ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4148/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4148/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Teleorman, reclamantul V.I., a solicitat instanței în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate

nulitatea absolută a Ordonanței nr. DD din 16 decembrie 1929 a Tribunalului Teleorman,

secția a I-a, prin care s-a dispus lichidarea averii bunicii sale F.I. (fostă S.),

a celor 2 imobile situate în Orașul Roșiori de Vede aflate pe strada L.D. și

strada M. și repunerea în situația anterioară.

A mai solicitat să i se

determine calitatea de proprietar ca unic moștenitor legal de gradul II, ca nepot

al bunicii sale F.I. - fostă româncă F.V.S., asupra celor 2 imobile pe care bunica

sa le-a dobândit în baza actului dotal nr. AA/1890 ca zestre (dar) pentru căsătorie,

de la mama acesteia N.V.S., la căsătoria cu V.I.

Prin sentința civilă

nr. 559 din 7 mai 2007, Tribunalul Teleorman a respins ca inadmisibilă acțiunea

formulată de reclamantul V.I., împotriva pârâtului Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În esență s-a reținut

că prin actul dotal nr. AA/1890, N.V.S., văduvă, a dat dotă fiicei sale F.V.S. la

căsătoria cu V.I., o casă cu trei camere și pivniță, situată în Roșiori de Vede,

strada G., două răzoare, vie și garderobă în valoare de 400 RON.

Urmare adresei Ministerului

de Finanțe, Tribunalul Județean Teleorman, secția I, în baza art. 14 din Legea

nr. 3037 din 12 iunie 1923, a emis Ordonanța nr. DD din 16 decembrie 1929 prin care

s-a dispus lichidarea în contul despăgubirilor de război a averii supusului bulgar

V.I., decedat, compusă din 2 imobile situate în Roșiori de Vede, strada L.D. și

strada M., preluate de Ministerul de Finanțe prin procesul-verbal din 6 decembrie

1933.

Ordonanța președințială

nr. DD din 16 decembrie 1929 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția I, este

o hotărâre judecătorească supusă căii de atac - contestație - conform art. 25 din

Legea nr. 3037/1923.

Cum căile de atac sunt

mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita

verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și în final remedierea

erorilor săvârșite, iar acțiunea în constatarea nulității Ordonanței nr. DD/1929

a Tribunalului Teleorman este inadmisibilă.

Instanța a constatat că

inadmisibilă este și cererea reclamantului de a i se determina calitatea de proprietar

ca unic moștenitor al defunctei F.I. asupra celor 2 imobile, în primul rând că au

fost preluate de stat printr-o hotărâre judecătorească și în cel de-al doilea rând

pentru că nu sunt cuprinse în actul dotal, așa cum susține acesta, ele fiind proprietatea

soților I.

Împotriva acestei sentințe

reclamantul a formulat recurs considerând sentința nelegală și netemeinică pentru

următoarele motive:

Tribunalul a respins cererea

ca inadmisibilă fără să facă o calificare a acesteia și să-și verifice în raport

de această calificare, competența de soluționare a pricinii.

Recurentul a arătat că

cererea i-a fost respinsă de Tribunalul Teleorman ca inadmisibilă, apreciindu-se

că Ordonanța președințială nr. DD/1929 este o hotărâre supusă căii de atac a contestației,

potrivit art. 25 din Legea nr. 3037/1923, iar verificarea legalității și temeiniciei

acestei hotărâri se face prin exercitarea căilor de atac. Prin urmare nu este admisibilă

acțiunea în constatarea nulității absolute a unei hotărâri judecătorești în măsura

în care nu se exercită căile de atac procedurale văzute ca remedii juridice procesuale

prin care se pot remedia erorile săvârșite.

Curtea de Apel București,

în ședința din 22 octombrie 2007 a pus în discuție calificarea căii de atac, calificând-o

ca fiind apel, iar prin decizia nr. 695 din 5 noiembrie 1007 a desființat sentința

atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin sentința civilă

nr. 32 din 15 februarie 2010 Tribunalul Teleorman a respins ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamantul V.I., având ca obiect nevalabilitatea și inopozabilitatea

titlului statului și obligarea statului să-i lase în deplină proprietate și pașnică

posesie, imobilele situate în Municipiul Roșiorii de Vede, strada L.D. și strada

M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Teleorman.

Analizând actele și lucrările

dosarului, instanța a reținut că în contra ordonanței președințiale de vânzare,

terțele persoane care ar pretinde vreun drept asupra unui bun drept sau interes

supus astfel lichidării, vor putea face contestație.

Ea va fi îndreptată Tribunalului

în termen de 30 de zile din ziua afișării ordonanței în sala Tribunalului.

În cauză, autoarea reclamantului

F.V.S. a avut cunoștință de procedura de vânzare, aspect ce rezultă din corespondența

pe care aceasta a purtat-o cu Legatul Bulgariei din București.

Prin urmare, intenționarea

unei contestații întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/1923 este tardivă și ca

atare, Tribunalul a admis excepția tardivității invocată de pârâta Ministerul Finanțelor

Publice.

Cu privire la capătul

de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului și inopozabilitatea acestuia,

s-a constatat că și acesta este nefondat.

În cauză, nu este vorba

de o expropriere pentru cauză de utilitate publică care să presupună conform textului

invocat, o justă și prealabilă despăgubire, ci de o lichidare și reținere a bunurilor,

drepturilor și intereselor supușilor care s-au aflat în război cu Statul Român,

veniturile realizate în urma acestei operațiuni fiind folosite pentru dezdăunarea

supușilor români și a statului care au suferit pagube ca urmare a războiului.

Împotriva acestei sentințe,

reclamantul V.I. a declarat apel.

În motivare a arătat că,

în mod greșit, a fost admisă excepția tardivității contestației, deși aceasta a

fost introdusă în termen și tot greșit, a fost respins capătul de cerere subsidiar

privind revendicarea imobilului prin comparare de titluri.

Prin decizia civilă

nr. 305 A din 21 martie 2011 Curtea de Apel București a admis apelul, a schimbat

în parte sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii, a constatat inopozabilitatea

titlului statului față de reclamant și a obligat pârâtul să lase reclamantului în

deplină proprietate și pașnică posesie, terenul situat în Orașul Roșiorii de Vede,

în suprafață de 690 m.p. din acte, 716 m.p. din măsurători, având ca vecinătăți:

Nord - Moștenitori O.I. pe o lungime de 31,40 m.p.; Est - strada L.N.D. pe o lungime

de 24,07 m.; Sud - G.M. (strada N.D.) pe o lungime de 10,44 m.p.+ 11,89 m; A. SA

pe o lungime de 11,62 m. + 22,23 m.; strada M., pe o lungime de 6,57 m. și Vest

- D.G. pe o lungime de 28,88 m. precum și construcția C 1 în suprafață de 110,1

m.p. situată pe acest teren, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză

efectuat în cauză de expert S.N.

În considerente s-a reținut

că actul jurisdicțional, ca și un contract, își produce efectele sale substanțiale

(modificarea situației juridice dintre părțile în litigiu, prin aplicarea regulii

de drept la împrejurările de fapt) numai între părți, neputând crea drepturi și

obligații în privința terților care nu au fost atrași în nici un fel în proces.

Bunicii reclamantului,

ce nu a fost parte în cauza soluționată prin

Ordonanța Tribunalului Județului Teleorman

nr. DD/1929, nu-i era opozabilă această hotărâre judecătorească, ea având doar valoarea

unei prezumții simple, relative, care putea fi răsturnată prin proba contrară.

Potrivit certificatului

de deces seria D nr. RR, numita I.F. a decedat în anul 1953, fiind moștenită de

către reclamantul V.I., potrivit certificatului

de moștenitor de calitate din 06

octombrie 2010 emis de Biroul Notarial Public T.M.

Pe cale de consecință,

rezultă că nici reclamantului, ca succesor al bunicii sale proprietare, nu îi este

opozabilă respectiva

ordonanță

a Tribunalului.

Instanța a constatat că

în cauza prezentă s-a realizat dovada faptului contrar de către reclamant, ca succesor

al bunicii sale.

Astfel, instanța a constatat

că potrivit actului dotal autentificat sub nr. AA/1890, la Tribunalul Teleorman

și înregistrat la Tribunalul Teleorman, în registrul actelor dotale sub nr. GG

din 15 octombrie 1890, imobilul în litigiu a fost adus de bunica reclamantului,

numita I.F. (fostă F.V.S.), ca dotă în căsătoria sa cu I.V.

S-a constatat și faptul

că în acea epocă, în temeiul art. 1283 C. civ. din 1864, regimul matrimonial legal,

era cel al separației de bunuri, iar regimul dotal grefat pe acesta, atribuia bărbatului,

doar dreptul de uzufruct asupra bunurilor femeii, constituite dotă. Intrarea în

vigoare a Constituției din 1948 a abrogat tacit dispozițiile din C. civ. de la 1864

privitoare la regimul dotal.

Așadar, s-a constatat

că bunica reclamantului a rămas proprietarul exclusiv al acestui bun imobil și pe

parcursul căsătoriei cu I.V. În consecință, la data de 16 decembrie 1929, când s-a

aplicat măsura lichidării, precum și la data de 06 decembrie 1933, când imobilul

a fost preluat efectiv, pe bază de proces-verbal, soția și nu soțul I.V. (ce era

oricum, deja decedat, decesul producându-se la data de 24 mai 1927), era unicul

proprietar al bunului litigios.

În acest context, instanța

a apreciat că reclamantul a realizat dovada contrară celor stipulate în Ordonanța

Tribunalului Județului Teleorman nr. AA/1929, astfel încât se poate afirma cu certitudine

că preluarea imobilului de la bunica reclamantului, s-a realizat în mod nelegal,

respectiv fără vreun titlu (evident care să o privească pe proprietară).

Având în vedere faptul

că în acțiunea prezentă, doar reclamantul a exhibat titlul autoarei sale I.F., respectiv

actul dotal evocat, necontestat, în vreme ce pârâtul nu a prezintat nici un titlu

în raportul juridic cu reclamantul, instanța a constatat că reclamantul este cel

care deține titlul preferabil.

Instanța a reținut că

în privința situației faptice a imobilului, au fost administrate probe, inclusiv

o expertiză judiciară efectuată în apel, necontestată de pârât, expertiză care în

temeiul actelor și lucrărilor dosarului (inclusiv procesul-verbal de preluare din

06 decembrie 1933), precum și constatărilor la fața locului, a identificat imobilul

vechi preluat în fapt, de către stat și a atestat caracterul său liber, independent

de cel aflat în proprietatea SC P. SRL.

Instanța a observat că

urmare a preluării faptice a imobilului de către stat, în anul 1933, în lipsa unui

titlu opozabil bunicii reclamantului, așa cum am arătat, nu sunt incidente dispozițiile

din Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001, deoarece aceste legi speciale cu caracter

reparator vizează doar domeniul imobilelor preluate după data de 6 martie 1945.

A mai constatat că motivul

de apel relativ greșitei respingeri a excepției tardivității contestației împotriva

Ordonanței Tribunalului Județului Teleorman nr. DD/1929, este neîntemeiat.

Bunica reclamantului este

un terț față de procesul respectiv, neputând fi calificată ca și parte în temeiul

succesiunii după fostul soț, deoarece nu a fost introdusă în proces.

Dată fiind calitatea sa

de terț, atunci reclamantului (succesorul său) i se vor aplica prevederile art.

25 din Legea

nr.

85/1923 (Decret nr. 3037/1923), referitoare la afișare și nu cele ale art. 16 privitoare

la comunicare. Potrivit textului legal incident, termenul de contestație era de

30 zile de la data afișării ordonanței. Or, din scrisoarea Legației Regatului Bulgariei,

rezultă că ordonanța a fost publicată la data 17 decembrie 1929, în M. Of. Român,

astfel încât este evident că termenul legal de contestare a expirat încă din timpul

vieții autoarei reclamantului, publicarea în M. Of. fiind forma de aducere la cunoștință

publică cea mai eficace, comparativ chiar și cu forma procedurală a afișării în

sala Tribunalului.

Împotriva deciziei instanței

de apel a declarat recurs pârâtul, invocând lipsa calității sale procesuale pasive,

întrucât calitatea de pârât aparține celui care a încălcat sau nu a recunoscut un

drept, situație în care nu se regăsește Statul Român. Prin cel de-al doilea motiv

de recurs a arătat că imobilele din cererea introductivă de instanță sunt diferite

de cele din actul dotal.

Recurentul nu a indicat

temeiul juridic al recursului, însă analiza criticilor formulate face posibilă încadrarea

acestora în pct. 9, art. 304 C. proc. civ.

Instanța, având a soluționa

cu prioritate excepția nulității recursului, în urma deliberării, o va respinge

motivat de faptul că în prin recurs a fost invocată excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului, care este o

excepție absolută

de fond și peremptorie, ce poate fi invocată în orice fază procesuală și asupra

căreia instanța trebuie să se pronunțe.

Recursul nu este fondat.

Calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea între persoana

pârâtului și cel care este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Cum acțiunea de față pune în discuție dreptul de proprietate asupra

bunului, iar pârâtul are un drept de proprietate conferit de Ordonanța din anul

1929, el își justifică legitimarea procesuală pasivă, întrucât în acțiunea în revendicare

prin comparare de titluri dreptul de proprietate al reclamantului nu poate forma

obiect de discuție decât în contradictoriu cu o persoană ce poate pretinde, la rândul

său, un drept de proprietate.

Nici cea de-a doua critică

inserată în motivarea recursului nu poate fi reținută.

Astfel, instanța de apel

a stabilit că imobilele revendicate au fost proprietatea bunicii reclamantului,

I.F., în temeiul actului dotal nr. AA/1890 și că au fost preluate de stat prin Ordonanța

nr. DD/1923 și procesul-verbal din 6 decembrie 1933, situație de fapt ce nu mai

poate fi cenzurată de instanța de recurs din perspectiva art. 304 C. proc. civ.

Față de considerentele

expuse recursul se privește ca nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. Teleorman împotriva deciziei nr. 305A din 21 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie

2012.