ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 231/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 20 noiembrie 2006 reclamanta D.A. cheamă în judecată pe pârâta C.E. solicitând instanței să constate nulitatea actului juridic intitulat „Act adițional la Statutul și Contractul de societate ale SC A.C. SRL” autentificat sub nr. 3443 din 19 decembrie 2003 și obligarea pârâtei la plata drepturilor ce i se cuvin. Prin sentința civilă nr. 1210 din 5 decembrie 2006 Judecătoria Moreni admite excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și declină competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția comercială, reținând natura comercială a litigiului al cărui obiect este neevaluabil în bani.

La data de 9 martie 2007 reclamanta își precizează cererea în sensul că solicită constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de părți sociale intitulat și „act adițional”, autentificat sub nr. 3443 din 19 decembrie 2003 pentru încălcarea următoarelor condiții de valabilitate esențiale și obligatorii oricărui contract sinalagmatic translativ de proprietate: lipsa consimțământului reclamantei datorat erorii obstacol, nevalabilitatea consimțământului pârâtei datorat condiției pur potestative sub care a contract, nevalabilitatea obiectului contractului datorat lipsei efective a prețului vânzării ca element esențial al acestui act juridic, lipsa cauzei contractului, fraudarea legii, simulația actului vânzării, nulitatea actelor autentice ale cesiunii în condițiile certe ale nedeclarării valorii reale a cesiunii în cuprinsul actului autentic și eludarea plății taxelor legale de timbru datorate către stat.

Prin sentința nr. 1727 din 2 noiembrie 2007 Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, respinge acțiunea formulată de reclamantă, reținând, în acest sens, că reclamanta a primit suma de 450.000.000 lei Rol, că nu poate fi stabilit faptul că la momentul semnării contractului de cesiune consimțământul său ar fi fost alterat prin presiune psihică și n-ar fi citit actul câtă vreme notarul a consemnat că s-a procedat la autentificarea actului după citirea sa și consimțirea părților la autentificare, că presiunea psihică pretins exercitată de pârâtă nu a fost dovedită, că prețul cesiunii s-a făcut la valoarea nominală, iar părțile separat au stabilit și un alt preț, evidențiat în contabilitatea societății, astfel că instanța nu poate reține nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți pentru niciunul din motivele de nulitate invocate de reclamantă în precizările la acțiune.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe este respins ca nefondat prin decizia nr. 77 din 7 aprilie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, care reține că prin retragerea voluntară din societatea comercială reclamanta a primit drepturile bănești ce i se cuveneau ca diferență dintre activul și pasivul patrimonial, respectiv dividende, operațiunile cu privire la plățile efectuate către apelanta reclamantă fiind contabilizate în evidența societății în conturi corespunzătoare naturii fiecărei plăți, că actul adițional atacat a fost încheiat în formă autentică în fața unui notar public fiind semnat de reclamantă fără obiecțiuni, reclamanta nedovedind că ar fi fost împiedicată să solicite, la încheierea actului adițional, efectuarea unei expertize financiar contabile pentru aflarea situației exacte a pasivului și activului societății comerciale din care se retrăgea prin cedarea părților sociale către pârâta intimată, asociat rămas.

Împotriva deciziei de mai sus și a sentinței instanței de fond, reclamanta formulează recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia cu consecința modificării celor două hotărâri și, după rejudecare în fond, a admiterii acțiunii sale, cu cheltuieli de judecată.

În fundamentarea recursului său recurenta reclamantă susține, în esență, că instanțele criticate au încălcat practica judiciară obligatorie și au făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 22 1 din Legea nr. 31/1990 în redactarea în vigoare în 2003, a art. 5, art. 969, art. 970-977 C. civ., art. 1020, art. 1314-1334 C. civ., precum și că ambele instanțe au interpretat greșit actele deduse judecății și au schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, nemotivând respingerea susținerilor formulate de reclamantă cu privire la frauda la lege și simulația vânzării cotei semnificative de acțiuni, ca și lipsa prețului și a cauzei vânzării de părți sociale, și ignorând probele administrate în cauză și, mai ales, expertiza financiar-contabilă efectuată la prima instanță din care rezulta că sumele încasate de recurentă au reprezentat dividende și nu despăgubiri cuvenite pentru retragerea sa din societate, respectiv cotă parte din valoarea patrimoniului social.

Examinând recursul recurentei prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că acestea nu sunt întemeiate.

Față de întocmirea „actului adițional” de retragere din societate prin cesiunea de părți sociale din 19 decembrie 2003 în formă autentică, notarul constatând că, după citirea actului, reclamanta recurentă și pârâta intimată au consimțit la autentificarea acestuia semnând toate exemplarele sale, reclamanta recurentă neadministrând probe din care să rezulte obținerea semnăturii sale pe actul menționat prin presiune psihică cum afirmă, față de conținutul actului prin care recurenta reclamantă declară că a fost despăgubită integral pentru cesiunea părților sociale nemaiavând nici o pretenție față de cesionară sau de societate, cu excepția dividendelor cuvenite pentru anul 2003 conform bilanțului la 31 decembrie 2003, față de încasarea de către recurenta reclamantă între 19 decembrie 2002 și 31 decembrie 2003 a sumei de 450.000.000 lei potrivit chitanțelor depuse la dosar, 400.000.000 lei cu titlu de dividende și 50.000.000 lei cu titlu de despăgubiri, conform convenției încheiate între fostele asociate la 19 decembrie 2003 (fila 23 dosar de fond) dividendele achitate avându-și suport în bilanțul contabil întocmit pentru exercițiul financiar încheiat la 31 decembrie 2003 (fila 82 dosar de fond), se constată că în mod judicios instanța de fond a confirmat soluția pronunțată de primă instanță de respingere a acțiunii recurentei reclamante,

instanțele făcând o corectă aplicare a dispozițiilor de lege invocate de recurentă, respectiv a dispozițiilor art. 226 alin. (1) și (6) din Legea nr. 31/1990, republicată, reclamanta retrăgându-se din societate cu acordul celorlalți asociați, iar drepturile sale cuvenite pentru părțile sociale fiind stabilite prin acord cu ceilalți asociați. Dând eficiență contractului de cesiune de părți sociale încheiat sub forma „actului adițional” autentificat la 19 decembrie 2003 și Convenției dintre asociați din aceeași dată, instanțele criticate de recurentă au făcut o corectă aplicare și dispozițiilor art. 962, art. 969-977 C. civ. Cât privește încălcarea dispozițiilor art. 1020 C. civ. și a art. 1314-1334 C. civ.

invocată de reclamantă, aceasta nu a fost dovedită de recurenta reclamantă, iar din dezvoltarea motivelor de recurs, marcat incoerentă, nu se poate stabili în ce ar consta greșita aplicare de către primele instanțe a uneia sau alteia dintre dispozițiile citate, câtă vreme instanța de fond a stabilit judicios că nu se poate reține nulitatea absolută a contractului de cesiune de părți sociale încheiat de părți pentru niciunul din motivele de nulitate invocate de reclamanta recurentă în precizările la acțiune, soluție întemeiat confirmată și de instanța de control judiciar. Cele de mai sus dovedesc că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat.

Se reține de asemenea că instanțele de fond și apel au dat o corectă interpretare actelor deduse judecății, cărora le-a apreciat corect natura și înțelesul vădit lămurit, pronunțând hotărâri motivate bazate tocmai pe această corectă interpretare a menționatelor acte, respectiv contractul de cesiune de părți sociale încheiat sub denumirea de „act adițional” și convenția dintre părți din 19 decembrie 2003, astfel că nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Față de cele de mai sus, constatându-se că decizia recurată, care confirmă soluția dată de prima instanță, este legală și temeinică, recursul declarat de recurenta reclamantă urmează a fi respins ca nefondat, dându-se eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta reclamantă căzută în pretenții urmează a fi obligată să plătească pârâtei intimate suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 77 din 7 aprilie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată de 1.500 lei către intimată. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2009.