ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4148/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul V.I., a solicitat instanței în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a Ordonanței nr. DD din 16 decembrie 1929 a Tribunalului Teleorman, secția a I-a, prin care s-a dispus lichidarea averii bunicii sale F.I. (fostă S.), a celor 2 imobile situate în Orașul Roșiori de Vede aflate pe strada L.D. și strada M. și repunerea în situația anterioară. A mai solicitat să i se determine calitatea de proprietar ca unic moștenitor legal de gradul II, ca nepot al bunicii sale F.I. - fostă româncă F.V.S., asupra celor 2 imobile pe care bunica sa le-a dobândit în baza actului dotal nr. AA/1890 ca zestre (dar) pentru căsătorie, de la mama acesteia N.V.S., la căsătoria cu V.I.

Prin sentința civilă nr. 559 din 7 mai 2007, Tribunalul Teleorman a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul V.I., împotriva pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În esență s-a reținut că prin actul dotal nr. AA/1890, N.V.S., văduvă, a dat dotă fiicei sale F.V.S. la căsătoria cu V.I., o casă cu trei camere și pivniță, situată în Roșiori de Vede, strada G., două răzoare, vie și garderobă în valoare de 400 RON. Urmare adresei Ministerului de Finanțe, Tribunalul Județean Teleorman, secția I, în baza art. 14 din Legea nr. 3037 din 12 iunie 1923, a emis Ordonanța nr. DD din 16 decembrie 1929 prin care s-a dispus lichidarea în contul despăgubirilor de război a averii supusului bulgar V.I., decedat, compusă din 2 imobile situate în Roșiori de Vede, strada L.D.

și strada M., preluate de Ministerul de Finanțe prin procesul-verbal din 6 decembrie 1933. Ordonanța președințială nr. DD din 16 decembrie 1929 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția I, este o hotărâre judecătorească supusă căii de atac - contestație - conform art. 25 din Legea nr. 3037/1923. Cum căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și în final remedierea erorilor săvârșite, iar acțiunea în constatarea nulității Ordonanței nr. DD/1929 a Tribunalului Teleorman este inadmisibilă. Instanța a constatat că inadmisibilă este și cererea reclamantului de a i se determina calitatea de proprietar ca unic moștenitor al defunctei F.I.

asupra celor 2 imobile, în primul rând că au fost preluate de stat printr-o hotărâre judecătorească și în cel de-al doilea rând pentru că nu sunt cuprinse în actul dotal, așa cum susține acesta, ele fiind proprietatea soților I. Împotriva acestei sentințe reclamantul a formulat recurs considerând sentința nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: Tribunalul a respins cererea ca inadmisibilă fără să facă o calificare a acesteia și să-și verifice în raport de această calificare, competența de soluționare a pricinii. Recurentul a arătat că cererea i-a fost respinsă de Tribunalul Teleorman ca inadmisibilă, apreciindu-se că Ordonanța președințială nr. DD/1929 este o hotărâre supusă căii de atac a contestației, potrivit art. 25 din Legea nr. 3037/1923, iar verificarea legalității și temeiniciei acestei hotărâri se face prin exercitarea căilor de atac.

Prin urmare nu este admisibilă acțiunea în constatarea nulității absolute a unei hotărâri judecătorești în măsura în care nu se exercită căile de atac procedurale văzute ca remedii juridice procesuale prin care se pot remedia erorile săvârșite. Curtea de Apel București, în ședința din 22 octombrie 2007 a pus în discuție calificarea căii de atac, calificând-o ca fiind apel, iar prin decizia nr. 695 din 5 noiembrie 1007 a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Prin sentința civilă nr. 32 din 15 februarie 2010 Tribunalul Teleorman a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul V.I., având ca obiect nevalabilitatea și inopozabilitatea titlului statului și obligarea statului să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilele situate în Municipiul Roșiorii de Vede, strada L.D.

și strada M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că în contra ordonanței președințiale de vânzare, terțele persoane care ar pretinde vreun drept asupra unui bun drept sau interes supus astfel lichidării, vor putea face contestație. Ea va fi îndreptată Tribunalului în termen de 30 de zile din ziua afișării ordonanței în sala Tribunalului. În cauză, autoarea reclamantului F.V.S. a avut cunoștință de procedura de vânzare, aspect ce rezultă din corespondența pe care aceasta a purtat-o cu Legatul Bulgariei din București. Prin urmare, intenționarea unei contestații întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/1923 este tardivă și ca atare, Tribunalul a admis excepția tardivității invocată de pârâta Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la capătul de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului și inopozabilitatea acestuia, s-a constatat că și acesta este nefondat. În cauză, nu este vorba de o expropriere pentru cauză de utilitate publică care să presupună conform textului invocat, o justă și prealabilă despăgubire, ci de o lichidare și reținere a bunurilor, drepturilor și intereselor supușilor care s-au aflat în război cu Statul Român, veniturile realizate în urma acestei operațiuni fiind folosite pentru dezdăunarea supușilor români și a statului care au suferit pagube ca urmare a războiului. Împotriva acestei sentințe, reclamantul V.I. a declarat apel. În motivare a arătat că, în mod greșit, a fost admisă excepția tardivității contestației, deși aceasta a fost introdusă în termen și tot greșit, a fost respins capătul de cerere subsidiar privind revendicarea imobilului prin comparare de titluri.

Prin decizia civilă nr. 305 A din 21 martie 2011 Curtea de Apel București a admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii, a constatat inopozabilitatea titlului statului față de reclamant și a obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică posesie, terenul situat în Orașul Roșiorii de Vede, în suprafață de 690 m.p. din acte, 716 m.p. din măsurători, având ca vecinătăți: Nord - Moștenitori O.I. pe o lungime de 31,40 m.p.; Est - strada L.N.D. pe o lungime de 24,07 m.; Sud - G.M. (strada N.D.) pe o lungime de 10,44 m.p.+ 11,89 m; A. SA pe o lungime de 11,62 m. + 22,23 m.; strada M., pe o lungime de 6,57 m. și Vest - D.G. pe o lungime de 28,88 m. precum și construcția C 1 în suprafață de 110,1 m.p.

situată pe acest teren, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert S.N. În considerente s-a reținut că actul jurisdicțional, ca și un contract, își produce efectele sale substanțiale (modificarea situației juridice dintre părțile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la împrejurările de fapt) numai între părți, neputând crea drepturi și obligații în privința terților care nu au fost atrași în nici un fel în proces. Bunicii reclamantului, ce nu a fost parte în cauza soluționată prin Ordonanța Tribunalului Județului Teleorman nr. DD/1929, nu-i era opozabilă această hotărâre judecătorească, ea având doar valoarea unei prezumții simple, relative, care putea fi răsturnată prin proba contrară.

Potrivit certificatului de deces seria D nr. RR, numita I.F. a decedat în anul 1953, fiind moștenită de către reclamantul V.I., potrivit certificatului de moștenitor de calitate din 06 octombrie 2010 emis de Biroul Notarial Public T.M. Pe cale de consecință, rezultă că nici reclamantului, ca succesor al bunicii sale proprietare, nu îi este opozabilă respectiva ordonanță a Tribunalului. Instanța a constatat că în cauza prezentă s-a realizat dovada faptului contrar de către reclamant, ca succesor al bunicii sale. Astfel, instanța a constatat că potrivit actului dotal autentificat sub nr. AA/1890, la Tribunalul Teleorman și înregistrat la Tribunalul Teleorman, în registrul actelor dotale sub nr. GG din 15 octombrie 1890, imobilul în litigiu a fost adus de bunica reclamantului, numita I.F.

(fostă F.V.S.), ca dotă în căsătoria sa cu I.V. S-a constatat și faptul că în acea epocă, în temeiul art. 1283 C. civ. din 1864, regimul matrimonial legal, era cel al separației de bunuri, iar regimul dotal grefat pe acesta, atribuia bărbatului, doar dreptul de uzufruct asupra bunurilor femeii, constituite dotă. Intrarea în vigoare a Constituției din 1948 a abrogat tacit dispozițiile din C. civ. de la 1864 privitoare la regimul dotal. Așadar, s-a constatat că bunica reclamantului a rămas proprietarul exclusiv al acestui bun imobil și pe parcursul căsătoriei cu I.V. În consecință, la data de 16 decembrie 1929, când s-a aplicat măsura lichidării, precum și la data de 06 decembrie 1933, când imobilul a fost preluat efectiv, pe bază de proces-verbal, soția și nu soțul I.V.

(ce era oricum, deja decedat, decesul producându-se la data de 24 mai 1927), era unicul proprietar al bunului litigios. În acest context, instanța a apreciat că reclamantul a realizat dovada contrară celor stipulate în Ordonanța Tribunalului Județului Teleorman nr. AA/1929, astfel încât se poate afirma cu certitudine că preluarea imobilului de la bunica reclamantului, s-a realizat în mod nelegal, respectiv fără vreun titlu (evident care să o privească pe proprietară). Având în vedere faptul că în acțiunea prezentă, doar reclamantul a exhibat titlul autoarei sale I.F., respectiv actul dotal evocat, necontestat, în vreme ce pârâtul nu a prezintat nici un titlu în raportul juridic cu reclamantul, instanța a constatat că reclamantul este cel care deține titlul preferabil.

Instanța a reținut că în privința situației faptice a imobilului, au fost administrate probe, inclusiv o expertiză judiciară efectuată în apel, necontestată de pârât, expertiză care în temeiul actelor și lucrărilor dosarului (inclusiv procesul-verbal de preluare din 06 decembrie 1933), precum și constatărilor la fața locului, a identificat imobilul vechi preluat în fapt, de către stat și a atestat caracterul său liber, independent de cel aflat în proprietatea SC P. SRL.

Instanța a observat că urmare a preluării faptice a imobilului de către stat, în anul 1933, în lipsa unui titlu opozabil bunicii reclamantului, așa cum am arătat, nu sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001, deoarece aceste legi speciale cu caracter reparator vizează doar domeniul imobilelor preluate după data de 6 martie 1945. A mai constatat că motivul de apel relativ greșitei respingeri a excepției tardivității contestației împotriva Ordonanței Tribunalului Județului Teleorman nr. DD/1929, este neîntemeiat. Bunica reclamantului este un terț față de procesul respectiv, neputând fi calificată ca și parte în temeiul succesiunii după fostul soț, deoarece nu a fost introdusă în proces.

Dată fiind calitatea sa de terț, atunci reclamantului (succesorul său) i se vor aplica prevederile art. 25 din Legea nr. 85/1923 (Decret nr. 3037/1923), referitoare la afișare și nu cele ale art. 16 privitoare la comunicare. Potrivit textului legal incident, termenul de contestație era de 30 zile de la data afișării ordonanței. Or, din scrisoarea Legației Regatului Bulgariei, rezultă că ordonanța a fost publicată la data 17 decembrie 1929, în M. Of. Român, astfel încât este evident că termenul legal de contestare a expirat încă din timpul vieții autoarei reclamantului, publicarea în M. Of. fiind forma de aducere la cunoștință publică cea mai eficace, comparativ chiar și cu forma procedurală a afișării în sala Tribunalului.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul, invocând lipsa calității sale procesuale pasive, întrucât calitatea de pârât aparține celui care a încălcat sau nu a recunoscut un drept, situație în care nu se regăsește Statul Român. Prin cel de-al doilea motiv de recurs a arătat că imobilele din cererea introductivă de instanță sunt diferite de cele din actul dotal. Recurentul nu a indicat temeiul juridic al recursului, însă analiza criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora în pct. 9, art. 304 C. proc. civ. Instanța, având a soluționa cu prioritate excepția nulității recursului, în urma deliberării, o va respinge motivat de faptul că în prin recurs a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, care este o excepție absolută de fond și peremptorie, ce poate fi invocată în orice fază procesuală și asupra căreia instanța trebuie să se pronunțe.

Recursul nu este fondat. Calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea între persoana pârâtului și cel care este obligat în raportul juridic dedus judecății. Cum acțiunea de față pune în discuție dreptul de proprietate asupra bunului, iar pârâtul are un drept de proprietate conferit de Ordonanța din anul 1929, el își justifică legitimarea procesuală pasivă, întrucât în acțiunea în revendicare prin comparare de titluri dreptul de proprietate al reclamantului nu poate forma obiect de discuție decât în contradictoriu cu o persoană ce poate pretinde, la rândul său, un drept de proprietate. Nici cea de-a doua critică inserată în motivarea recursului nu poate fi reținută.

Astfel, instanța de apel a stabilit că imobilele revendicate au fost proprietatea bunicii reclamantului, I.F., în temeiul actului dotal nr. AA/1890 și că au fost preluate de stat prin Ordonanța nr. DD/1923 și procesul-verbal din 6 decembrie 1933, situație de fapt ce nu mai poate fi cenzurată de instanța de recurs din perspectiva art. 304 C. proc. civ. Față de considerentele expuse recursul se privește ca nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman împotriva deciziei nr. 305A din 21 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2012.