ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1769/2009

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 7 din 21

ianuarie 2009, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondată, plângerea

formulată de R.A. și R.C. împotriva rezoluției nr. 10/P/2008 din 25 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, precum și a rezoluției nr. 291/II/2/2008 din 17

iunie 2008 a procurorului general al parchetului sus-menționat.

Instanța a reținut că petentul V.T. a

formulat la parchet la data de 9 martie 2007 plângerea împotriva numitului I.G.,

susținând că acesta a solicitat la data de 4 martie 1991 Notariatului de Stat

Județean Bihor, în nume propriu și pentru I.I. și S.F., dezbaterea succesiunii

după defunctul V.T., decedat la 3 iulie 1962 și l-a instigat pe notarul de stat

D.C. să ateste în fals prin încheierea din 5 martie 1991 că fiicele

defunctului, respectiv I.F. și V.L., au fost prezente și că au renunțat la

moștenire.

La dosarul succesoral – arată petentul –

nu există dovada citării celor două moștenitoare și nici declarațiile lor de

renunțare.

Certificatul de moștenitor, eliberat

pentru moștenitorii acceptanți I.G., I.I. și S.F., nepoți de fiică, a fost

folosit de I.G. pentru obținerea titlului de proprietate din 20 decembrie 1994

eliberat de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra

Terenurilor – Bihor pentru suprafața de 9,98 ha.

Prin rezoluția nr.10/P/2008 din 25 martie

2008 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus neînceperea urmăririi

penale față de notarul public D.C. sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 26

C. pen. raportat la art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen. constatând, cumulativ,

că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni și,

respectiv, că s-a și împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

În motivarea soluției de neurmărire s-a

reținut că, în adevăr, prin încheierea din 5 martie 1991, notarul de stat D.C.

a luat act de renunțare la moștenire a numitelor I.F., născută V., fiică și V.L.,

fiică, ambele prezente și au acceptat moștenirea I.G., I.I. și S.F., născută I.,

nepoți de fiică.

Aceste consemnări ale notarului - reține

procurorul – fac dovada faptului până la înscrierea în fals.

Cele două fiice ale defunctului erau în

viață la data deschiderii succesiunii, I.F. decedând la 24 aprilie 1996, iar V.L.

la 16 martie 1999.

Pe baza acestei încheieri a fost eliberat

certificatul de moștenitor nr. 310 din 5 martie 1991 pe numele celor 3

moștenitori acceptanți și în temeiul acestuia a fost eliberat titlul de

proprietate asupra terenului de 9,98 ha din 20 decembrie 1994.

Deși erau în viață, fiicele defunctului nu

au cerut reconstituirea dreptului de proprietate și nici nu au contestat

certificatul de moștenitor sau titlul de proprietate eliberat de Comisia

constituită conform Legii nr. 18/1991.

De menționat că V.L., una dintre fiicele

defunctului renunțătoare la moștenire, a fost soția petiționarului din cauză, V.T.

În constatarea legalității certificatului

de moștenitor, s-au mai adus și alte argumente, rezultând din împrejurări

colaterale, care demonstrează realitatea renunțării la moștenire.

Astfel, V.L., soția petiționarului din

cauză, i-a instituit legatari universali pentru caz de moarte pe nepoții de

soră I.G., I.I., S.F. și R.A. prin testamentul autentic nr. 4449 din 2 martie

1989 deși avea moștenitor rezervatar pe soțul petent V.T.

După decesul numitei V.L., soțul

acesteia, petentul V.T., a introdus acțiune la Judecătoria Oradea pentru anularea titlului de proprietate nr. 312 din 20 decembrie 1994.

Separat, petentul a făcut demersuri

pentru deschiderea succesiunii după fosta soție V.L., obținând finalmente

calitatea de unic moștenitor întrucât nepoții de soră, legatari universali

testamentari, nu au acceptat succesiunea în termen legal.

Oricum – reține procurorul – în răspunsul

la interogatoriu în dosarul nr. 4921/2005 al Curții de Apel Oradea, petentul V.T.

arată că „nu știe cine s-a ocupat de înmormântarea soției sale V.L.”, ceea ce

demonstrează că legatarii universali s-au ocupat de înmormântare, în consens cu

dorința defunctei consemnată în testament și motivația gratificării.

Pe de altă parte, s-a mai constatat prin

rezoluția de neurmărire că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare și

pentru că este incident cazul de împiedicare prevăzut de art. 10 lit. g) C.

proc. pen., respectiv fiind împlinit termenul de prescripție a răspunderii

penale.

Plângerea petentului V.T. împotriva

soluției de neurmărire a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 291/II/2/2008

a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În temeiul art. 278

1

C. proc.

pen. petenții R.A. și R.C., interesați în cauză, au formulat plângere împotriva

rezoluției de netrimitere în judecată la judecătorul Curții de Apel Oradea

care, așa cum s-a arătat, prin sentința penală nr. 7 din 21 ianuarie 2009 a respins-o ca nefondată.

Instanța a constatat temeinicia și

legalitatea rezoluției nr. 10/P/2008 din 25 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, motivată, pe de o parte, de lipsa unuia din

elementele constitutive ale infracțiunilor, nerezultând din nicio împrejurare că

datele consemnate de notarul de stat nu ar corespunde realității iar, pe de

altă parte, că în prezent a intervenit cauza de împiedicare a exercitării

acțiunii penale, respectiv prescripția răspunderii penale.

Împotriva acestei hotărâri, petenții R.A.

și R.C. au declarat recurs, susținând că în realitate actul notarial contestat

a fost redactat chiar de I.G., care era tot notar, coleg de birou cu D.C. și

acest aspect poate fi dovedit prin efectuarea unei expertize grafologice.

Verificând hotărârea atacată, pe baza

actelor și lucrărilor de la dosar, sub toate aspectele, în conformitate cu

dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că

recursul nu este fondat.

Soluția adoptată de instanță este legală

și temeinică, motivarea acesteia, judicioasă, reunind datele ce rezultă din

înscrisurile contestate, cu fapte și împrejurări relative la timp și la

relațiile persoanelor interesate și susținând, astfel, realitatea celor

consemnate prin încheierea din 5 martie 1991.

Motivarea hotărârii este construită pe

materialul judiciar posibil de administrat în faza actelor premergătoare

începerii urmăririi penale, în care, potrivit art. 224 alin. (3) C. proc. pen.,

poate constitui mijloc de probă numai procesul-verbal prin care se constată

efectuarea unor acte premergătoare.

Însă, în conformitate cu dispozițiile

art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală nu poate dispune

începerea urmăririi penale în cauză decât atunci când din actul de sesizare sau

actele premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută în art. 10 C. proc. pen.

În situația în care există un astfel de

caz de împiedicare, procurorul dispune neînceperea urmăririi penale.

În cauza de față, din însăși plângerea

petiționarului V.T. a rezultat existența cazului de împiedicare a punerii în

mișcare a acțiunii penală față de făptuitori, prevăzut de art. 10 alin. (1)

lit. g) C. proc. pen., respectiv al prescripției răspunderii penale.

Și acest motiv a fost luat în considerare

de instanță în adoptarea soluției de respingere a acțiunii petiționarilor,

astfel încât, constatând că hotărârea este legală și temeinică, Curtea va

respinge recursul petiționarilor, ca nefondat.

Petiționarii urmează să fie obligați la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în conformitate cu dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de petiționarii R.C. și R.A. împotriva sentinței penale nr. 7 din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurenții petiționari la câte 80

lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 mai

2009.