ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2197/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra

cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția

civilă, la 1 septembrie 2003, N.E. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul

municipiului Roșiorii de Vede, anularea dispoziției nr. 327 din 28 iulie 2003

emisă de primar.

În motivarea cererii s-a arătat că autorului contestatoarei

i-a fost expropriat un imobil situat în Roșiorii de Vede, compus din „prăvălie

și teren”. Construcția nu mai există, fiind demolată în anul 1977, pe teren

fiind construite în prezent blocuri cu spații comerciale la parter.

La 10 septembrie 2003 pe rolul aceleiași instanțe a fost

înregistrată cererea prin care N.E. a solicitat anularea dispoziției nr. 342

din 7 august 2003 emisă de Primarul municipiului Roșiorii de Vede.

Din motivarea contestației rezultă că notificarea asupra

căreia s-a pronunțat primarul a vizat imobilul ce a aparținut tatălui

reclamantei, în Roșiorii de Vede.

La termenul din 27 octombrie 2003, în raport de dispozițiile

art. 164 C. proc. civ., instanța a dispus conexarea celor două pricini.

Prin sentința civilă nr. 589 din 17 august 2004, Tribunalul

Teleorman, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a modificat dispozițiile

nr. 327 din 28 iulie 2003 și 324 din 7 august 2003 în sensul că a stabilit

măsuri reparatorii în echivalent sub formă de titluri de valoare nominală. A

menținut celelalte dispoziții.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că autorul

reclamantei a fost proprietarul unor spații comerciale care au fost expropriate

prin Decretul nr. 91 din 2 aprilie 1976, fiind demolate în vederea construirii

unor blocuri.

Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de

reclamantă, D.G.F.P. Teleorman și Ministerul Finanțelor Publice au fost

respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 558 din 31 martie 2005 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

În considerentele hotărârii sale, instanța de apel a arătat

că din analiza raportului de expertiză rezultă că părțile au fost convocate

pentru ziua de 2 februarie 2004 orele 13, prin scrisori recomandate. D.G.F.P.

Teleorman nu s-a prezentat la nici un termen de judecată și nici nu a făcut

obiecțiuni la raportul de expertiză. Prin urmare, susținerile privitoare la

încălcarea art. 208 alin. (1) C. proc. civ. nu au fost găsite întemeiate.

Conexarea cauzelor s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

art. 164 C. proc. civ.

Deși reclamanta a formulat obiecțiuni la raportul de

expertiză, la termenul din 6 august 2004, când au avut loc dezbaterile în fond,

reclamanta prin avocat a apreciat cauza în stare de judecată, renunțând astfel

la obiecțiunile formulate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât

reclamanta cât și pârâta D.G.F.P. Teleorman, în nume propriu și ca

reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice.

Critica formulată de reclamantă, întemeiată în drept pe art.

304 pct. 9 C. proc. civ., vizează următoarele aspecte:

Hotărârea este lipsită de temei legal deoarece instanța a

încălcat normele de drept procesual civil prin privarea reclamantei de dreptul

de a administra o probă încuviințată.

Instanța a încuviințat obiecțiunile făcute de reclamantă la

raportul de expertiză și după 10 termene, în care expertul a ignorat adresele

instanței nedepunând răspunsul la obiecțiuni, instanța a apreciat că singura

soluție este judecarea cauzei.

Instanța de apel, la rândul ei, a respins în mod

nejustificat solicitarea de desemnare a unui alt expert, astfel încât

reclamanta a fost pusă în situația de a nu-și putea administra dovezile

încuviințate.

Instanța de apel a făcut o confuzie regretabilă între

obiectivele expertizei și obiecțiunile expertizei, iar hotărârea nu face nici

un fel de referire la celelalte aspecte care atrag nulitatea raportului de

expertiză, cum ar fi neconvocarea părților. Este o bătaie de joc ce a făcut

expertul iar instanțele l-au confirmat în mod tacit.

Recursul declarat de D.G.F.P Teleorman, în nume propriu și

în numele Ministerului Finanțelor Publice, a fost structurat pe următoarele

critici:

D.G.F.P. Teleorman nu are calitate procesuală pasivă, atât

în nume propriu cât și ca reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice.

Raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia

naștere între persoana deținătoare a imobilului și persoana îndreptățită la

restituire sau la măsuri reparatorii în echivalent.

Față de prevederile art. 29 și art. 33 din Legea nr.

10/2001, D.G.F.P. nu are calitate procesuală, singura obligație stabilită de

lege în sarcina organelor teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice fiind

emiterea avizului la solicitarea organului de conducere al instituției publice

implicate în privatizare.

Exceptând situația prevăzută de art. 31 din Legea nr.

10/2001, nicăieri în cuprinsul acesteia nu este prevăzut faptul că Ministerul

Finanțelor Publice trebuie obligat prin decizia/dispoziția emisă de unitatea

care soluționează notificarea.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită

a legii, fiind incident în cauză motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Recurenta nu a fost citată la efectuarea expertizei,

raportul de expertiză nu i-a fost comunicat, astfel încât instanța de apel a

făcut aplicarea greșită a art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

Expertul dovedește convocarea părților prin anexarea la

raport a dovezii de primire a convocării. Or, în cauză, rezultă că părțile au

fost convocate la efectuarea expertizei, numai din preambulul raportului.

Pentru aceste motive, instanța de apel a încălcat dreptul procedural

de dezbatere în contradictoriu a probelor administrate.

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 164 alin.

(1) C. proc. civ. Aceasta deoarece, obiectul și cauza celor două contestații

erau diferite.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs

și în raport de probele administrate în primă instanță, Curtea a apreciat că

recursurile nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este structurat pe modul greșit în care au

procedat instanțele în legătură cu administrarea probei prin raportul de

expertiză, reținându-se greșit că reclamanta ar fi renunțat la obținerea

răspunsul la obiecțiuni.

Critica nu poate fi primită.

În practicaua sentinței s-a reținut că avocatul reclamantei

a arătat că valoarea imobilelor indicată de expert este derizorie și, deși

expertul nu a răspuns la obiecțiuni, apreciază cauza în stare de judecată.

Încheierea instanței este un înscris autentic care se bucură

de o prezumție de validitate, până la înscrierea în fals. Or reclamanta, care a

beneficiat de asistență juridică calificată în toate etapele procesuale, nu a

înțeles să invoce incidența prevederilor art. 180 C. proc. civ.

În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a

înlăturat criticile făcute direct în apel la raportul de expertiză, astfel

încât nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice.

Faptul că este așa, o recunoaște implicit și recurenta, de

vreme ce în lipsa acestei calități, și cu atât mai mult a calității procesuale,

așa cum pretinde, nu ar fi putut face critici nici asupra calității procesuale

a Ministerului Finanțelor Publice, nici asupra fondului.

De altfel, prin sentința atacată nu s-a stabilit nici o

obligație în sarcina Direcției Generale a Finanțelor Publice Teleorman ori a

Ministerului Finanțelor Publice. Ca atare, recursul exercitat este și lipsit de

interes.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

este nefondat.

Potrivit art. 212 alin. (2) C. proc. civ., expertiza

contrarie trebuie cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării.

Aceasta înseamnă că normele care reglementează condițiile în care trebuie să se

invoce regularitatea raportului de expertiză au caracter dispozitiv. Drept

urmare, față de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neinvocarea

nulității raportului la prima zi de înfățișare după depunere și înainte de a se

fi pus concluzii în fond, atrage sancțiunea decăderii.

Or, la termenul din 1 aprilie 2004, când se puteau face

obiecțiuni, atât D.G.F.P. Teleorman cât și Ministerul Finanțelor Publice au

fost reprezentați prin consilieri juridici. Așadar, nu se mai poate invoca

direct în căile de atac nelegalitatea convocării la efectuarea expertizei.

Prima instanță a făcut și aplicarea corectă a dispozițiilor

art. 164 C. proc. civ., pentru buna administrare a justiției și evitarea

pronunțării unor hotărâri contradictorii în legătură cu situații identice,

impunându-se conexarea.

Codul nu impune pentru această măsură identitatea de obiect,

ca în situația litispendenței, conform art. 163, ci este suficient ca „obiectul

și cauza să aibă între dânsele o strânsă legătură”.

În speță, legătura era determinată de identitatea de părți

și de cauză întrucât ambele imobile pentru care s-au solicitat măsuri

reparatorii au aparținut autorului reclamantei, fiind expropriate pentru

utilitate publică.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. vor fi respinse ambele recursuri, cu consecința păstrării hotărârii

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta N.E.

și pârâta D.G.F.P Teleorman, în nume propriu și în numele Ministerului

Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 558 din 31 martie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2006.