ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2184/2010

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 21 mai 2010 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1624/36/2009, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea inculpaților C.A. și C.M., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 alin. (1) C. pen. În baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, dispusă față de inculpatul C.A. prin încheierea de ședință din data de 12 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 868/2006.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea apelurilor declarate de inculpații C.A. și C.M. împotriva Sentinței penale nr. 328 din 3 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 3753/118/2008 a reținut următoarele: I. La termenul din data de 20 mai 2010, inculpații C.A. și C.M. au formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 alin. (1) C. pen. În motivarea cererii inculpații au arătat că dispozițiile art. 329 alin. (1) C. pen.

încalcă dispozițiile art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi, art. 26 din Constituție privind viața intimă, familială și privată, dispozițiile art. 45 din Constituție privind accesul liber al persoanei la o activitate economică, precum și dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituție privind prezumția de nevinovăție, dispozițiile art. 124 alin. (1) privind înfăptuirea justiției și dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituție privind instanțele judecătorești.

Astfel, s-a susținut că la momentul în care au fost incriminate faptele de prostituție și proxenetism în Codul penal din anul 1968, acesta reprezenta și îndeplinirea obligației asumate de statul român prin Decretul nr. 482/1955 de aderare la Convenția privind reprimarea traficului de ființe umane și a exploatării prostituării acestora, se aveau în vedere anumite principii și context, oglindit în preambulul acesteia, și anume: prostituția și răul care o însoțește, traficul de ființe umane în vederea prostituării sunt incompatibile cu demnitatea și valoarea persoanei umane și pun în pericol bunăstarea individului, a familiei și comunității.

La 55 de ani de la acest moment, nu se poate trece cu vederea că în țări membre ale Uniunii Europene, ca Belgia, Germania sau Franța, prostituția se practică în mediu instituționalizat, iar atâta timp cât persoanele care s-au prostituat la îndemnul sau folosul inculpatului puteau să dispună singure de ele însele, dar în mod liber și deliberat, acționează în sensul practicării prostituției, nu se justifică incriminarea infracțiunii de proxenetism, încălcându-se dispozițiile art. 16, 26 și 45 din Constituție. De asemenea, art. 329 alin. (1) C. pen.

încalcă prezumția de nevinovăție [art. 23 alin. (11) - până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată], dispozițiile constituționale referitoare la înfăptuirea justiției [art. 124 alin. (1) - justiția se înfăptuiește în numele legii] și referitoare la instanțele judecătorești [art. 126 alin. (1) - justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege], atâta timp cât în conținutul infracțiunii se face vorbire de practicarea prostituției, dar nu face vorbire în același conținut, având în vedere textele constituționale enunțate, la condiția ca infracțiunea de prostituție, prin raportare la care este definit proxenetismul, să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească.

Cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 au susținut că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituție, respectiv art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului încalcă dispozițiile constituționale prev. de art. 23 alin. (11) referitoare la prezumția de nevinovăție și prev. de art. 126 alin. (1) din Constituție, privind instanțele judecătorești. S-a precizat că sunt încălcate prevederile de mai sus, în contextul în care la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 se prevede: persoana supusă traficului de persoane, care a săvârșit, ca urmare a exploatării sale, infracțiunea de prostituție sau cerșetorie, nu se pedepsește pentru aceste infracțiuni.

Deci, se înțelege că legiuitorul a înțeles să menționeze în cuprinsul legii și această dispoziție legală de la art. 20 alin. (1), tocmai pentru a apăra de răspunderea legii, victimele care au comis infracțiunea de prostituție, referindu-se în concret la această stare de fapt. În situația în care victimele susțin că au fost obligate sau li s-a înlesnit practicarea prostituției, înseamnă - în contextul în care legea face referire expres la aceasta - că au săvârșit infracțiunea de prostituție prevăzută de art. 329 C. pen.

În situația în care nu există o hotărâre judecătorească care să constate că persoanele supuse traficului de persoane au comis infracțiunea de prostituție și ulterior să fie absolvite de tragerea la răspundere penală, deoarece nu au fost supuse exploatării în această modalitate, apreciază că se încalcă prezumția de nevinovăție prev. de art. 23 alin. (11) din Constituție și dispozițiile constituționale referitoare la instanțele judecătorești prev. de art. 126 alin. (1) din Constituție în legătură cu persoana care este acuzată că a traficat în sensul art. 12 din Legea nr. 678/2001. Analizând cererea formulată de inculpați, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial; nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Excepția invocată de inculpați vizează dispoziții din două legi în vigoare, care nu au fost anterior declarate neconstituționale de Curtea Constituțională, a fost invocată în fața instanței judecătorești, însă nu este îndeplinită condiția referitoare la legătura pe care trebuie să o aibă excepția invocată cu soluționarea cauzei. Inculpații au invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 alin. (1) C. pen. și au indicat textele din Constituție care ar fi încălcate de cele două dispoziții vizate prin excepția de neconstituționalitate. Aparent, între excepția invocată și soluționarea cauzei există o legătură, în condițiile în care sunt menționate chiar textele de lege care incriminează infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați în primă instanță.

Simpla invocare a neconstituționalității textelor de lege ce incriminează infracțiunile deduse judecății și indicarea unor texte din Constituție, presupus a fi încălcate, nu este suficientă pentru a aprecia îndeplinită condiția privind legătura pe care trebuie să o aibă excepția invocată cu soluționarea cauzei. Este necesar a se constata, din motivarea excepției, că, într-adevăr, criticile de neconstituționalitate, raportat la textele din Constituție care ar fi încălcate, pot influența soluționarea cauzei. În ceea ce privește dispozițiile art. 329 alin. (1) C. pen., sunt indicate mai multe texte din Constituție care ar fi încălcate prin prevederile indicate, însă după ce sunt enumerate textele din Constituție, nu se arată decât parțial în ce mod ar fi contrare acestor prevederi dispozițiile cuprinse în art. 329 alin. (1) C. pen.

Se aduc critici privind incriminarea faptelor de prostituție și proxenetism, care nu ar mai corespunde actualului context și evoluției societății. Singurele dispoziții din Constituție încălcate de dispozițiile art. 329 alin. (1) C. pen., cu privire la care se motivează excepția de neconstituționalitate, sunt cele prev. de art. 23 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1) din Constituție, susținându-se că în conținutul infracțiunii de proxenetism se face referire la practicarea prostituției, fără ca în prealabil infracțiunea de prostituție să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească. Infracțiunea de proxenetism, în modalitatea incriminată de art. 329 alin. (1) C. pen., constă în îndemnul ori înlesnirea practicării prostituției sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituției de către o persoană.

Textul de lege face referire la prostituție, ca activitate umană, iar nu la infracțiunea de prostituție, condiții în care susținerile privind necesitatea constatării prealabile a infracțiunii de prostituție nu mai prezintă relevanță, întrucât instanța va soluționa cauza prin analizarea infracțiunii de proxenetism raportat la activitatea de prostituție, iar nu prin referire la infracțiunea de prostituție. Prostituția, ca activitate umană, este fapta persoanei care practică relații sexuale cu diverse persoane pentru niște avantaje materiale, în timp ce pentru infracțiunea de prostituție sunt prevăzute condiții suplimentare în vederea realizării elementelor constitutive. În condițiile în care prevederile art. 329 alin. (1) C. proc.

pen. urmează a fi analizate prin raportare la activitatea de prostituție, dispozițiile din Constituție care ar fi încălcate prin aceea că infracțiunea de prostituție nu ar fi constatată anterior printr-o hotărâre judecătorească, nu prezintă relevanță și nu au legătură cu modul de soluționare a cauzei. Lipsa unei legături cu cauza de față este reliefată și prin aceea că inculpații invocă critici care privesc situația persoanelor care practică prostituția, ori inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați în primă instanță pentru fapte în legătură cu practicarea prostituției, dar nu li se reține și acestora infracțiunea de prostituție.

Cu privire la infracțiunea de proxenetism, inculpaților le este respectată prezumția de nevinovăție pe parcursului procesului penal și sunt judecați de o instanță care funcționează în limitele și cu competențele stabilite prin lege, așa încât orice referire la dispozițiile art. 23 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1) din Constituție este fără relevanță în cauză. De asemenea, aceeași argumentație este aplicabilă și pentru excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

Potrivit acestui text de lege, constituie infracțiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane.

Modalitățile de comitere acestei infracțiuni - recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane - sunt prevăzute cu caracter alternativ, însă scopul urmărit prin comiterea faptei este unic - acela de a exploata o persoană, fără a fi enumerate limitativ activitățile care constituie scopul exploatării - prostituție, cerșetorie, muncă etc. Ca și în cazul art. 329 alin. (1) C. pen., dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 pot viza și prostituția, dar tot ca activitate umană, iar nu în mod necesar ca infracțiune. Drept urmare, și în ipoteza acestei infracțiuni, instanța a analizat existența infracțiunii de trafic de persoane prin raportare la activitatea de prostituție, iar nu prin referire la infracțiunea de prostituție.

Faptul că în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 este instituită o cauză de nepedepsire pentru persoana supusă traficului de persoane, care a săvârșit, ca urmare a exploatării sale, infracțiunea de prostituție sau cea de cerșetorie, nu implică în mod necesar săvârșirea unei infracțiuni de prostituție, iar dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 nu impun ca și element constitutiv al infracțiunii de trafic de persoane săvârșirea unei infracțiuni de prostituție. În fapt, se poate constata doar existența unei activități de prostituție, care să exceadă sferei dreptul penal, din diferite motive, cum ar fi existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, așa încât nu prezintă relevanță în cauză săvârșirea sau nu a unei infracțiuni de prostituție, întrucât nu această infracțiune face obiectul cauzei și nici nu este menționată în conținutul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

Instanța de apel a concluzionat că excepțiile de neconstituționalitate invocate de inculpați, deși vizează textele de lege care incriminează faptele reținute în sarcina inculpaților, în concret nu au legătură cu dezlegarea ce urmează a fi dată în cauză, motiv pentru care a respins ca inadmisibilă cererea inculpaților C.A. și C.M. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 alin. (1) C. pen. II. Inculpatul C.A.

a mai solicitat revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, dispusă prin încheierea de ședință din data de 12 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 868/2006, cu privire la care instanța a reținut următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 12 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 868/2006, definitivă prin Decizia penală nr. 504/P din 15 septembrie 2006 a Curții de Apei Constanța, s-a dispus, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. și art. 145 C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului C.A. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea fără încuviințarea instanței. Prin Sentința penală nr. 452 din 06 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 4246/118/2006 (dosar nr. vechi 868/2006) s-a dispus condamnarea inculpatului C.A.

la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea a 3 infracțiuni prev. de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și 2 infracțiuni prev. de art. 329 alin. (1), (2) C. pen. Prima instanță nu a dispus nicio măsură cu privire la măsura preventivă a obligării inculpatului C.A. de a nu părăsi localitatea fără încuviințarea instanței. Prin Decizia penală nr. 37/P din 20 martie 2008 a Curții de Apel Constanța au fost admise apelurile declarate de inculpații C.A. și C.M. împotriva Sentinței penale nr. 452 din 06 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 4246/118/2006 (dosar nr. vechi 868/2006), a fost desființată sentința penală apelată și cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.

După rejudecare, prin Sentința penală nr. 328 din 03 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 2753/118/2008 (care face obiectul apelurilor din prezenta cauză), inculpatul C.A. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea a 3 infracțiuni prev. de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și 2 infracțiuni prev. de art. 329 alin. (1), (2) C. pen. De asemenea, instanța nu a dispus cu privire la măsura preventivă a obligării inculpatului C.A. de a nu părăsi localitatea fără încuviințarea instanței. Inculpatul C.A. este acuzat că, în luna septembrie 2003, a recrutat-o prin înșelăciune, prin promisiunea găsirii unui loc de muncă, pe partea vătămată S.I., facilitându-i obținerea pașaportului și transportul până în Spania, unde timp de circa cinci luni, împreună cu C.M.

a exploatat-o sexual prin obligarea la practicarea prostituției; în luna aprilie 2004, a recrutat-o prin înșelăciune pe partea vătămată I.S. în vederea exploatării sexuale a acesteia, prin obligarea la practicarea prostituției, facilitându-i în acest scop obținerea pașaportului, după o înțelegere prealabilă cu inculpata C.M.; în luna octombrie 2004 a recrutat-o prin înșelăciune pe S.M., facilitându-i obținerea pașaportului și transportul în Spania, unde, în luna noiembrie 2004, împreună cu C.M. a exploatat-o sexual, prin obligarea la practicarea prostituției, după o înțelegere prealabilă cu inculpata; în luna septembrie 2003, a recrutat-o pentru prostituție pe F.V.

și ulterior, timp de mai multe luni, a îndemnat-o, i-a înlesnit și a obținut foloase materiale de pe urma practicării prostituției de către aceasta; în cursul lunii octombrie 2004 a recrutat-o pentru prostituție pe O.L., iar ulterior, în cursul lunii noiembrie 2004, a îndemnat-o, i-a înlesnit și a obținut foloase materiale de pe urma practicării prostituției de către aceasta. Inculpatul C.A. este supus măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de peste 3 ani și 8 luni, perioadă în care s-a parcurs primul ciclu procesual, dar și rejudecarea cauzei de prima instanță, urmare a Deciziei penale nr. 37/P din 20 martie 2008 a Curții de Apel Constanța. În acest interval de timp au fost readministrate aproape în totalitate mijloacele de probă din faza de urmărire penală, iar inculpatul C.A.

s-a prezentat cu regularitate în fața instanței, și-a angajat un apărător ales, dovedind interes în vederea soluționării cauzei, chiar dacă poziția sa este una de nerecunoaștere a acuzațiilor penale ce i se aduc. Având în vedere data la care a fost dispusă măsura obligării de a nu părăsi localitatea, instanța de apel a apreciat că măsura preventivă a atins o durată rezonabilă, iar restrângerea în continuare a dreptului la libera circulație al inculpatului C.A. nu mai este proporțională scopului urmărit.

Natura și gravitatea acuzațiilor aduse inculpatului, caracterul transfrontalier al activității nu mai pot constitui argumente suficiente pentru restrângerea dreptului la circulație al inculpatului, în condițiile în care conduita sa procesuală din ultima perioadă nu lasă să se întrevadă posibilitatea concretă că ar intenționa să se sustragă de la executarea eventualei pedepse, iar eventuala intenție de a influența negativ cercetarea judecătorească este lipsită de eficiență. În faza apelului a fost pusă în discuție audierea inculpaților C.A.

și C.M., care au uzat de dreptul de tăcere, potrivit art. 70 alin. (2) C. pen., nici inculpații și nici procurorul nu au mai formulat cereri suplimentare, inclusiv sub aspectul probatoriului, așa încât nu s-ar mai pune problema influențării cercetării judecătorești, care ar putea avea loc în faza apelului, elemente suplimentare celor arătate în încheierea de ședință din data de 23 februarie 2010. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea nu mai este necesară nici raportat la dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen. ce reglementează scopul măsurilor preventive. În încheierea de ședință din data de 12 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 868/2006, definitivă prin Decizia penală nr. 504/P/l 5 septembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului C.A.

cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, s-a arătat că această din urmă măsură preventivă este necesară și suficientă pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, din perspectiva administrării mijloacelor de probă. Dat fiind că nu mai sunt mijloace de probă care să fie administrate, nu mai subzistă temeiurile care au impus luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea. Instanța de apel a reținut că sunt în continuare aplicabile argumentele arătate în încheierea de ședință din data de 23 februarie 2010 - când instanța de apel a mai dispus revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, soluție care nu a fost menținută în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție - respectiv că, potrivit art. 2 parag.

3 din Protocolul nr. 4 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la libera circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Această restrângere nu poate fi acceptată decât prin raportare și la durata rezonabilă a măsurii, condiție ce rezultă din art. 6 parag. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât prin perpetuarea unei măsuri restrictive de drepturi se încalcă dreptul la un proces echitabil, cu referire la componenta soluționării cauzei într-un termen rezonabil.

O altă subliniere făcută de instanța de apel se referă la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", statuându-se că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente.

Curtea Europeană a avut în vedere și "comportamentul acuzatului", cerând ca acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franței), dar că nu i se va putea imputa prelungirea procedurii de urmărire penală, dacă a voit să producă anumite probe de natură să-l disculpe sau pentru că a cerut efectuarea unor investigații suplimentare pertinente, ori pentru că a utilizat toate căile de atac disponibile în legislația națională (Decizia din 8 februarie 1996 în cauza A. contra Danemarcei; Decizia din 29 aprilie 1998 în cauza Henera contra Franței; Decizia din 31 martie 1998). Având în vedere durata procedurii judiciare în general, care nu poate fi imputată exclusiv inculpatului, dar în special durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, instanța de apel a apreciat că nu mai subzistă temeiurile inițiale și nu au apărut altele noi, pentru ca inculpatul să fie supus în continuare măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, care îi limitează semnificativ dreptul la circulație.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs parchetul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și inculpații C.A. și C.M. Prin recursul parchetului s-a criticat dispoziția instanței de apel de de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă față de inculpatul C.A., solicitându-se casarea în parte a încheierii atacate și pe fond menținerea acestei măsuri, întrucât se creează un pericol concret pentru ordinea publică, existând riscul ca inculpatul să părăsească țara. Prin recursurile inculpaților s-a solicitat casarea în parte a încheierii și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale, susținându-se că sunt îndeplinite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate invocată având legătură cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de parchet este fondat, iar recursurile inculpaților sunt nefondate. Din actele dosarului rezultă că, în raport de elementele care configurează faptele reținute în sarcina inculpatului C.A., respectiv modalitatea și împrejurările concrete de comitere a acestora, gravitatea, complexitatea și caracterul transfrontalier al activității infracționale, numărul mare al victimelor, impactul social negativ al celor cinci infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, nu se impunea revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu dispusă față de acesta.

Deși dreptul la liberă circulație este garantat de art. 25 din Constituția României, acest drept poate face obiectul unor restrângeri în condițiile prevăzute de legile interne și de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar menținerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu față de inculpat are caracter rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei și comportamentul inculpatului și este necesară pentru apărarea ordinii publice și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen. Astfel, măsura obligării de a nu părăsi localitatea este necesar a fi menținută și prin prisma dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., în vederea bunei desfășurări a procesului penal, prevenirea săvârșirii unor fapte asemănătoare de către inculpat și împiedicării sustragerii lui de la judecată, în raport și de poziția constantă a acestuia de nerecunoaștere a faptelor pentru care este cercetat. În ceea ce privește dispoziția instanței de apel de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că aceasta este corectă, întrucât, așa cum judicios și amplu s-a argumentat în încheierea atacată, deși excepțiile de neconstituționalitate invocate de inculpați vizează texte de lege care incriminează faptele reținute în sarcina inculpaților, în concret acestea nu au relevanță în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva încheierii din 21 mai 2010 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1624/36/2009, privind pe inculpații C.A. și C.M. Se va casa în parte încheierea atacată și, rejudecând, se va respinge cererea inculpatului C.A. de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, măsură care va fi menținută și se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații C.A. și C.M. împotriva aceleiași încheieri. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva încheierii din 21 mai 2010 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1624/36/2009, privind pe inculpații C.A. și C.M. Casează în parte încheierea atacată și, rejudecând: Respinge cererea inculpatului C.A. de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, măsură pe care o menține. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații C.A. și C.M. împotriva aceleiași decizii penale. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 iunie 2010.