ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2184/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2184/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor de

la dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 mai 2010 a Curții de

Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 1624/36/2009, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea

inculpaților C.A. și C.M., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 alin. (1)

C. pen.

În baza art. 139

alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus revocarea măsurii obligării de a nu părăsi

localitatea de domiciliu, dispusă față de inculpatul C.A. prin încheierea de

ședință din data de 12 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Constanța în

Dosarul nr. 868/2006.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea apelurilor declarate de

inculpații C.A. și C.M. împotriva Sentinței penale nr. 328 din 3 septembrie

2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 3753/118/2008 a reținut

următoarele:

I. La termenul din

data de 20 mai 2010, inculpații C.A. și C.M. au formulat o cerere de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 alin. (1) C. pen.

În motivarea cererii

inculpații au arătat că dispozițiile art. 329 alin. (1) C. pen. încalcă

dispozițiile art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi, art. 26

din Constituție privind viața intimă, familială și privată, dispozițiile art.

45 din Constituție privind accesul liber al persoanei la o activitate

economică, precum și dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituție privind

prezumția de nevinovăție, dispozițiile art. 124 alin. (1) privind înfăptuirea

justiției și dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituție privind instanțele

judecătorești.

Astfel, s-a susținut

că la momentul în care au fost incriminate faptele de prostituție și

proxenetism în Codul penal din anul 1968, acesta reprezenta și îndeplinirea

obligației asumate de statul român prin Decretul nr. 482/1955 de aderare la

Convenția privind reprimarea traficului de ființe umane și a exploatării

prostituării acestora, se aveau în vedere anumite principii și context,

oglindit în preambulul acesteia, și anume: prostituția și răul care o

însoțește, traficul de ființe umane în vederea prostituării sunt incompatibile

cu demnitatea și valoarea persoanei umane și pun în pericol bunăstarea

individului, a familiei și comunității.

La 55 de ani de la

acest moment, nu se poate trece cu vederea că în țări membre ale Uniunii

Europene, ca Belgia, Germania sau Franța, prostituția se practică în mediu

instituționalizat, iar atâta timp cât persoanele care s-au prostituat la

îndemnul sau folosul inculpatului puteau să dispună singure de ele însele, dar

în mod liber și deliberat, acționează în sensul practicării prostituției, nu se

justifică incriminarea infracțiunii de proxenetism, încălcându-se dispozițiile

art. 16, 26 și 45 din Constituție.

De asemenea, art. 329

alin. (1) C. pen. încalcă prezumția de nevinovăție [art. 23 alin. (11) - până

la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este

considerată nevinovată], dispozițiile constituționale referitoare la

înfăptuirea justiției [art. 124 alin. (1) - justiția se înfăptuiește în numele

legii] și referitoare la instanțele judecătorești [art. 126 alin. (1) -

justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin

celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege], atâta timp cât în

conținutul infracțiunii se face vorbire de practicarea prostituției, dar nu

face vorbire în același conținut, având în vedere textele constituționale

enunțate, la condiția ca infracțiunea de prostituție, prin raportare la care

este definit proxenetismul, să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească.

Cu privire la

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001

au susținut că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil, reglementat de

art. 21 alin. (3) din Constituție, respectiv art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului încalcă dispozițiile constituționale prev. de art. 23 alin.

(11) referitoare la prezumția de nevinovăție și prev. de art. 126 alin. (1) din

Constituție, privind instanțele judecătorești.

S-a precizat că sunt

încălcate prevederile de mai sus, în contextul în care la art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 678/2001 se prevede: persoana supusă traficului de persoane, care a

săvârșit, ca urmare a exploatării sale, infracțiunea de prostituție sau

cerșetorie, nu se pedepsește pentru aceste infracțiuni. Deci, se înțelege că

legiuitorul a înțeles să menționeze în cuprinsul legii și această dispoziție

legală de la art. 20 alin. (1), tocmai pentru a apăra de răspunderea legii,

victimele care au comis infracțiunea de prostituție, referindu-se în concret la

această stare de fapt. În situația în care victimele susțin că au fost obligate

sau li s-a înlesnit practicarea prostituției, înseamnă - în contextul în care

legea face referire expres la aceasta - că au săvârșit infracțiunea de

prostituție prevăzută de art. 329 C. pen.

În situația în care

nu există o hotărâre judecătorească care să constate că persoanele supuse

traficului de persoane au comis infracțiunea de prostituție și ulterior să fie

absolvite de tragerea la răspundere penală, deoarece nu au fost supuse

exploatării în această modalitate, apreciază că se încalcă prezumția de

nevinovăție prev. de art. 23 alin. (11) din Constituție și dispozițiile

constituționale referitoare la instanțele judecătorești prev. de art. 126 alin.

(1) din Constituție în legătură cu persoana care este acuzată că a traficat în

sensul art. 12 din Legea nr. 678/2001.

Analizând cererea

formulată de inculpați, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele

impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 29

alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra

excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj

comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia; excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din

oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial; nu pot face

obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o

decizie anterioară a Curții Constituționale.

Excepția invocată de

inculpați vizează dispoziții din două legi în vigoare, care nu au fost anterior

declarate neconstituționale de Curtea Constituțională, a fost invocată în fața

instanței judecătorești, însă nu este îndeplinită condiția referitoare la legătura

pe care trebuie să o aibă excepția invocată cu soluționarea cauzei.

Inculpații au invocat

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001

și art. 329 alin. (1) C. pen. și au indicat textele din Constituție care ar fi încălcate

de cele două dispoziții vizate prin excepția de neconstituționalitate. Aparent,

între excepția invocată și soluționarea cauzei există o legătură, în condițiile

în care sunt menționate chiar textele de lege care incriminează infracțiunile

pentru care inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați în primă

instanță.

Simpla invocare a

neconstituționalității textelor de lege ce incriminează infracțiunile deduse

judecății și indicarea unor texte din Constituție, presupus a fi încălcate, nu

este suficientă pentru a aprecia îndeplinită condiția privind legătura pe care

trebuie să o aibă excepția invocată cu soluționarea cauzei. Este necesar a se

constata, din motivarea excepției, că, într-adevăr, criticile de

neconstituționalitate, raportat la textele din Constituție care ar fi

încălcate, pot influența soluționarea cauzei.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 329 alin. (1) C. pen., sunt indicate mai multe texte din

Constituție care ar fi încălcate prin prevederile indicate, însă după ce sunt

enumerate textele din Constituție, nu se arată decât parțial în ce mod ar fi

contrare acestor prevederi dispozițiile cuprinse în art. 329 alin. (1) C. pen.

Se aduc critici privind incriminarea faptelor de prostituție și proxenetism,

care nu ar mai corespunde actualului context și evoluției societății. Singurele

dispoziții din Constituție încălcate de dispozițiile art. 329 alin. (1) C.

pen., cu privire la care se motivează excepția de neconstituționalitate, sunt

cele prev. de art. 23 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1) din

Constituție, susținându-se că în conținutul infracțiunii de proxenetism se face

referire la practicarea prostituției, fără ca în prealabil infracțiunea de

prostituție să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească.

Infracțiunea de

proxenetism, în modalitatea incriminată de art. 329 alin. (1) C. pen., constă

în îndemnul ori înlesnirea practicării prostituției sau tragerea de foloase de

pe urma practicării prostituției de către o persoană. Textul de lege face

referire la prostituție, ca activitate umană, iar nu la infracțiunea de

prostituție, condiții în care susținerile privind necesitatea constatării

prealabile a infracțiunii de prostituție nu mai prezintă relevanță, întrucât

instanța va soluționa cauza prin analizarea infracțiunii de proxenetism

raportat la activitatea de prostituție, iar nu prin referire la infracțiunea de

prostituție.

Prostituția, ca

activitate umană, este fapta persoanei care practică relații sexuale cu diverse

persoane pentru niște avantaje materiale, în timp ce pentru infracțiunea de

prostituție sunt prevăzute condiții suplimentare în vederea realizării

elementelor constitutive.

În condițiile în care

prevederile art. 329 alin. (1) C. proc. pen. urmează a fi analizate prin

raportare la activitatea de prostituție, dispozițiile din Constituție care ar

fi încălcate prin aceea că infracțiunea de prostituție nu ar fi constatată

anterior printr-o hotărâre judecătorească, nu prezintă relevanță și nu au

legătură cu modul de soluționare a cauzei.

Lipsa unei legături

cu cauza de față este reliefată și prin aceea că inculpații invocă critici care

privesc situația persoanelor care practică prostituția, ori inculpații au fost

trimiși în judecată și condamnați în primă instanță pentru fapte în legătură cu

practicarea prostituției, dar nu li se reține și acestora infracțiunea de

prostituție.

Cu privire la

infracțiunea de proxenetism, inculpaților le este respectată prezumția de

nevinovăție pe parcursului procesului penal și sunt judecați de o instanță care

funcționează în limitele și cu competențele stabilite prin lege, așa încât

orice referire la dispozițiile art. 23 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art.

126 alin. (1) din Constituție este fără relevanță în cauză.

De asemenea, aceeași

argumentație este aplicabilă și pentru excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

Potrivit acestui text

de lege, constituie infracțiunea de trafic de persoane recrutarea,

transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin

amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă

ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei

persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea,

acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea

consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul

exploatării acestei persoane.

Modalitățile de

comitere acestei infracțiuni - recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea

sau primirea unei persoane - sunt prevăzute cu caracter alternativ, însă scopul

urmărit prin comiterea faptei este unic - acela de a exploata o persoană, fără

a fi enumerate limitativ activitățile care constituie scopul exploatării -

prostituție, cerșetorie, muncă etc.

Ca și în cazul art.

329 alin. (1) C. pen., dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001

pot viza și prostituția, dar tot ca activitate umană, iar nu în mod necesar ca

infracțiune. Drept urmare, și în ipoteza acestei infracțiuni, instanța a

analizat existența infracțiunii de trafic de persoane prin raportare la

activitatea de prostituție, iar nu prin referire la infracțiunea de

prostituție.

Faptul că în art. 20

alin. (1) din Legea nr. 678/2001 este instituită o cauză de nepedepsire pentru

persoana supusă traficului de persoane, care a săvârșit, ca urmare a

exploatării sale, infracțiunea de prostituție sau cea de cerșetorie, nu implică

în mod necesar săvârșirea unei infracțiuni de prostituție, iar dispozițiile

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 nu impun ca și element constitutiv al

infracțiunii de trafic de persoane săvârșirea unei infracțiuni de prostituție.

În fapt, se poate constata doar existența unei activități de prostituție, care

să exceadă sferei dreptul penal, din diferite motive, cum ar fi existența unei

cauze care înlătură caracterul penal al faptei, așa încât nu prezintă relevanță

în cauză săvârșirea sau nu a unei infracțiuni de prostituție, întrucât nu

această infracțiune face obiectul cauzei și nici nu este menționată în

conținutul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

Instanța de apel a

concluzionat că excepțiile de neconstituționalitate invocate de inculpați, deși

vizează textele de lege care incriminează faptele reținute în sarcina

inculpaților, în concret nu au legătură cu dezlegarea ce urmează a fi dată în

cauză, motiv pentru care a respins ca inadmisibilă cererea inculpaților C.A. și

C.M. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 alin. (1)

C. pen.

II. Inculpatul C.A. a

mai solicitat revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de

domiciliu, dispusă prin încheierea de ședință din data de 12 septembrie 2006

pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 868/2006, cu privire la care

instanța a reținut următoarele:

Prin încheierea de

ședință din data de 12 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Constanța în

Dosarul nr. 868/2006, definitivă prin Decizia penală nr. 504/P din 15

septembrie 2006 a Curții de Apei Constanța, s-a dispus, în baza art. 139 alin.

(1) C. proc. pen. și art. 145 C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării

preventive a inculpatului C.A. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea

fără încuviințarea instanței.

Prin Sentința penală

nr. 452 din 06 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr.

4246/118/2006 (dosar nr. vechi 868/2006) s-a dispus condamnarea inculpatului

C.A. la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea a 3

infracțiuni prev. de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și 2

infracțiuni prev. de art. 329 alin. (1), (2) C. pen.

Prima instanță nu a

dispus nicio măsură cu privire la măsura preventivă a obligării inculpatului

C.A. de a nu părăsi localitatea fără încuviințarea instanței.

Prin Decizia penală

nr. 37/P din 20 martie 2008 a Curții de Apel Constanța au fost admise apelurile

declarate de inculpații C.A. și C.M. împotriva Sentinței penale nr. 452 din 06

noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 4246/118/2006

(dosar nr. vechi 868/2006), a fost desființată sentința penală apelată și cauza

a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.

După rejudecare, prin

Sentința penală nr. 328 din 03 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul

Constanța în Dosarul nr. 2753/118/2008 (care face obiectul apelurilor din

prezenta cauză), inculpatul C.A. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 5

ani închisoare pentru săvârșirea a 3 infracțiuni prev. de art. 12 alin. (1),

(2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și 2 infracțiuni prev. de art. 329 alin.

(1), (2) C. pen.

De asemenea, instanța

nu a dispus cu privire la măsura preventivă a obligării inculpatului C.A. de a

nu părăsi localitatea fără încuviințarea instanței.

Inculpatul C.A. este

acuzat că, în luna septembrie 2003, a recrutat-o prin înșelăciune, prin

promisiunea găsirii unui loc de muncă, pe partea vătămată S.I., facilitându-i

obținerea pașaportului și transportul până în Spania, unde timp de circa cinci

luni, împreună cu C.M. a exploatat-o sexual prin obligarea la practicarea

prostituției; în luna aprilie 2004, a recrutat-o prin înșelăciune pe partea

vătămată I.S. în vederea exploatării sexuale a acesteia, prin obligarea la

practicarea prostituției, facilitându-i în acest scop obținerea pașaportului,

după o înțelegere prealabilă cu inculpata C.M.; în luna octombrie 2004 a

recrutat-o prin înșelăciune pe S.M., facilitându-i obținerea pașaportului și

transportul în Spania, unde, în luna noiembrie 2004, împreună cu C.M. a

exploatat-o sexual, prin obligarea la practicarea prostituției, după o înțelegere

prealabilă cu inculpata; în luna septembrie 2003, a recrutat-o pentru

prostituție pe F.V. și ulterior, timp de mai multe luni, a îndemnat-o, i-a

înlesnit și a obținut foloase materiale de pe urma practicării prostituției de

către aceasta; în cursul lunii octombrie 2004 a recrutat-o pentru prostituție

pe O.L., iar ulterior, în cursul lunii noiembrie 2004, a îndemnat-o, i-a

înlesnit și a obținut foloase materiale de pe urma practicării prostituției de

către aceasta.

Inculpatul C.A. este

supus măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de peste 3 ani și 8 luni,

perioadă în care s-a parcurs primul ciclu procesual, dar și rejudecarea cauzei

de prima instanță, urmare a Deciziei penale nr. 37/P din 20 martie 2008 a

Curții de Apel Constanța. În acest interval de timp au fost readministrate

aproape în totalitate mijloacele de probă din faza de urmărire penală, iar

inculpatul C.A. s-a prezentat cu regularitate în fața instanței, și-a angajat

un apărător ales, dovedind interes în vederea soluționării cauzei, chiar dacă

poziția sa este una de nerecunoaștere a acuzațiilor penale ce i se aduc.

Având în vedere data

la care a fost dispusă măsura obligării de a nu părăsi localitatea, instanța de

apel a apreciat că măsura preventivă a atins o durată rezonabilă, iar restrângerea

în continuare a dreptului la libera circulație al inculpatului C.A. nu mai este

proporțională scopului urmărit. Natura și gravitatea acuzațiilor aduse

inculpatului, caracterul transfrontalier al activității nu mai pot constitui

argumente suficiente pentru restrângerea dreptului la circulație al

inculpatului, în condițiile în care conduita sa procesuală din ultima perioadă

nu lasă să se întrevadă posibilitatea concretă că ar intenționa să se sustragă

de la executarea eventualei pedepse, iar eventuala intenție de a influența

negativ cercetarea judecătorească este lipsită de eficiență.

În faza apelului a

fost pusă în discuție audierea inculpaților C.A. și C.M., care au uzat de

dreptul de tăcere, potrivit art. 70 alin. (2) C. pen., nici inculpații și nici

procurorul nu au mai formulat cereri suplimentare, inclusiv sub aspectul

probatoriului, așa încât nu s-ar mai pune problema influențării cercetării

judecătorești, care ar putea avea loc în faza apelului, elemente suplimentare

celor arătate în încheierea de ședință din data de 23 februarie 2010.

Măsura obligării de a

nu părăsi localitatea nu mai este necesară nici raportat la dispozițiile art.

136 alin. (1) C. proc. pen. ce reglementează scopul măsurilor preventive. În

încheierea de ședință din data de 12 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul

Constanța în Dosarul nr. 868/2006, definitivă prin Decizia penală nr. 504/P/l 5

septembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a dispus înlocuirea

măsurii arestării preventive a inculpatului C.A. cu măsura obligării de a nu

părăsi localitatea, s-a arătat că această din urmă măsură preventivă este

necesară și suficientă pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal,

din perspectiva administrării mijloacelor de probă. Dat fiind că nu mai sunt mijloace

de probă care să fie administrate, nu mai subzistă temeiurile care au impus

luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

Instanța de apel a

reținut că sunt în continuare aplicabile argumentele arătate în încheierea de

ședință din data de 23 februarie 2010 - când instanța de apel a mai dispus

revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, soluție care nu a fost

menținută în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție - respectiv că,

potrivit art. 2 parag. 3 din Protocolul nr. 4 al Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la libera circulație

nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege,

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea

națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor

penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora. Această restrângere nu poate fi acceptată decât prin

raportare și la durata rezonabilă a măsurii, condiție ce rezultă din art. 6

parag. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, întrucât prin perpetuarea unei măsuri restrictive de drepturi se

încalcă dreptul la un proces echitabil, cu referire la componenta soluționării

cauzei într-un termen rezonabil.

O altă subliniere

făcută de instanța de apel se referă la "criteriile după care se apreciază

termenul rezonabil al unei proceduri penale", statuându-se că acestea sunt

similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică:

complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul

autorităților competente.

Curtea Europeană a

avut în vedere și "comportamentul acuzatului", cerând ca acesta să

coopereze activ cu autoritățile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în

cauza Dobbertin contra Franței), dar că nu i se va putea imputa prelungirea

procedurii de urmărire penală, dacă a voit să producă anumite probe de natură

să-l disculpe sau pentru că a cerut efectuarea unor investigații suplimentare

pertinente, ori pentru că a utilizat toate căile de atac disponibile în

legislația națională (Decizia din 8 februarie 1996 în cauza A. contra

Danemarcei; Decizia din 29 aprilie 1998 în cauza Henera contra Franței; Decizia

din 31 martie 1998).

Având în vedere

durata procedurii judiciare în general, care nu poate fi imputată exclusiv

inculpatului, dar în special durata măsurii obligării de a nu părăsi

localitatea, instanța de apel a apreciat că nu mai subzistă temeiurile inițiale

și nu au apărut altele noi, pentru ca inculpatul să fie supus în continuare

măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, care îi limitează semnificativ

dreptul la circulație.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, au declarat recurs parchetul Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Constanța și inculpații C.A. și C.M.

Prin recursul

parchetului s-a criticat dispoziția instanței de apel de de revocare a măsurii

obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă față de inculpatul C.A.,

solicitându-se casarea în parte a încheierii atacate și pe fond menținerea

acestei măsuri, întrucât se creează un pericol concret pentru ordinea publică,

existând riscul ca inculpatul să părăsească țara.

Prin recursurile

inculpaților s-a solicitat casarea în parte a încheierii și admiterea cererii

de sesizare a Curții Constituționale, susținându-se că sunt îndeplinite

cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate

invocată având legătură cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte,

examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu,

potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată

că recursul declarat de parchet este fondat, iar recursurile inculpaților sunt

nefondate.

Din actele dosarului

rezultă că, în raport de elementele care configurează faptele reținute în

sarcina inculpatului C.A., respectiv modalitatea și împrejurările concrete de

comitere a acestora, gravitatea, complexitatea și caracterul transfrontalier al

activității infracționale, numărul mare al victimelor, impactul social negativ

al celor cinci infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și

condamnat de instanța de fond, nu se impunea revocarea măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu dispusă față de acesta.

Deși dreptul la

liberă circulație este garantat de art. 25 din Constituția României, acest

drept poate face obiectul unor restrângeri în condițiile prevăzute de legile

interne și de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, iar menținerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi

localitatea de domiciliu față de inculpat are caracter rezonabil, având în

vedere complexitatea cauzei și comportamentul inculpatului și este necesară

pentru apărarea ordinii publice și pentru buna desfășurare a procesului penal,

în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel, măsura

obligării de a nu părăsi localitatea este necesar a fi menținută și prin prisma

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în vederea bunei desfășurări a

procesului penal, prevenirea săvârșirii unor fapte asemănătoare de către

inculpat și împiedicării sustragerii lui de la judecată, în raport și de

poziția constantă a acestuia de nerecunoaștere a faptelor pentru care este

cercetat.

În ceea ce privește

dispoziția instanței de apel de respingere a cererii de sesizare a Curții

Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art.

12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 alin. (1) C. pen., Înalta Curte

constată că aceasta este corectă, întrucât, așa cum judicios și amplu s-a

argumentat în încheierea atacată, deși excepțiile de neconstituționalitate

invocate de inculpați vizează texte de lege care incriminează faptele reținute

în sarcina inculpaților, în concret acestea nu au relevanță în cauză.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Constanța împotriva încheierii din 21 mai 2010 a Curții de Apel

Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 1624/36/2009, privind pe inculpații C.A. și C.M.

Se va casa în parte

încheierea atacată și, rejudecând, se va respinge cererea inculpatului C.A. de

revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, măsură

care va fi menținută și se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații C.A. și C.M. împotriva aceleiași încheieri.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții vor fi obligați la plata

cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva încheierii

din 21 mai 2010 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze

penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1624/36/2009, privind

pe inculpații C.A. și C.M.

Casează în parte

încheierea atacată și, rejudecând:

Respinge cererea

inculpatului C.A. de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea,

măsură pe care o menține.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații C.A. și C.M. împotriva aceleiași

decizii penale.

Obligă recurenții

inculpați la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 3 iunie 2010.