ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2858/2009

Asupra recursului de față, Examinând actele dosarului constată următoarele: Prin încheierea din 26 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr. 47019/3/2009, Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 350 alin. (l) raportat la art. 140 alin. (l) lit. a) C. proc. pen., constată încetată de drept măsura obligării de a nu părăsi localitatea, luată față de apelantul intimat inculpat C.I. În baza art. 139 alin. (l) C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura obligării de a nu părăsi țara, formulată de apelantul intimat inculpat C.I. Împotriva încheierii, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.

solicitând casarea în parte a încheierii și înlăturarea dispoziției de încetare de drept a măsurii preventive a obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea, considerând că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 140 alin. (l) lit. a C. proc. pen., referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive. Înalta Curte constată că recursul declarat de Parchet este fondat, pentru următoarele argumente: Potrivit art. 350 alin. (l) C. proc. pen., instanța are obligația, printre altele, de a se pronunța asupra luării sau revocării măsurii obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea ori țara, motivând soluția pronunțată. Instanța de apel și-a motivat soluția de încetare de drept a măsurii preventive a obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea, pe faptul că instanța de fond nu ar fi dispus asupra acestei măsuri preventive.

Motivarea este înafara dispozițiilor legale menționate, deoarece referitor la măsurile preventive precizate în partea finală a textului, instanța avea obligația de a se pronunța doar în situațiile în care ar fi luat sau revocat măsura obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea sau țara, dar nu și atunci când măsura era deja luată (cum este cazul în speță), iar instanța de fond nu a dispus revocarea măsurii. Obligația instanței nu constă și în menținerea acestor ultime măsuri preventive. Prin urmare, Curtea de apel și-a motivat soluția de încetare pe acest articol care este inaplicabil în speță. De asemenea, nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 140 alin. (l) lit. a C. proc.

pen., referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive, deoarece nici legea și nici organele judiciare nu au stabilit vreun termen, așa încât la expirarea acelui termen să se constate că măsura preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea ar fi încetat de drept. Astfel, prevederile art. 145 alin. (2) C. proc. pen., se referă numai la durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, luată în cursul urmăririi penale, nu și în faza de judecată, fază pentru care nu se prevede nici o durată a acestei măsuri. Nefiind prevăzută de lege o asemenea durată măsura subzistă fie până la revocarea ei, fie până la definitivarea procesului penal. Organele judiciare nu au stabilit vreo durată a acestei măsuri preventive, întrucât nici legea nu prevede.

Nu se poate interpreta un text prin adăugarea la dispozițiile sale, așa cum a procedat instanța de apel. Înalta Curte, constatând că dispoziția de constatare ca încetată de drept a măsurii preventive a obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea este contrară dispozițiilor legale invocate de instanța de apel, va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. și va înlătura această dispoziție, menținând măsura preventivă menționată. Totodată, nu se poate susține că s-ar fi luat împotriva inculpatului o altă măsură preventivă, deoarece, instanța de fond nu a luat măsura arestării preventive, ci o măsură neprevăzută de dispozițiile Codului de procedură penală [(inclusiv de prevederile art. 350 alin. (l) din acest cod)], respectiv „arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei”(?). Arestarea inculpatului nu se poate dispune în timpul procesului decât ca o măsură preventivă.

După soluționarea definitivă a procesului penal finalizată cu o hotărâre de condamnare, se dispune emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii (situație inexistentă în cauză). Prin urmare, nu poate fi însușită apărarea inculpatului referitoare la existența a două măsuri preventive, câtă vreme nu s-a dispus arestarea preventivă, ci o arestare care nu este prevăzută de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. împotriva încheierii din 26 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 47019/3/2007 (nr. 968/2009), privind pe inculpatul C.I. Casează încheierea atacată, în parte, și înlătură dispoziția privind constatarea încetării de drept a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, măsură preventivă pe care o menține. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 august 2009.