ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10029/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 360 /C din 18 noiembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 1093/111/2008, Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamantul W.S., în contradictoriu cu pârâtul P.M. Oradea – Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 și, în consecință, a dispus anularea parțială a dispoziției nr. 5022 din 17 decembrie 2004 emisă de intimat, pe care l-a obligat să emită o dispoziție de restituire în natură, în favoarea reclamantului, pentru cota de ½ parte, rămasă liberă din imobilul situat în Oradea, înscris în C.F. 6454, în suprafață de 180 m.p. și înscrierea acestui drept în cartea funciară; a obligat intimatul să plătească reclamantului 3.500 lei onorariu de avocat și a respins acțiunea față de intimatul S.R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că terenul în litigiu este situat în Oradea, înscris în C.F.

6454 Oradea, în suprafață de 180 m.p., iar sub B9 și B 10 apar ca proprietari tabulari reclamantul și sora sa W.V.; că, în anul 1946, cota de ½ parte din teren a trecut în proprietatea Statului Român, iar în anul 1966 și cealaltă cotă-parte din imobil a trecut în proprietatea statului; că notificarea formulată de reclamant a fost respinsă prin dispoziția contestată, cu motivarea că nu s-a dovedit calitatea acestuia de moștenitor al proprietarului tabular asupra imobilului revendicat; că la dosar s-au depus acte din care rezultă că reclamantul a cumpărat de la sora sa dreptul acesteia de a cere restituirea terenului în litigiu contra sumei de 39.800 Shecheli noi, echivalentul a 10.000 de euro, testamentul, întocmit la data de 13 decembrie 2004, prin care sora sa testează în favoarea reclamantului orice altă avere care i s-ar adăuga, precum și certificatul de deces al surorii sale; că terenul se încadrează în prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, putând fi restituit în natură.

Prin decizia nr. 72/ A din 21 aprilie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul P.M. Oradea și a obligat apelantul să plătească intimatului suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel, reținând, în esență, că din copia cărții funciare nr. 6454 Oradea, rezultă că în anul 1951 se intabulează dreptul de proprietate, cu titlu de moștenire, în favoarea numitelor W.E. și G.E., în părți egale (sub B 7 și B 8). În baza certificatului de moștenitor nr. 43/1963 eliberat de fostul N.S.R. Crișana, porțiunea de sub B 7, aparținând defunctei W.E., se intabulează cu titlu de moștenire, în părți egale, în favoarea lui W.Șt. și W.V., sub B 9 și B 10, pentru ca la data de 8 februarie 1964, porțiunea de sub B 9 și B 10 să treacă în proprietatea S.R., cu titlu de donațiune, sub B 12. În anul 1966 a trecut în proprietatea S.R.

și cealaltă porțiune de sub B 8, cu titlu de bun părăsit, această cotă-parte de 1/2 fiind restituită prin dispoziție moștenitorului proprietarei tabulare (G.E.), respectiv D.G., care, ulterior, a înstrăinat-o. Potrivit actelor depuse la dosar numele de „W.V.” a fost schimbat în „W.H.”, iar numele de „W.I.” în „W.S.”; că, la data de 26 noiembrie 2005, a decedat B.M., fostă W.V., apoi H., în H. (Israel ), iar, potrivit testamentului încheiat la data de 13 decembrie 2004, sora reclamantului i-a lăsat acestuia, printre altele, și imobilul din România, situat în Oradea, str. Jean Jacques Rousseau.

S-a concluzionat că, față de cele relevate mai sus, în mod corect, prima instanță a reținut că intimatul-reclamant a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și că pe terenul în litigiu se află o construcție nouă ce aparține numitei H.R., coproprietară asupra celeilalte cote de 180/360 părți din imobil. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul P.M. Oradea, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât arată că hotărârile pronunțate de prima instanță și instanța de apel sunt criticabile raportate la prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 și la Normele de aplicare a acestei legi, respectiv H.G.

nr. 250/2007, care prevăd că, în toate cazurile, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și, totodată, de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces, existența și utilizarea unor amenajări subterane, conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, ș.m.d. Chiar dacă aceste prevederi legale se referă la entitatea deținătoare, se arată că instanța de judecată avea obligația să verifice dacă este posibilă o asemenea măsură.

Întrucât pe terenul în litigiu s-a edificat o construcție nouă, de numita H.R., construcția inițială fiind demolată, se arată că terenul nu poate fi restituit din motive neimputabile pârâtului, astfel că instanța de apel a considerat, în mod greșit, că în prezenta cauză culpa procesuală aparține apelantului-pârât, sens în care l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată. Se concluzionează că, motivul pentru care nu s-a putut trece la retrocedarea în natură a imobilului este rezultatul faptei ilicite a unei terțe persoane, respectiv a numitei H.R., care a demolat întregul imobil. Examinând decizia în limita criticilor ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Ca temei legal al imposibilității restituirii în natură către intimatul-reclamant a terenului în litigiu, pârâtul-recurent a invocat dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 și ale H.G.

nr. 250/2007, respectiv art. 10.3. Potrivit art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, în toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte cu apă, gaz, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi utilitare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere, sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Faptul că pe terenul în litigiu numita H.R., coproprietara celeilalte cote de 180/360 părți din imobil, a edificat o construcție nouă nu se circumscrie situațiilor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 10/2001 și, respectiv, art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, când cererea de restituire în natură a imobilului, teren se respinge. Prin urmare, în mod corect, prima instanță a dispus restituirea în natură a terenului în litigiu către intimatul-reclamant, soluție menținută prin decizia atacată, potrivit art. 1, 7 și 9 din Legea nr. 10/2001, deoarece terenul este liber potrivit dispozițiilor acestui act normativ.

Critica potrivit căreia instanța de apel a considerat că în prezenta cauză culpa procesuală aparține apelantului-pârât, sens în care, greșit, l-a obligat la cheltuieli de judecată, deși nu s-a putut trece la retrocedarea în natură a imobilului din culpa unei terțe persoane, respectiv a numitei H.R., este nefondată. Apelantul-pârât nu a fost obligat în apel la cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant pentru că nu a restituit în natură imobilul în litigiu către acesta, ci pentru culpa procesuală în exercitarea apelului împotriva hotărârii primei instanțe, care, prin decizia recurată, a fost respins, ca nefondat, partea căzând astfel în pretenții, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul P.M. Oradea. Constatând culpa procesuală a recurentului-pârât, instanța, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acestuia la 2.943,6 lei cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul P.M. Oradea împotriva deciziei nr. 72/ A din 21 aprilie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Obligă recurentul P.M. Oradea la plata sumei de 2.943,6 lei către intimatul W.S., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2009.