ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4093/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 3

octombrie 2007, reclamantul A.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa

de Pensii a Municipiului București, anularea hotărârii nr. 16575/156 din 10

iulie 2007 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de

beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că este îndreptățit la acordarea drepturilor prevăzute de legea

menționată pentru perioada 19 martie 1942-6 martie 1945, începând cu data de 1

iunie 2007, fiind născut în timpul strămutării părinților săi din Bulgaria în

România, ca urmare a aplicării Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 207 din 24

ianuarie 2008, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiției prevăzute de

art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, întrucât declarațiile autentice ale

martorilor, administrate în cauză, nu se coroborează cu datele rezultate din Evidențele

Arhivelor Naționale, din care reiese că reclamantul și părinții săi nu

figurează cu declarație și situație de avere imobiliară rurală și nici cu dosar

de colonizare în comuna Cociular, sat Ghiurghenciuc, județul Durostor.

Împotriva sus menționatei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, reclamantul A.C., solicitând, în temeiul art.

304 pct. 7 și 9 și al art. 304

1

C. proc. civ., modificarea acestei

hotărâri judecătoresti, în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost

formulată.

Recurentul a susținut că instanța de

fond a pronunțat sentința atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999 actualizată, având în vedere că, în lipsa documentelor

oficiale (situație și declarație de avere imobiliară rurală), pe care nu le-a

putut prezenta deoarece părinții săi nu au avut avere, dovada încadrării în

prevederile legale invocate se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut

de lege.

Or, din declarațiile martorilor,

administrate în temeiul art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, rezultă că cele

susținute în acțiune sunt adevărate.

Examinând cauza și sentința atacată

în raport cu criticile invocate, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente în speță, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru motivele care

vor fi expuse în continuare.

Potrivit prevederilor art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost completată și modifică, de dispozițiile

acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada

regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie

1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate

decât cea de domiciliu.

Prin Normele de aplicare a

ordonanței, aprobată prin H.G. nr. 127/2000 în art. 2, persoanelor strămutate

în altă localitate decât cea de domiciliu le-au fost asimilate și cele

expulzate, refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de

populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Cum strămutarea din localitatea de

domiciliu în alta pe criterii etnice este o modalitate de persecuție etnică, ce

durează pe toată durata strămutării, este de reținut că și copilul născut în

localitatea în care părinții săi au fost strămutați are același statut ca aceștia,

întrucât a suferit aceleași privațiuni, iar consecințele strămutării s-au

răsfrânt în mod direct și asupra sa, perioada fiind de la data nașterii lui și

până la data retrocedării pământului românesc.

În mod eronat prima instanță a

reținut că recurentul reclamant nu a dovedit că s-ar afla în această situație.

Astfel, din declarațiile autentice

ale martorilor C.S. și S.T., coroborate cu datele rezultate din certificatul de

deces al tatălui reclamantului, A.S. și cu cele din actele de stare civilă ale

reclamantului, rezultă că, s-a făcut dovada strămutării, în condițiile art. 4

din H.G. nr. 127/2002.

Mai mult decât atât, prin

înscrisurile administrate în temeiul art. 305 C. proc. civ. în recurs,

respectiv copia extras din „Tabloul nominal de coloniști români din comuna

Cociular, județul Durostor și suprafețele însămânțate cu culturi ce nu s-au

putut recolta în anul 1940”, „Declarațiunea” și „Situația” de avere imobiliară,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Oficiul Național al Colonizării și

procesul-verbal din 9 mai 1942 emis de Serviciul Comercial al Colonizării,

Inspectoratul General al Dobrogei, recurentul reclamant a făcut dovada și prin

înscrisuri oficiale a situației de fapt invocate.

În consecință, în temeiul art. 312

alin. (1) alin. (1) teza 1 C. proc. civ., față de dovezile existente la dosar,

recursul se va admite și se va modifica sentința atacată în sensul admiterii

acțiunii.

În consecință, se va anula hotărârea

nr. 16575/156 din 10 iulie 2007 emisă de intimata pârâtă și va fi obligată pârâta

să emită o nouă hotărâre, prin care să-i acorde reclamantului drepturile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru

perioada 19 martie 1942-6 martie 1945, începând cu data de 1 iunie 2007.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A.C.

împotriva sentinței civile nr. 207 din 24 ianuarie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că

admite acțiunea formulată de reclamantul A.C., anulează hotărârea nr. 16575/156

din 10 iulie 2007 și obligă pârâta să emită o nouă hotărâre, prin care să

recunoască reclamantului beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000

pentru perioada 19 martie 1942-6 martie 1945, începând cu data de 1 iunie 2007.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

noiembrie 2008.