ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 399/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 790 din 19 martie 2007,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamantul F.I. și, anulând hotărârea nr. 16288/551

din 23 noiembrie 2006 emisă de pârâta Casa de Pensii a Municipiului București, a

obligat-o pe aceasta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantului

drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, pentru perioada 20 iulie 1943-06 martie

1945, începând cu 01 noiembrie 2006.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, pe baza probelor administrate, că

reclamantul s-a născut la data de 20 iulie 1943, în județul Tulcea, după ce, în

toamna anului 1940, familia acestuia fusese strămutată din localitatea Cainargeau

Mică, județul Durostor, Bulgaria, în România, situație în care devin aplicabile

dispozițiile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de

la 06 septembrie 1940, până la 06 martie 1945, din motive etnice. A mai reținut

instanța de fond că, în cauză, persecuția reclamantului constă în traiul în comun

pe care, după naștere, acesta l-a dus alături de părinții săi refugiați, cu care

a împărtășit aceeași soartă, efectele strămutării răsfrângându-se, indirect, și

asupra sa.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Casa de Pensii a

Municipiului București, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs s-a arătat de către recurentă că cererea formulată de intimat a fost respinsă,

deoarece acesta s-a născut la data de 20 iulie 1943, în comuna Nalbant, județul

Tulcea, după 2 ani și 10 luni de la schimbul obligatoriu dintre supușii români de

etnie bulgară din județele Tulcea și Constanța (în delimitarea dinainte de 14 iunie

1925) și supușii de etnie română din județele Durostor și Caliacra, stipulat în

prevederile art. 3 al Tratatului încheiat la Craiova între România și Bulgaria,

în data de 07 septembrie 1940. Reclamantul s-a născut pe teritoriul României și

nu a părăsit niciodată țara, astfel încât nu poate face și nici nu a făcut dovada

persecuției etnice invocate.

Recurenta a precizat că

pot beneficia de prevederile legii în discuție și persoanele concepute, la momentul

strămutării părinților, întrucât copilul conceput se consideră că există, iar drepturile

i se recunosc încă de la concepție, dacă s-a născut viu. Per a contrario, nu pot

beneficia de această reglementare copii concepuți după strămutare, născuți pe teritoriul

României, pe considerentul că au suferit privațiuni din cauza statutului de strămutat

pe care l-au avut părinții lor.

În opinia recurentei,

dacă legiuitorul ar fi considerat că și copiii născuți după strămutarea părinților

sunt îndreptățiți să beneficieze de aceleași drepturi compensatorii ca și părinții

lor, ar fi prevăzut în mod expres aceasta și nu ar mai fi limitat prevederile legii

(data limită de aplicare fiind 06 martie 1945), instituind astfel o discriminare

față de cei născuți după această dată.

Intimatul a formulat concluzii

scrise în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată,

în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului ca nefondat.

Sentința criticată este

legală și temeinică, în speță nefiind incidente cazurile prevăzute de art. 304 sau

art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii.

Instanța de fond a analizat

corect situația de fapt expusă anterior, în raport de materialul probator administrat

în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, conform art. 1

din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile

acesteia persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere

de la 06 septembrie 1940, până la 06 martie 1945, a avut de suferit persecuții din

motive etnice, după cum urmează: „lit. c) a fost strămutată în altă localitate decât

cea de domiciliu.”

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care

a fost mutată sau a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din

motive etnice.

Art. 2 din Normele de

aplicare a ordonanței aprobate prin H.G. nr. 127/2002 explicitează ce se înțelege

prin persoană strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv „persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate

din motive etnice. În această categorie se includ și persoanele care au fost expulzate,

refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare

a unui tratat bilateral.”

Cum strămutarea (refugiul)

din localitatea de domiciliu în alta, pe criterii etnice, este o modalitate de persecuție

etnică, ce durează pe toată durata strămutării (refugiului), în mod legal instanța

de fond a apreciat că și copilul născut în timpul acestei perioade are același statut

cu cel al părinților săi.

A raționa altfel ar însemna

ca la condiții de viață identice, în urma strămutării, să se aplice un regim juridic

diferențiat, încălcându-se, prin urmare, principiul egalității de tratament și al

nediscriminărilor sociale.

Potrivit art. 6 din O.U.G.

nr. 105/1999 și art. 4 din Normele metodologice pentru aplicarea acestui act normativ,

dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se face cu acte

oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este

posibilă, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Situația de refugiat intimatului-reclamant

a rezultat din probele administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor

B.T. și B.D., precum și copiile actelor de stare civilă ale acestuia.

În consecință, pentru

considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat

la art. 20 din Legea contenciosului administrativ, Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Casa de Pensii a Municipiului București împotriva sentinței civile

nr. 790 din 19 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2008.