ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3605/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3605/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursurilor de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 2818 din 23 octombrie 2008,
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a
admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul C.C.D., în contradictoriu cu
pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, și a obligat autoritatea
pârâtă la plata către reclamant a drepturilor bănești cuvenite acestuia pentru
perioada 18 mai 2007-
14 august 2007, în
calitate de ofițer de legătură în Italia, funcție căreia îi sunt aplicabile,
în
ceea ce privește salarizarea, dispozițiile legale privind personalul trimis în
misiune permanentă în străinătate, conform art. 17
alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007.
Prin aceeași sentință au fost respinse, ca
neîntemeiate, capetele de acțiune
având ca
obiect plata alocației de stat și acordarea de daune de întârziere.
Pentru a pronunța această sentință,
instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Este necontestat
de pârât și rezultă din actele dosarului că reclamantul a fost
selectat, în urma unui concurs, să
funcționeze în perioada 18 mai - 14 august 2007, în
calitate
de ofițer de legătură în Italia.
Temeiul legal al trimiterii reclamantului în
misiune sunt Ordinul M.I.R.A. nr. S/1
II
3554 din 28 iunie
2007 și Nota de raport nr. 67728 din 15 mai 2007, fiind emisă și adresă către
Centrul de Cooperare Polițienească Internațională.
La întoarcerea în
țară, reclamantul a întocmit raport împreună cu punctele de
vedere ale direcțiilor de resort din cadrul M.I.R.A., în care solicita
reanalizarea situației salariale în raport de dispozițiile art. 17 alin. (1)
din O.U.G. nr. 30/2007, în
concret solicitând
plata drepturilor bănești cuvenite și contestând refuzul
nejustificat al autorității pârâte de a-i
reglementa situația drepturilor bănești solicitate în raportul personal nr. 1824139
din 12 septembrie 2008, înregistrat sub nr. 1824139/CCPI din 12 septembrie 2007.
Apreciază
instanța de fond că în cauză sunt îndeplinite condițiile unui refuz
nejustificat de soluționare a unei cereri privind un drept recunoscut
de lege, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004,
deoarece reclamantul a avut, în perioada 18 mai - 14 august 2007, calitatea de
ofițer de legătură în Italia, activitatea desfășurată vizând acordarea de
sprijin și asistență Serviciului de Cooperare Polițienească Internațională.
Reclamantul a
executat, reține prima instanță, o misiune specifică temporară
ca ofițer de legătură dar aceasta nu îl
exceptează de la aplicarea, în calitate de ofițer
de
legătură, a dispozițiilor speciale ale art. 17 alin. (7) din O.U.G. nr. 30/2007
privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei
Administrative, conform cărora, în ceea ce privește salarizarea, acesta
beneficiază
de dispozițiile H.G. nr. 837/1995
privind personalul trimis în misiune permanentă în
străinătate.
De asemenea, se arată în considerentele
hotărârii recurate, în baza art. 17
alin. (7)
din O.U.G. nr. 30/2007, funcția reclamantului a fost asimilată și, pe cale de
consecință, este culpa pârâtului, care nu a inițiat procedura de corelare a
acestor
prevederi legale cu cele ale H.G. nr. 837/1995, în sensul ca
funcția de ofițer de
legătură avută de
reclamant să fie asimilată din punct de vedere al salarizării cu una
din
funcțiile prevăzute în Legea nr. 495/2004 privind salarizarea și alte drepturi
bănești ale personalului din administrația centrală a Ministerului Afacerilor
Externe și de la misiunile diplomatice, oficiile consulare și institutele
culturale românești din străinătate.
Așa fiind, reține instanța de fond, reclamantul
este îndreptățit la plata
drepturilor
bănești pentru perioada în care a avut calitatea de ofițer de legătură în
Italia, conform art. 17 alin .(7) din O.U.G. nr. 30/2007, însă nu în cuantumul
precizat
și propus de reclamant, deoarece calcularea în concret a acestuia
s-a realizat ca
urmare a echivalării
funcției sale cu cea de atașat de afaceri adjunct clasa a Il-a,
echivalare
ipotetică realizată de reclamant fără corelarea actelor normative în vigoare.
Cuantumul în
concret al sumei, reține prima instanță, urmează a fi stabilit ca
o consecință directă a asimilării funcției
de ofițer de legătură, conform art. 17 alin. (7)
din
O.U.G. nr. 30/2007, cu una din funcțiile prevăzute în anexa la Legea nr. 495/2007,
fiind culpa pârâtului, care nu a făcut demersuri pentru aplicarea dispozițiilor
legale menționate, în raport de legile speciale de salarizare ale personalului
trimis în misiune permanentă în străinătate.
Celelalte cereri ale reclamantului au fost
apreciate de instanța de fond ca
fiind
neîntemeiate, reținându-se, pe de o parte, că reclamantul nu a probat dreptul
la
plata indemnizației lunare la
nivelul alocației de stat solicitate iar, pe de altă parte,
că instanța
nu poate reține o rea credință a pârâtului pentru neplata drepturilor
salariale solicitate, în fapt refuzul
nejustificat fiind determinat de lipsa de inițiativă a
autorității
pârâte în corelarea actelor normative pentru a fi respectate drepturile
reclamantului în calitate de ofițer de legătură.
Împotriva acestei sentințe,
considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs atât reclamantul cât
și pârâtul.
În motivarea recursului, reclamantul
critică soluția instanței de fond referitoare la capetele de cerere privind
plata alocației de stat pentru copilul său în vârstă de 2 ani și a daunelor de
întârziere, arătând, în esență, că acestea au fost respinse în mod greșit de
instanța de fond, în raport cu prevederile art. 41 lit. b) din Legea nr. 495/2004,
respectiv cu împrejurarea că a fost lipsit de folosința sumelor respective,
începând cu data la care trebuiau să fie acordate.
Pârâtul își motivează recursul în sensul că în
mod greșit a fost obligat la
plata către
reclamant a drepturilor bănești corespunzătoare perioadei 18 mai 2007 -14
august 2007, în care acesta a fost trimis în misiune în Italia, în calitate de
ofițer de
legătură, invocând
caracterul temporar al misiunii respective, pe de o parte, și
împrejurarea că funcția de ofițer de legătură nu
este asimilată de Legea nr. 495/2004
cu
o altă funcție din nomenclatorul cuprins în anexa 4 la acest act normativ, pe
de
altă parte.
Examinând sentința atacată, în raport cu actele
și lucrările dosarului, cu
motivele invocate
de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,
inclusiv
cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Curtea constată că recursurile
sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.
În
ce privește recursul pârâtului:
Conform
dispozițiilor art. 17 alin. (7) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și
funcționarea Ministerului Internelor și Reformei
Administrative,
„Personalului Ministerului Internelor și Reformei Administrative trimis la
misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României și la organismele
internaționale specializate din străinătate, precum și ofițerilor de legătură
le sunt aplicabile dispozițiile legale privind personalul trimis în misiune
permanentă în străinătate".
Or, drepturile salariale și de altă
natură ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate sunt
reglementate de H.G. nr. 837/1995, care la art. 1 lit. a) prevede că
„Personalul trimis în misiune permanentă în
străinătate
la misiunile diplomatice, la oficiile consulare și la alte reprezentanțe ale
României
în străinătate de către Ministerul Afacerilor Externe, precum și de către
celelalte ministere, organe și instituții de specialitate ale administrației
publice centrale, denumite în continuare unități trimițătoare, beneficiază, în
condițiile prevăzute de prezenta hotărâre, de salariu lunar în valută".
Cum, în cauză,
este necontestat și rezultă din actele dosarului că reclamantul a
fost selectat de către Ministerul Administrației și Internelor, în urma
unui concurs, și trimis în misiune în Italia, în calitate de ofițer de
legătură, în perioada 18 mai -14 august 2007, în mod corect a procedat instanța
de fond obligând autoritatea pârâtă la plata către reclamant a drepturilor
bănești cuvenite acestuia, în temeiul prevederilor legale citate, pentru perioada
respectivă.
Nu pot fi reținute argumentele invocate de
pârât, referitoare la neaplicarea în speță a prevederilor H.G. nr. 837/1995,
față de caracterul temporar al misiunii reclamantului și, respectiv, la
neprevederea funcției de ofițer de legătură în Nomenclatorul funcțiilor și
coeficienții de ierarhizare pentru determinarea salariilor în valută pentru
personalul trimis în misiune permanentă în străinătate, cuprins în anexa 4 la
Legea nr. 495/2004.
Aceasta,
întrucât, așa cum rezultă din cuprinsul art. 17 alin. (7) din O.U.G.
nr. 30/2007, mai sus citat, dispozițiile legale nu disting în ceea ce
privește activitatea ofițerilor de legătură, dacă aceasta este temporară sau
nedeterminată, prevăzând în mod imperativ că „ofițerilor de legătură le sunt
aplicabile dispozițiile legale privind personalul trimis în misiune permanentă
în
străinătate"; or, potrivit unui
principiu de drept, unde legea nu distinge nici noi nu o
putem face.
De asemenea, împrejurarea că funcția de ofițer
de legătură nu este asimilată
cu o altă
funcție prevăzută de actele normative ce reglementează drepturile salariale
și
de altă natură ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate nu
poate fi imputată reclamantului, întrucât, sarcina corelării prevederilor
actelor normative - în speță, art. 17 alin. (7) din O.U.G. nr. 30/2007, pe de o
parte, și H.G. nr. 837/1995 și Legea nr. 495/2004, pe de altă parte - revine
autorităților administrative competente,
inclusiv
autorității pârâte; or, potrivit unui alt principiu de drept, nimeni nu poate
invoca
în apărare propria-i culpă.
În
ce privește recursul reclamantului:
Într-adevăr, conform art. 1 lit. f) din H.G. nr.
837/1995, personalul trimis în misiune permanentă în străinătate, beneficiază,
pe lângă
salariul lunar în valută, și de
alte drepturi, printre care „o indemnizație lunară în lei
pentru copiii
aflați în întreținere în țară".
Reclamantul nu a făcut, însă, dovada
îndeplinirii condiției prevăzute de lege, la dosarul cauzei neregăsindu-se nici
un act care să ateste că are un copil în întreținere, așa cum susține în
cererea de chemare în judecată și în motivele de recurs.
De asemenea, în mod corect a reținut instanța
de fond că pârâtul nu poate fi obligat la plata de daune pentru întârziere,
motivat de lipsa corelării prevederilor actelor normative aplicabile în cauză.
Pentru considerentele arătate, recursurile
vor fi respinse ca nefondate, menținându-se sentința criticată, ca fiind
temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul
C.C.D. și pârâtul Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței
nr. 2818 din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 25 iunie 2009.