ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5138/2008

Analizând și verificând actele și lucrările cauzei, constată următoarele: Instanța a reținut că prin Ordonanța nr. 10409 din 16 decembrie 1929 emisă de Tribunalul județean Teleorman, secția I-a, s-a dispus lichidarea în contul despăgubirilor de război a averii supusului bulgar V.I. (decedat), compusă din două imobile situate în Roșiorii de Vede, preluate de Ministerul de Finanțe prin procesul-verbal întocmit la 6 decembrie 1933. Ordonanța nr. 10409 din 16 decembrie 1929 reprezintă o hotărâre judecătorească și este supusă căii de atac, respectiv contestație; verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și remedierea eventualelor erori de judecată realizându-se prin intermediul căilor de atac, astfel încât acțiunea reclamantului s-a respins ca inadmisibilă.

Tot inadmisibilă este și cererea de stabilire a calității de proprietar a reclamantului asupra imobilelor în litigiu, ca unic moștenitor al defunctei F.I., întrucât bunurile au fost preluate de stat prin hotărâre judecătorească și că, acestea nu sunt cuprinse în actul dotai, fiind proprietatea soților I. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, apreciind-o ca netemeinică și nelegală, arătând că înaintea soluționării fondului, instanța era ținută să facă încadrarea juridică a acțiunii și, în funcție de această operațiune să-și verifice competența și compunerea în raport de calificarea dată cererii. În situația în care acțiunea ar fi calificată ca fiind constatarea nulității ordonanței, cauza ar urma să fie soluționată în primă instanță de judecătorie, în virtutea principiului plenitudinii.

Cu privire la cea de-a doua cerere, temeiurile respingerii privesc netemeinicia și nu inadmisibilitatea cum greșit s-a apreciat de către prima instanță; de altfel, ordonanța s-a pronunțat în contradictoriu cu bunicul său (decedat) deși acesta nu avea calitatea de proprietar al bunului. La dosar, apelantul a depus adresa nr. 213525 din 25 septembrie 2007 a Ministerului Economiei și Finanțelor, Comisia Internă pentru analizarea notificărilor, Legea nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 695 A din 5 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamant și a desființat sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că prin ordonanța nr. 10409 din 16 decembrie 1929 emisă de Tribunalul Județean Teleorman în temeiul prevederilor Legii nr. 3037 din 12 iunie 1923, s-a dispus lichidarea în contul despăgubirilor de război a averii supusului bulgar V.I. (decedat), compusă din două imobile situate în Roșiorii de Vede, terenuri preluate în proprietatea statului prin intermediul Ministerului de Finanțe conform procesului-verbal din 6 decembrie 1933. S-a reținut de către tribunal că, fiind vorba de o hotărâre judecătorească, aceasta este supusă căilor de atac prevăzute de lege, respectiv, contestația, singurul mijloc procedural prin intermediul căruia se poate proceda la cenzurarea legalității și temeiniciei măsurii dispuse.

Astfel, de vreme ce s-a stabilit că actul de preluare este reprezentat de o hotărâre judecătorească și că mijloacele procesuale de verificare a legalității acesteia sunt exclusiv cele prevăzute de lege, instanța de fond avea posibilitatea de a transcede exigențele principiului formalismului și valorificând principiul rolului activ, să aprecieze asupra cererii promovate în lumina elementelor ce conturează voința reală a petentului. Cum o hotărâre judecătorească nu poate fi analizată din perspectiva valabilității decât prin intermediul căilor de atac, iar împotriva ordonanței emise în cauză legea specială prevede că se poate exercita contestație, tribunalul trebuia să verifice îndeplinirea cerințelor privind exercitarea acesteia, calificând, în consecință, acțiunea promovată.

In ceea ce privește cererea referitoare la stabilirea calității de proprietar a petentului asupra bunurilor imobile menționate în acțiune, prima instanță a făcut aprecieri ce țin de fondul chestiunii deduse judecății, pentru ca în dispozitiv să se pronunțe asupra admisibilității cererii, perspectivă ce creează aparența unei contradicții între considerente și dispozitiv, respectiv a soluționării pricinii în lipsa cercetării fondului. Astfel fiind, prima instanță va analiza în substanța ei solicitarea și va răspunde în ipoteza în care, în urma verificărilor reiese îndeplinirea cerințelor pentru promovarea contestației, tuturor chestiunilor de drept avute în vedere. In raport de dispozițiile legii speciale, contestațiile asupra fondului ordonanței de lichidare se vor adresa instanței care a ordonat lichidarea, deci tribunalul.

împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Teleorman, în numele Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, indicând ca temei în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In susținerea motivului de recurs s-a arătat că în mod greșit s-a făcut aplicarea art. 15 din Legea nr. 3037/1923 aplicabil fiind art. 25 din aceeași lege așa cum a fost reținut de instanța de fond. S-a mai arătat că nu pot fi reținute ca fiind contradicții între considerente și motivarea sentinței de fond, deoarece în motivarea hotărârii instanța a considerat inadmisibilă cererea reclamantului și cu privire la determinarea calității de unic moștenitor a acestuia, soluție care se regăsește și în dispozitiv.

Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Acțiunea reclamantului este o acțiune în anularea unei hotărâri judecătorești, respectiv Ordonanța Președințială nr. 10409 din 16 decembrie 1929 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția a I-a. Verificarea legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești, inclusiv sub aspectul nulității ei, se face prin intermediul căilor de atac. Fiind vorba de o ordonanță emisă în baza unei legi speciale, respectiv Legea nr. 85 pentru lichidarea bunurilor drepturilor și intereselor supușilor foști inamici și pentru încasarea creanțelor și datoriilor lor față de supușii români prin care s-a promulgat Decretul nr. 3037 din 12 iunie 1923, M.Of.

nr. 55 din 13 iunie 1923, împotriva acesteia se poate exercita contestație conform art. 15 din aceeași lege. Astfel că în mod corect instanța de apel a reținut că tribunalul trebuia să verifice îndeplinirea cerințelor privind exercitarea acestei căi de atac, urmând a face și calificarea acțiunii promovate. Cu privire la motivul privind neexistența unor contradicții între considerente și dispozitiv, în mod corect instanța de apel a reținut că nu se poate respinge ca inadmisibilă o acțiune iar în considerentele acesteia să se facă aprecieri ce țin de cercetarea fondului dedus judecății. În aceste condiții, hotărârea instanței de apel se constată ca fiind legală, în cauză nefiind incidente dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel că, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Teleorman pentru Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva deciziei nr. 695 A din 5 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2008.