ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3605/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2818 din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul C.C.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, și a obligat autoritatea pârâtă la plata către reclamant a drepturilor bănești cuvenite acestuia pentru perioada 18 mai 2007- 14 august 2007, în calitate de ofițer de legătură în Italia, funcție căreia îi sunt aplicabile, în ceea ce privește salarizarea, dispozițiile legale privind personalul trimis în misiune permanentă în străinătate, conform art. 17 alin. (1) din O.U.G.

nr. 30/2007. Prin aceeași sentință au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de acțiune având ca obiect plata alocației de stat și acordarea de daune de întârziere. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Este necontestat de pârât și rezultă din actele dosarului că reclamantul a fost selectat, în urma unui concurs, să funcționeze în perioada 18 mai - 14 august 2007, în calitate de ofițer de legătură în Italia. Temeiul legal al trimiterii reclamantului în misiune sunt Ordinul M.I.R.A. nr. S/1 II 3554 din 28 iunie 2007 și Nota de raport nr. 67728 din 15 mai 2007, fiind emisă și adresă către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională. La întoarcerea în țară, reclamantul a întocmit raport împreună cu punctele de vedere ale direcțiilor de resort din cadrul M.I.R.A., în care solicita reanalizarea situației salariale în raport de dispozițiile art. 17 alin. (1) din O.U.G.

nr. 30/2007, în concret solicitând plata drepturilor bănești cuvenite și contestând refuzul nejustificat al autorității pârâte de a-i reglementa situația drepturilor bănești solicitate în raportul personal nr. 1824139 din 12 septembrie 2008, înregistrat sub nr. 1824139/CCPI din 12 septembrie 2007. Apreciază instanța de fond că în cauză sunt îndeplinite condițiile unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece reclamantul a avut, în perioada 18 mai - 14 august 2007, calitatea de ofițer de legătură în Italia, activitatea desfășurată vizând acordarea de sprijin și asistență Serviciului de Cooperare Polițienească Internațională.

Reclamantul a executat, reține prima instanță, o misiune specifică temporară ca ofițer de legătură dar aceasta nu îl exceptează de la aplicarea, în calitate de ofițer de legătură, a dispozițiilor speciale ale art. 17 alin. (7) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, conform cărora, în ceea ce privește salarizarea, acesta beneficiază de dispozițiile H.G. nr. 837/1995 privind personalul trimis în misiune permanentă în străinătate. De asemenea, se arată în considerentele hotărârii recurate, în baza art. 17 alin. (7) din O.U.G. nr. 30/2007, funcția reclamantului a fost asimilată și, pe cale de consecință, este culpa pârâtului, care nu a inițiat procedura de corelare a acestor prevederi legale cu cele ale H.G.

nr. 837/1995, în sensul ca funcția de ofițer de legătură avută de reclamant să fie asimilată din punct de vedere al salarizării cu una din funcțiile prevăzute în Legea nr. 495/2004 privind salarizarea și alte drepturi bănești ale personalului din administrația centrală a Ministerului Afacerilor Externe și de la misiunile diplomatice, oficiile consulare și institutele culturale românești din străinătate. Așa fiind, reține instanța de fond, reclamantul este îndreptățit la plata drepturilor bănești pentru perioada în care a avut calitatea de ofițer de legătură în Italia, conform art. 17 alin .(7) din O.U.G. nr. 30/2007, însă nu în cuantumul precizat și propus de reclamant, deoarece calcularea în concret a acestuia s-a realizat ca urmare a echivalării funcției sale cu cea de atașat de afaceri adjunct clasa a Il-a, echivalare ipotetică realizată de reclamant fără corelarea actelor normative în vigoare.

Cuantumul în concret al sumei, reține prima instanță, urmează a fi stabilit ca o consecință directă a asimilării funcției de ofițer de legătură, conform art. 17 alin. (7) din O.U.G. nr. 30/2007, cu una din funcțiile prevăzute în anexa la Legea nr. 495/2007, fiind culpa pârâtului, care nu a făcut demersuri pentru aplicarea dispozițiilor legale menționate, în raport de legile speciale de salarizare ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate.

Celelalte cereri ale reclamantului au fost apreciate de instanța de fond ca fiind neîntemeiate, reținându-se, pe de o parte, că reclamantul nu a probat dreptul la plata indemnizației lunare la nivelul alocației de stat solicitate iar, pe de altă parte, că instanța nu poate reține o rea credință a pârâtului pentru neplata drepturilor salariale solicitate, în fapt refuzul nejustificat fiind determinat de lipsa de inițiativă a autorității pârâte în corelarea actelor normative pentru a fi respectate drepturile reclamantului în calitate de ofițer de legătură. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul.

În motivarea recursului, reclamantul critică soluția instanței de fond referitoare la capetele de cerere privind plata alocației de stat pentru copilul său în vârstă de 2 ani și a daunelor de întârziere, arătând, în esență, că acestea au fost respinse în mod greșit de instanța de fond, în raport cu prevederile art. 41 lit. b) din Legea nr. 495/2004, respectiv cu împrejurarea că a fost lipsit de folosința sumelor respective, începând cu data la care trebuiau să fie acordate.

Pârâtul își motivează recursul în sensul că în mod greșit a fost obligat la plata către reclamant a drepturilor bănești corespunzătoare perioadei 18 mai 2007 -14 august 2007, în care acesta a fost trimis în misiune în Italia, în calitate de ofițer de legătură, invocând caracterul temporar al misiunii respective, pe de o parte, și împrejurarea că funcția de ofițer de legătură nu este asimilată de Legea nr. 495/2004 cu o altă funcție din nomenclatorul cuprins în anexa 4 la acest act normativ, pe de altă parte. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare. În ce privește recursul pârâtului: Conform dispozițiilor art. 17 alin. (7) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, „Personalului Ministerului Internelor și Reformei Administrative trimis la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României și la organismele internaționale specializate din străinătate, precum și ofițerilor de legătură le sunt aplicabile dispozițiile legale privind personalul trimis în misiune permanentă în străinătate". Or, drepturile salariale și de altă natură ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate sunt reglementate de H.G.

nr. 837/1995, care la art. 1 lit. a) prevede că „Personalul trimis în misiune permanentă în străinătate la misiunile diplomatice, la oficiile consulare și la alte reprezentanțe ale României în străinătate de către Ministerul Afacerilor Externe, precum și de către celelalte ministere, organe și instituții de specialitate ale administrației publice centrale, denumite în continuare unități trimițătoare, beneficiază, în condițiile prevăzute de prezenta hotărâre, de salariu lunar în valută". Cum, în cauză, este necontestat și rezultă din actele dosarului că reclamantul a fost selectat de către Ministerul Administrației și Internelor, în urma unui concurs, și trimis în misiune în Italia, în calitate de ofițer de legătură, în perioada 18 mai -14 august 2007, în mod corect a procedat instanța de fond obligând autoritatea pârâtă la plata către reclamant a drepturilor bănești cuvenite acestuia, în temeiul prevederilor legale citate, pentru perioada respectivă.

Nu pot fi reținute argumentele invocate de pârât, referitoare la neaplicarea în speță a prevederilor H.G. nr. 837/1995, față de caracterul temporar al misiunii reclamantului și, respectiv, la neprevederea funcției de ofițer de legătură în Nomenclatorul funcțiilor și coeficienții de ierarhizare pentru determinarea salariilor în valută pentru personalul trimis în misiune permanentă în străinătate, cuprins în anexa 4 la Legea nr. 495/2004. Aceasta, întrucât, așa cum rezultă din cuprinsul art. 17 alin. (7) din O.U.G. nr. 30/2007, mai sus citat, dispozițiile legale nu disting în ceea ce privește activitatea ofițerilor de legătură, dacă aceasta este temporară sau nedeterminată, prevăzând în mod imperativ că „ofițerilor de legătură le sunt aplicabile dispozițiile legale privind personalul trimis în misiune permanentă în străinătate"; or, potrivit unui principiu de drept, unde legea nu distinge nici noi nu o putem face.

De asemenea, împrejurarea că funcția de ofițer de legătură nu este asimilată cu o altă funcție prevăzută de actele normative ce reglementează drepturile salariale și de altă natură ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate nu poate fi imputată reclamantului, întrucât, sarcina corelării prevederilor actelor normative - în speță, art. 17 alin. (7) din O.U.G. nr. 30/2007, pe de o parte, și H.G. nr. 837/1995 și Legea nr. 495/2004, pe de altă parte - revine autorităților administrative competente, inclusiv autorității pârâte; or, potrivit unui alt principiu de drept, nimeni nu poate invoca în apărare propria-i culpă. În ce privește recursul reclamantului: Într-adevăr, conform art. 1 lit. f) din H.G.

nr. 837/1995, personalul trimis în misiune permanentă în străinătate, beneficiază, pe lângă salariul lunar în valută, și de alte drepturi, printre care „o indemnizație lunară în lei pentru copiii aflați în întreținere în țară". Reclamantul nu a făcut, însă, dovada îndeplinirii condiției prevăzute de lege, la dosarul cauzei neregăsindu-se nici un act care să ateste că are un copil în întreținere, așa cum susține în cererea de chemare în judecată și în motivele de recurs. De asemenea, în mod corect a reținut instanța de fond că pârâtul nu poate fi obligat la plata de daune pentru întârziere, motivat de lipsa corelării prevederilor actelor normative aplicabile în cauză. Pentru considerentele arătate, recursurile vor fi respinse ca nefondate, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursurile declarate de reclamantul C.C.D. și pârâtul Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței nr. 2818 din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2009.