ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1763/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1763/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

contestației în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată că prin decizia comercială nr. 150 din

3 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

a fost admisă contestația intimatei și a fost anulată licitația organizată în

data de 18 decembrie 2000, numai cu privire la utilajele adjudecate de către I.G.A.G.

În motivarea

hotărârii, instanța a reținut că punctajul ofertantei I.G.A.G. a fost calculat

greșit atât în ceea ce privește rotativa, cât și în ceea ce privește mașina de

tipar digital cu cerneală motiv pentru care în mod eronat a fost declarată I.G.A.G.

câștigătoare a licitației având ca obiect cele două utilaje.

Ulterior

pronunțării deciziei comerciale nr. 150 din 3 februarie 2003, între SC E. SRL,

în calitate de creditor-cedent, și P.I.C., în calitate de creditor-cesionar, a

fost încheiat contractul de cesiune de creanță nr. 156/16 decembrie 2005, prin

care creditorul-cesionar a preluat drepturile și obligațiile SC E. SRL cu

privire la creanța în valoare de 318.463 Euro reprezentând beneficiu

nerealizat, împreuna cu toate accesoriile (inclusiv dobândă legală) și

acțiunile aferente.

La data de 1

februarie 2006, P.I.C. a formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 4705/3/2006,

prin care a solicitat ca I.N. să fie obligată atât la plata sumei de 318.463 Euro,

reprezentând beneficiu nerealizat datorat refuzului acesteia de a încheia

contractul de vânzare-cumpărare cu intimata având ca obiect rotativa offset,

cât și la plata sumei de 57.323,34 Euro, reprezentând dobânda legală aferentă

sumei de 318.463 Euro.

Prin sentința

comercială nr. 5057 din 14 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată.

Apelul

declarat de P.I.C. împotriva sentinței comerciale nr. 5057 din 14 iunie 2006 a

fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 65 din 2 februarie 2007

pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Împotriva

acestei hotărâri, P.I.C. a declarat recurs ce a fost admis prin decizia nr. 3878

din 28 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care

instanța supremă a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale, a dispus casarea hotărârilor anterioare și trimiterea cauzei spre

rejudecare, pentru efectuarea unei expertize contabile care să stabilească

întinderea prejudiciului creat intimatei.

În

rejudecarea cauzei după casare, Tribunalul București a admis acțiunea intimatei

prin sentința nr. 6612 din 27 mai 2008 și a obligat C.N.I.M. SA BUCUREȘTI la

plata sumei de 318.464 Euro reprezentând prejudiciu (beneficiu nerealizat)

cauzat prin nedesemnarea SC E. SRL ca și câștigătoare a licitației organizată

la data de 18 decembrie 2000, precum și la plata sumei de 100.916,36 Euro reprezentând

dobânda legală aferentă acestei sume. Apelul declarat de C.N.I.M. SA BUCUREȘTI

împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat.

Împotriva

deciziei nr. 3878 din 28 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

a formulat contestație în anulare contestatoarea C.N.I.M. SA BUCUREȘTI care a

solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei nr. 3878 din 28

noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția comercială,

și, în rejudecarea recursului, admiterea recursului, în temeiul art. 304 pct. 3

C. proc. civ., casarea hotărârilor pronunțate în dosarul mai sus-menționat și

conform art. 312 alin. (2) C. proc. civ., trimiterea dosarului instanței

competente a judeca în fond acțiunea intimatei-reclamante P.I.C., respectiv

Secției de Contencios Administrativ a Tribunalului Bucuresti.

În motivare,

contestatoarea a invocat art. 317 alin. (1) pct. 2 coroborat cu art. 159 pct. 3

C. proc. civ., susținând, în esență, competența instanței de contencios

administrativ conform art. 84 din O.G. nr. 118/1999, art. 82 alin. (2) din O.U.G.

nr. 60/2001, art. 255 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Intimata a

depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității prezentei

contestații motivat cu două argumente: (1) art. 159 pct. 3 C. proc. civ.

invocat de către contestatoare reglementează un caz de necompetența teritorială

și nu de necompetență materială, astfel încât nu poate fi invocat în susținerea

contestației în anulare și (2) neîndeplinirea unui motiv general de admisibilitate

al contestației în anulare, anume: lipsa invocării de către contestatoare a

excepției necomptenței materiale în fața primei instanțe și în căile de atac.

Conform art.

137 C. proc. civ. analizând cu prioritate excepția invocată, Înalta Curte urmează

a o respinge pentru următoarele considerente:

Deși

concepția legiuitorului din 1993 a fost ca art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. să se refere la competența materială clasică, reglementările referitoare

la noțiunea de competență materială au evoluat în timp, atât în legislația

privind organizarea judecătorească, cât și în normele procesual civile din

diferite acte normative, apărând criterii noi de stabilire a competenței

materiale, în funcție atât de ierarhia în sistemul instanțelor judecătorești

din România, cât și de împărțirea fiecărei instanțe pe secții specializate care

sunt competente să soluționeze doar un anumit tip de cauze: contencios

administrativ, contencios fiscal, minori si familie, civile, penale sau

comerciale.

Față de

evoluția inerentă și evidentă a sistemului de drept românesc în ultimii ani,

Curtea apreciază că intenția inițială a legiuitorului din 1993 potrivit căreia

art. 159 pct. 3 s-ar referi numai la competența teritorială exclusivă, este

astăzi desuetă si anacronică și nu ține cont de realitățile legislative

prezente, conform cărora competența secțiilor unei instanțe are un caracter

absolut, fiind un caz de competență materială funcțională care poate interveni

între instanțe de același grad și pe care părțile nu o pot înlătura.

Având în

vedere aceste considerente, rezultă că art. 159 pct. 3 C. proc. civ. are în

vedere atât competența teritorială exclusivă, cât și competența materială funcțională,

care nu poate fi înlăturată de către niciuna dintre părți.

Înalta Curte

va avea în vedere la soluționarea excepției că I.N. nu a putut să invoce

necompetența materială funcțională pe calea apelului sau recursului.

Așa cum

reiese din decizia nr. 3878 din 28 noiembrie 2007, a cărei retractare o

solicită prin prezenta contestație în anulare, C.N.I.N. nu a avut niciodată

calitatea de apelantă sau recurentă în dosarele aflate pe rolul Curții de Apel

București și al Înaltei Curți de Casație si Justiție. In prezentul litigiu,

doar intimata P.I.C. a avut calitatea de apelantă sau recurentă si era singura

parte care ar fi avut interesul si ar fi putut să invoce necompetența materială

funcțională a secției comerciale a tribunalului în soluționarea cauzei.

Având în

vedere că pentru orice acțiune civilă sau cerere adresată instanței trebuie să fie

îndeplinită condiția existenței unui interes, rezultă că I.N., în calitate de

intimată-pârâtă în apel (prima instanță respingând cererea de chemare în

judecată introdusă de apelanta reclamantă P.I.C.) și în recurs (după ce

instanța de apel a respins apelul introdus de recurenta-reclamantă P.I.C.), a

avut interesul legitim și dreptul de a se apăra și a solicita respingerea

apelului, respectiv recursului și nu a putut sa invoce necompetența materială

funcțională a secției comerciale a tribunalului. Invocarea acestei excepții ar

fi echivalat cu solicitarea admiterii apelului sau recursului împotriva

hotărârilor judecătorești care îi erau favorabile, ceea ce era contrar

interesului procesual legitim al acesteia în cauzele respective.

In concluzie,

Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este admisibilă și va

respinge excepția invocată de intimata P.I.C.

Cât privește

fondul contestației în anulare, Înalta Curte va respinge criticile

contestatoarei pentru următoarele considerente:

Acțiunea este

de competența instanței comerciale, și nu a celei de contencios administrativ,

astfel încat în mod corect cauza a fost soluționată în prima instanță și în

apel de către instanțele comerciale și nu de cele de contencios administrativ:

Considerente

cu privire la cel dintâi ciclu procesual dintre părți:

La data de 23

ianuarie 2001, P.I.C. a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 40411 din 28

decembrie 2000 emisă de I.N., înaintată spre soluționare secției comerciale a

Tribunalului București.

In cadrul

acestui litigiu, înregistrat sub nr. 4582/2001, a fost invocată excepția

necompetenței funcționale a secției comerciale a Tribunalului București în

soluționarea acțiunii având ca obiect anularea licitației, sub motivarea că

potrivit art. 84 alin. (3) din O.G. nr. 118/1999, acțiunea în justiție se

introduce la secția de contencios administrativ a tribunalului din raza

teritorială a sediului autorității contractante.

Tribunalul

București, secția comercială, a respins excepția invocată prin încheierea de

ședință din 25 mai 2001, sub considerentul că prin O.U.G. nr. 202/1999, nr.

18/2000, nr.121/2000, nr. 141/2000 și nr. 186/2000, termenul de intrare în

vigoare prevăzut de art. III și art. 112 din O.G. nr. 118/1999 a fost prorogat

succesiv pana la 1 decembrie 2000.

La data

introducerii acțiunii în justiție, 23 ianuarie 2001, aplicabilitatea acestei

ordonanțe era suspendată pentru o perioadă de 90 de zile prin O.G. nr. 295/2000,

iar ulterior a fost suspendată pentru perioada 1 aprilie 2001-31 decembrie

2001.

Pentru aceste

motive, ținând cont și de natura comercială a cauzei, instanța de judecată a

reținut că acțiunea nu putea fi calificată ca fiind de competența instanței de

contencios administrativ, motiv pentru care a păstrat cauza spre competentă soluționare.

Recursul

formulat împotriva hotărârii pronunțate în acest litigiu, deci inclusiv cu

privire la încheierea de ședință din 25 mai 2001, a fost respins ca nefondat.

Cererea de

revizuire a hotărârii anterioare, formulată de P.I.C. și admisă prin decizia

comercială nr. 150 din 3 februarie 2003, a fost soluționată de către Secția a

VI-a Comercială a Curții de Apel București, care a reținut de asemenea

caracterul comercial al cauzei, urmare a efectului suspensiv al O.G. nr. 295/2000.

Considerente

cu privire la cel de-al doilea ciclu procesual dintre părți:

Ulterior

admiterii cererii de revizuire, intimata a formulat acțiune în pretenții,

întemeiată pe dispozițiile art. 1073, art. 1075 și art. 1077 C. civ., precum și

pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., solicitând obligarea I.N. la plata

beneficiului nerealizat urmare a neîncheierii de ditre aceasta a contractului

de vanzare-cumparare.

Acțiunea a

fost calificată ca fiind litigiu comercial conform dispozitiilor art. 3 C. com.

motiv pentru care a fost soluționată de secția comercială a instanțelor

competente atât în prima instanță si apel.

Prezentul

litigiu își are izvorul în prejudiciul cauzat intimatei prin neîncheierea unui

act juridic (în sens de negotium) care ar fi trebuit să conțină un act de comerț

ca operațiune juridică prin furnizarea către I.N. a unor mărfuri. Actele de

comerț sau faptele de comerț sunt acele acte juridice, fapte juridice ori

operațiuni economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea

de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulația mărfurilor

cu scopul de a obține profit.

Or, intimata

a urmărit obținerea de profit prin furnizarea unor mărfuri, acesta fiind

motivul pentru care a participat la licitația organizată de I.N. și pe care ar

fi trebuit să o câștige, dacă autoritatea contractantă ar fi calculat în mod

corect punctajul.

Înalta Curte

va reține următoarele argumente pentru inaplicabilitatea în cauză a

dispozițiilor art. 82 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 60/2001 privind

achizițiile publice, cu consecința necompetenței instanțelor de contencios

administrativ în soluționarea acesteia:

Potrivit

dispozițiilor art. 82 din O.U.G. nr. 60/2001, abrogată în prezent:

"Despăgubirile

se solicită numai prin acțiune în justiție, introdusă exclusiv în acest scop,

și numai după soluționarea pe cale administrativă a contestației sau în

justiție a acțiunilor prevăzute la art. 81 alin. (2).

Acțiunea în

justiție prin care se solicită despăgubiri se introduce la secția de contencios

administrativ a tribunalului în a cărei arie teritorială de competență se află

sediul autorității contractante. Împotriva hotărârii tribunalului se poate

declara recurs la secția de contencios administrativ a Curții de apel".

Așadar,

acțiunea în justiție având ca obiect despăgubiri, întemeiată pe art. 82 alin. (1)

din O.U.G. nr. 60/2001, are caracter subsidiar fie soluționării pe cale

administrativă a contestației (ceea ce nu s-a întâmplat în speță), fie

soluționării acțiunii în justiție prevăzută de art. 81 alin. (2) din actul

normativ menționat (situația de față).

Aplicabilitatea

temeiului juridic al acțiunii subsidiare în justiție pentru obținerea de

despăgubiri este subsumat incidenței în cauză a temeiului juridic al acțiunii

în justiție privind anularea actului administrativ contestat.

Or, în

prezenta cauză, nu se poate susține că sunt incidente dispozițiile art. 82

alin. (1) din O.U.G. nr. 60/2001 privind acțiunea în justiție pentru obținerea

de despăgubiri, atât timp cat nu este îndeplinită condiția existentei accesului

la o acțiune în justiție pentru anularea actului administrativ atacat,

reglementată de art. 81 alin. (2) din O.U.G. nr. 60/2001.

La data

nașterii dreptului intimatei de a solicita nulitatea actului administrativ

atacat - 18 decembrie 2000 - O.U.G. nr. 60/2001 nu era în vigoare, astfel încât

părțile nu puteau avea acces la acțiunea în justiție reglementată de art. 81

alin. (2) din actul normativ.

In lipsa

accesului la acest tip de acțiune în justiție, nu s-ar putea susține că

acțiunea în justiție reglementată de art. 82 alin. (1) din O.U.G. nr. 60/2001

era la dispoziția intimatei, astfel încât actul normativ menționat nu poate fi

invocat pentru stabilirea competenței funcționale a instanței.

In această

situație, acțiunea având ca obiect anularea licitației fiind întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 118/1999 si nu pe O.U.G. nr. 60/2001, prezenta acțiune

trebuia soluționată de aceleași instanțe de judecată care au soluționat-o pe

cea dintâi.

Soluționarea

prezentei acțiuni de o instanță de contencios administrativ, în baza art. 82

alin. (1) din O.U.G. nr. 60/2001 ar fi constituit o eroare din punct de vedere

procedural, prin crearea accesului la o acțiune în justiție la care intimata nu

ar fi fost îndreptățită.

Tocmai pentru

acest argument, intimata și-a întemeiat în drept acțiunea pe prevederile legale

care reglementează răspunderea civilă delictuală, competența de soluționare a

cauzei fiind rezervată instanțelor comerciale, urmare a caracterului comercial

al prejudiciului cauzat prin neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare a

utilajului.

În lipsa

incidenței, în speța pendinte, a normei de drept substanțial privind tipul

acțiunii în justiție pentru obținerea de despăgubiri, care putea fi urmat de

părți, nici norma de drept procedural, care desemnează instanța de contencios

administrativ drept instanță competentă pentru soluționarea acestui tip de

acțiune, nu poate fi aplicată, astfel încât în mod corect cauza a fost

soluționată în prima instanță și instanța de apel de secțiile comerciale ale

Tribunalului București și Curții de Apel București.

Oricum,

acestea au fost argumentele pentru care nici măcar litigiul având ca obiect

anularea hotărârii prin care au fost desemnați câștigătorii licitației nu a

fost soluționata de o instanță de contencios administrativ, Tribunalul București

respingând irevocabil excepția necompetenței funcționale a secției comerciale

în soluționarea litigiului.

In

consecință, dispozițiile art. 82 alin. (2) din O.U.G. nr. 60/2001 sunt

inaplicabile în prezenta speță, întrucât la data nașterii dreptului intimatei

de a solicita nulitatea actului administrativ atacat, acestea nu erau în

vigoare, astfel încât nu este îndeplinită condiția prealabilă prevăzută de art.

82 alin. (1) din același act normativ.

Pentru aceste

argumente, nefiind îndeplinite cerințele art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 274 C.

proc. civ. se va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de

contestatoarea C.N.I.M. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 3878 din 28

noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, și va

fi obligată contestatoarea la plata sumei de 12.622 Euro către intimata P.I.C.

BUCUREȘTI, în echivalent lei la cursul oficial din data plății.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C ID E

Respinge

excepția inadmisibilității contestației în anulare.

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea C.N.I.M. SA

BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 3878 din 28 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția comercială.

Obligă

contestatoarea la plata sumei de 12.622 Euro către intimata P.I.C. BUCUREȘTI,

în echivalent lei la cursul oficial din data plății.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 4 iunie 2009.