ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5138/2008

Analizând și verificând actele și

lucrările cauzei, constată următoarele:

Instanța a reținut că prin Ordonanța nr. 10409 din 16 decembrie 1929

emisă de Tribunalul județean Teleorman, secția I-a, s-a dispus lichidarea în

contul despăgubirilor de război a averii supusului bulgar V.I. (decedat),

compusă din două imobile situate în Roșiorii de Vede, preluate de Ministerul de

Finanțe prin procesul-verbal întocmit la 6 decembrie 1933.

Ordonanța nr.

10409 din 16 decembrie 1929 reprezintă o hotărâre judecătorească și este supusă

căii de atac, respectiv contestație; verificarea legalității și temeiniciei

hotărârilor judecătorești și remedierea eventualelor erori de judecată

realizându-se prin intermediul căilor de atac, astfel încât acțiunea

reclamantului s-a respins ca inadmisibilă.

Tot inadmisibilă este

și cererea de stabilire a calității de proprietar a reclamantului asupra

imobilelor în litigiu, ca unic moștenitor al defunctei F.I., întrucât bunurile

au fost preluate de stat prin hotărâre

judecătorească

și că, acestea nu sunt cuprinse în actul dotai, fiind proprietatea

soților

I.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul, apreciind-o ca netemeinică și nelegală, arătând că

înaintea soluționării fondului, instanța era

ținută

să facă încadrarea juridică a acțiunii și, în funcție de această operațiune

să-și

verifice competența și compunerea în raport de calificarea dată cererii.

În situația în care

acțiunea ar fi calificată ca fiind constatarea nulității ordonanței, cauza ar

urma să fie soluționată în primă instanță de judecătorie, în virtutea

principiului plenitudinii.

Cu privire la cea

de-a doua cerere, temeiurile respingerii privesc netemeinicia și nu

inadmisibilitatea cum greșit s-a apreciat de către prima

instanță; de altfel, ordonanța s-a pronunțat în

contradictoriu cu bunicul său

(decedat) deși acesta nu avea calitatea de

proprietar al bunului.

La dosar, apelantul a

depus adresa nr. 213525 din 25 septembrie 2007 a Ministerului Economiei și

Finanțelor, Comisia Internă pentru analizarea notificărilor, Legea nr. 10/2001.

Prin decizia

civilă nr. 695 A din 5 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis

apelul declarat de reclamant și a desființat sentința atacată cu

trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut că prin ordonanța nr. 10409 din 16 decembrie

1929 emisă de Tribunalul Județean Teleorman în temeiul prevederilor Legii nr.

3037 din 12 iunie 1923, s-a dispus lichidarea în contul despăgubirilor de

război a averii supusului bulgar V.I. (decedat), compusă din două imobile

situate în Roșiorii de Vede, terenuri preluate în proprietatea statului prin

intermediul Ministerului de Finanțe conform

procesului-verbal din 6 decembrie 1933.

S-a reținut de

către tribunal că, fiind vorba de o hotărâre

judecătorească,

aceasta este supusă căilor de atac prevăzute de lege, respectiv,

contestația,

singurul mijloc procedural prin intermediul căruia se poate proceda la

cenzurarea legalității și temeiniciei măsurii dispuse.

Astfel,

de vreme ce s-a stabilit că actul de preluare este reprezentat de o

hotărâre judecătorească și că mijloacele

procesuale de verificare a legalității

acesteia

sunt exclusiv cele prevăzute de lege, instanța de fond avea

posibilitatea

de a transcede exigențele principiului

formalismului

și

valorificând principiul

rolului activ, să aprecieze asupra cererii promovate în lumina elementelor ce

conturează voința reală a petentului.

Cum o

hotărâre judecătorească nu poate fi analizată din perspectiva valabilității

decât prin intermediul căilor de atac, iar împotriva ordonanței emise în cauză

legea specială prevede că se poate exercita contestație, tribunalul trebuia să

verifice îndeplinirea cerințelor privind exercitarea acesteia, calificând, în

consecință, acțiunea promovată.

In ceea ce privește

cererea referitoare la stabilirea calității de proprietar a petentului asupra

bunurilor imobile menționate în acțiune, prima instanță a făcut aprecieri ce

țin de fondul chestiunii deduse judecății, pentru ca în dispozitiv să se

pronunțe asupra admisibilității cererii, perspectivă ce creează aparența unei

contradicții între considerente și dispozitiv, respectiv a soluționării

pricinii în lipsa cercetării fondului.

Astfel fiind, prima

instanță va analiza în substanța ei solicitarea și va răspunde în ipoteza în care,

în urma verificărilor reiese îndeplinirea cerințelor pentru promovarea

contestației, tuturor chestiunilor de drept avute în vedere.

In raport de

dispozițiile legii speciale, contestațiile asupra fondului ordonanței de

lichidare se vor adresa instanței care a ordonat lichidarea, deci tribunalul.

împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Teleorman, în

numele Statului Român prin

Ministerul

Economiei și Finanțelor, indicând ca temei în drept prevederile art.

304

pct. 9 C. proc. civ.

In susținerea

motivului de recurs s-a arătat că în mod greșit s-a făcut

aplicarea art. 15 din Legea nr. 3037/1923

aplicabil fiind art. 25 din aceeași lege

așa cum a fost reținut de

instanța de fond.

S-a mai arătat că nu

pot fi reținute ca fiind contradicții între considerente și motivarea sentinței

de fond, deoarece în motivarea hotărârii instanța a considerat inadmisibilă

cererea reclamantului și cu privire la

determinarea

calității de unic moștenitor a acestuia, soluție care se regăsește și

în

dispozitiv.

Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele

considerente:

Acțiunea

reclamantului este o acțiune în anularea unei hotărâri judecătorești, respectiv

Ordonanța Președințială nr. 10409 din 16 decembrie 1929 pronunțată de Tribunalul

Teleorman, secția a I-a.

Verificarea legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești,

inclusiv

sub aspectul nulității

ei, se face prin intermediul căilor de atac.

Fiind vorba de o

ordonanță emisă în baza unei legi speciale, respectiv Legea nr. 85 pentru

lichidarea bunurilor drepturilor și intereselor supușilor foști inamici și

pentru încasarea creanțelor și datoriilor lor față de supușii români prin care

s-a promulgat Decretul nr. 3037 din 12 iunie 1923, M.Of. nr. 55 din 13 iunie

1923, împotriva acesteia se poate exercita contestație conform art. 15 din

aceeași lege.

Astfel că în

mod corect instanța de apel a reținut că tribunalul trebuia să verifice

îndeplinirea cerințelor privind exercitarea acestei căi de atac, urmând a face

și calificarea acțiunii promovate.

Cu privire la motivul

privind neexistența unor contradicții între considerente și dispozitiv, în mod

corect instanța de apel a reținut că nu se poate respinge ca inadmisibilă o

acțiune iar în considerentele acesteia să se

facă

aprecieri ce țin de cercetarea fondului dedus judecății.

În

aceste condiții, hotărârea instanței de apel se constată ca fiind legală,

în cauză nefiind incidente dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în raport de dispozițiile art. 312 C.

proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Teleorman pentru Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva deciziei nr. 695 A din 5

noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie

2008.