care Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea

unei probleme de drept similare, au reținut următoarele:

„

În atare situație, suspendarea

exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși

înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată

existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce

prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să

nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar

constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi

considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost

suspendat, iar nu înlăturat.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa

și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea respectarea principiului

încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor

adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe

de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii

drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care

sunt prevăzute de lege.

”

Sub aspectul excepției

prescripției dreptului la acțiune, reiterată de recurentul-pârât în recurs,

Înalta Curte reține că este edificatoare dezlegarea dată de secțiile unite, în

soluționarea unui recurs în interesul legii privind o problematică similară, care

au reținut că „

dispozițiile O.U.G. nr. 33/2001, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.

386/2001, precum și cele ale Legii nr. 743/2001 au întrerupt cursul

prescripției dreptului la acțiune pentru beneficiarii prevederii legale

susmenționate, a cărei punere în aplicare a fost suspendată sau amânată prin

acte normative temporare, emise datorită unor condiții financiare deosebite”.

Mutatis mutandis, caracterul edificator al considerentelor citate din Decizia nr.

23/2005 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție rezidă în

faptul că problema prescripției dreptului la acțiune a primit această dezlegare

în privința unei situații de drept similare, generată de suspendarea aplicării

prevederilor art. 41

1

alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind

salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității

judecătorești, introdus prin art. 1 pct. 38 din O.G. nr. 83/2000, potrivit

cărora "magistrații și celelalte categorii de personal salarizate pe baza

prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz,

salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se

impozitează separat".

Nu poate fi primită nici critica

din recurs referitoare la condițiile în care secretariatul general al

Guvernului poate face plata primelor de vacanță restante, întrucât derularea

procedurilor privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea

fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice

implicate în procesul bugetar nu pot constitui un impediment în calea exercițiului

drepturilor legale recunoscute de lege funcționarilor publici, după cum nu

poate fi privită nici ca un motiv de nelegalitate a sentinței atacate.

În raport cu argumentele

expuse și având în vedere jurisprudența constantă a Înaltei Curți în materie,

în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va fi respins

recursul declarat de M.M.S.S.F. (în prezent M.M.F.E.Ș., ca urmare a măsurilor

de reorganizare în cadrul administrației publice centrale prevăzute de art. 5 alin.

(1) din O.U.G. nr. 24/2007).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de secretariatul general al Guvernului împotriva sentinței civile nr. 1430

din 29 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 12 decembrie 2007.