ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3053/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3053/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2809

din 5 octombrie 2007, reclamanta B.V. a chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul Pitești prin Primar și a

solicitat

restituirea imobilului-casă de locuit și teren, situat în Pitești,

jud.

Argeș.

În motivarea acțiunii a arătat că

autorul reclamantei, M.D.

a dobândit de la

G.M. prin actul autentic de vânzare-cumpărare nr. 194

din 30 martie 1949 imobilul situat în Pitești, jud.

Argeș, imobil

ce a fost naționalizat

în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950.

Cererea a fost îndreptată împotriva

Municipiului Pitești reprezentat prin

Primar,

susținându-se că este autoritatea care în prezent deține imobilul.

La

termenul din data de 29 ianuarie 2008, reclamanta și-a precizat acțiunea,

arătând că nu a formulat până în prezent

cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 în

vederea restituirii

imobilelor.

Prin

sentința nr. 88 din 1 aprilie 2008 a Tribunalului Argeș a fost respinsă ca

inadmisibilă acțiunea reclamantei, reținându-se în esență că, în materia

preluării

abuzive a

proprietății de către stat, legiuitorul a considerat necesar să prevadă o

soluționare uniformă a restituirilor în

natură sau pentru determinarea măsurilor

reparatorii.

Astfel,

prin apariția Legii nr. 10/2001 s-a urmărit aplicarea unei proceduri

specifice, în mod uniform pe întreg teritoriul țării, în raport cu

deținătorii

bunurilor preluate abuziv de

către stat, cu posibilitatea de a se adresa justiției în

toate

situațiile în care, în urma sesizării deținătorului, acesta nu răspunde

notificării sau răspunsul nu mulțumește pe

autorul notificării.

De

reținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se reține

că, pe de o parte Convenția nu impune statelor contractante nicio

obligație

specifică pentru repararea

nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să

fi ratificat Convenția, iar pe de altă parte,

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

nu este interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost

transferate înainte

să ratifice Convenția.

În acest

context s-a considerat că se impune ca și persoanele îndreptățite să

facă demersurile și diligentele necesare

pentru respectarea dispozițiilor legale.

Procedura legii

speciale a avut în vedere formularea unei cereri de restituire împotriva

deținătorului, prin intermediul notificării, cu consecința urmării unei

proceduri specifice față de care dispozițiile art. 480 C. civ. au caracter

general, prevederile speciale derogând de la textul de drept comun, pe care se

întemeiază

cererea de revendicare.

Așadar, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele interesate, care intră sub

incidența acestei legi, cum este și cazul reclamantei, sunt ținute să se

conformeze condițiilor, termenelor și prevederilor reglementate de acest act

normativ.

Aceeași concluzie s-a reținut că rezultă și din

dispozițiile art. 46 din Legea

nr. 10/2001,

care au stabilit momentul intrării în vigoare a legii, raportul dintre

acțiunea întemeiată pe dreptul comun în

revendicare și cererea întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Dacă

anterior intrării în vigoare a acestei legi era în mod evident posibilă

acțiunea în revendicare, fie în temeiul

disp. art. 480 C. civ., fie în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 toate persoanele

îndreptățite

sunt ținute să urmeze prevederile acestei legi.

Or, reclamanta nu a apelat la

prevederile acestei legi, ci a formulat cererea

de față, în revendicare, al cărei obiect intră sub incidența Legii nr.

10/2001.

Siguranța

și stabilitatea circuitului civil, ca argumente avute în vedere la elaborarea

acestui act normativ special, nu pot fi afectate prin nerespectarea

dispozițiilor legilor speciale, elaborate în scopul stabilirii

măsurilor reparatorii

față de preluările

efectuate de către stat în perioada comunistă, 6 martie 1945-22

decembrie

1989.

Prin apelul declarat de reclamantă, s-a

criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie sub

următoarele aspecte:

Legea nr.

10/2001 ca lege specială, reglementează modalitatea de restituire în

natură sau de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilele

naționalizate în mod abuziv.

Persoanele

îndreptățite au avut posibilitatea să obțină pe cale administrativă

repararea prejudiciului suferit prin preluarea de către stat a

imobilelor proprietatea lor sau a autorilor lor. în cazurile în care aceste

persoane nu au

obținut satisfacție pe cale

administrativă, au facultatea de a contesta în justiție

măsurile luate

de comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Expedierea

notificărilor menționate a trebuit să fie făcută până la un termen

prelungit de mai multe ori prin lege,

după a cărui expirare abordarea procedurii

administrative

a devenit imposibilă.

S-a mai arătat că, în spețele de natura

celei de față, procedeul urmat de instanță pentru rezolvarea pricinii și

consacrat ca atare în practică se

caracterizează

prin compararea titlurilor înaintate de părți. Nu se poate susține că

nerecurgerea la dispozițiile unui act normativ special poate împiedica o

persoană să recurgă, să uzeze de normele dreptului comun pentru a-și apăra

drepturile.

Edificator în

acest sens este faptul că, potrivit legii, acțiunea în revendicare

este imprescriptibilă, proprietarul neposesor poate oricând să-și ceară

înapoi imobilul de la posesorul neproprietar.

A mai

susținut apelanta că a dovedit că imobilul din Pitești,

jud. Argeș a aparținut autorului său, că a fost

preluat fără titlu de către stat și

că în prezent face

parte din fondul locativ de stat.

Toate aceste

elemente nu pot fi contrazise de niciun act prezentat de partea adversă, prin

care să justifice rămânerea imobilului în posesia sa și perpetuarea

unui abuz petrecut în anul 1950 și rămas

neîndreptat până în prezent.

Prin decizia nr.

182 din 29 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, a fost

admis apelul reclamantei B.V. împotriva sentinței civile nr. 88 din

1 aprilie 2008 a Tribunalului Argeș, care

a fost desființată și cauza a fost trimisă spre

rejudecare

instanței de fond.

Instanța de apel a reținut că hotărârea primei

instanțe este nelegală prin modul de soluționare a excepției de

inadmisibilitate a acțiunii în revendicare imobiliară, ignorându-se

dispozițiile art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

în raport de art. 480 C. civ.

În

funcție de situația juridică a imobilului în litigiu și de data promovării

acțiunii, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, care

înlocuiesc

dispozițiile

dreptului comun în materia acțiunilor în revendicare imobiliară.

Principiul

specialia generalibus derogant

, valorificat de instanța de fond

intervine în situația în care se pune problema combinării a două legi

succesive,

una generală și alta specială, cadru în care

legea specială se aplică prioritar normei generale.

În

această situație s-a reținut că se impune identificarea rațiunii legii speciale

pentru a desprinde acele soluții particulare preconizate

care să determine aplicarea prioritară în raport cu dreptul comun.

Astfel, potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se restituie în natură, în

condițiile acestei legi.

Art. 2

alin. (2) din aceeași lege statuează că persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută

la data preluării.

Art. 480

C. civ. consacră prerogativele dreptului de proprietate, posesia,

folosința și dispoziția titularului său, iar potrivit art. 481 C. civ.,

nimeni nu

poate fi expropriat decât pentru

o cauză de utilitate publică și numai după o justă

și prealabilă

despăgubire.

Analizând cele două texte, s-a reținut că

ipotezele celor două legi se

suprapun,

soluția normativă preconizată fiind aceeași în ambele reglementări,

respectiv

restituirea în natură a imobilelor.

Diferența constă

în aceea că legea specială prevede în plus și alte măsuri

reparatorii pentru ipoteza în care bunul nu poate

fi restituit în natură.

În aceste

condiții, neurmarea procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001 nu

poate conduce în niciun caz la pierderea dreptului subiectiv de

proprietate consacrat de legislația comună și de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Împrejurarea

că reclamanta nu ar fi uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu

poate fi de natură a conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci

doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, aceasta

nemaiputând beneficia de avantajele consacrate de lege.

Dreptul de proprietate al reclamantei,

moștenitoare a autoarei sale D.R., decedată la data de 29 septembrie 2006 este

consfințit printr-un contract de vânzare-cumpărare, transcris la grefa

Tribunalului Argeș sub nr. 194 din 30 martie 1949, iar potrivit actelor și

lucrărilor dosarului, prima instanță nu a

administrat

niciun fel de alte probe din care să rezulte dacă există acte de preluare

a imobilului de către stat, ori care este

situația juridică actuală a acestui imobil, de cine este ocupat în prezent și

în temeiul cărui titlu, luând act numai de susținerile

reclamantei,

nedovedite până în acest moment.

Împotriva ultimei hotărâri a declarat

recurs în termen pârâtul Municipiul

Pitești

prin Primar, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea criticilor formulate, recurentul învederează că în materia

preluărilor abuzive a imobilelor de către stat, legiuitorul a considerat

necesar să

prevadă o

soluționare uniformă a restituirilor în natură sau pentru determinarea

măsurilor reparatorii.

Se susține că

procedura legii speciale a avut în vedere formularea unei cereri

de restituire împotriva deținătorului,

prin intermediul notificării, cu consecința

urmării unei proceduri specifice, față de care

dispozițiile art. 480 C. civ. au

caracter general,

prevederile speciale derogând de la textul de drept comun, pe care se

întemeiază cererea în revendicare.

Mai arată recurentul că, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele interesate care intrau sub incidența

acestei legi erau ținute să se conformeze condițiilor, termenelor și

procedurilor reglementate de acest act normativ.

Dacă anterior intrării în vigoare a acestei

legi era posibilă o acțiune în revendicare, întemeiată pe disp. art. 480 C.

civ. ori pe art. 6 din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, toate persoanele

îndreptățite

trebuiau să urmeze procedura acestei legi, acțiunea în revendicare

întemeiată

pe dreptul comun fiind inadmisibilă.

Or, reclamanta nu a înțeles să apeleze

la prevederile acestei legi, ci a

formulat

cererea de față în temeiul dreptului comun, obiectul cauzei intrând sub

incidența

Legii nr. 10/2001, lege specială.

Se mai susține că

instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că nu s-a

administrat nicio probă din care să

rezulte modul de preluare a imobilului, că nu a

fost

stabilită situația juridică a acestuia, de cine este ocupat în prezent, în

condițiile în care este evident că preluarea s-a realizat în baza Decretului

nr. 92/1950 și în prezent este ocupat de Partidul

Național Țărănesc Creștin și

Democrat.

Examinând

recursul prin prisma criticilor întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Curtea îl reține ca

nefondat pentru considerentele ce urmează:

În cauză, s-a stabilit fără niciun

dubiu că autorii reclamantei au fost proprietarii de drept ai imobilului situat

în Pitești, jud. Argeș, imobil ce a fost naționalizat în mod abuziv.

La acest moment,

imobilul face parte tot din fondul locativ al statului, fără să

fie înstrăinat unei persoane fizice sau juridice.

Legea prevede clar că nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât

pentru o cauză de

utilitate publică și numai după o justă și prealabilă despăgubire.

Reclamanta,

în calitate de moștenitoare a foștilor proprietari este îndreptățită

să ceară retrocedarea în natură a imobilului.

Restituirea

în natură se poate face fie pe calea prevăzută de legea specială,

Legea nr. 10/2001, fie pe calea dreptului

comun (art. 480 și urm. C. civ.).

Împrejurarea că reclamanta nu a

formulat notificare în temeiul Legii

nr.

10/2001, nu poate avea ca efect decât privarea acesteia de posibilitatea creată

de legea specială pentru

despăgubirea foștilor proprietari, fie pe calea

restitutio in

integrum

,

fie prin acordarea de măsuri reparatorii.

În același timp, trebuie avut în vedere că,

existența unei legi speciale nu

poate să

blocheze calea acțiunii în revendicare, în condițiile în care chiar legea

specială face trimitere la o astfel de modalitate

pentru reintrarea în drepturi.

Pe de altă parte,

Convenția europeană a drepturilor omului, la care România

este

parte, prevede expres liberul acces la justiție.

Prin interzicerea introducerii unei

acțiuni în revendicare s-ar ajunge la

îngrădirea

accesului la justiție, aspect ce încalcă, inclusiv normele Constituției

României, care instituie prevalența tratatelor

internaționale la care România este

parte față de dreptul intern.

În speță, reținând că reclamanta nu a

urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, nu poate duce la concluzia că

și-a pierdut dreptul subiectiv de

proprietate

consacrat de legislația comună. Reclamanta a pierdut numai dreptul la

acțiunea

întemeiată pe dispozițiile legii speciale și avantajele consacrate de această

lege.

Este

evident, că dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, în calitate de moștenitoare

a autoarei sale este confirmat printr-un act de vânzare-cumpărare și,

așa cum a reținut și instanța de apel,

acțiunea nu trebuia respinsă ca inadmisibilă, impunându-se administrarea

probelor din care să rezulte modalitatea de preluare,

concretizarea situației juridice actuale, cine

deține imobilul în litigiu și în baza

cărui titlu, ca în

final instanța să se pronunțe cu privire la cererea formulată de reclamantă.

Față de

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu și-a

pierdut calitatea de proprietar, împrejurare ce o îndreptățește la

valorificarea dreptului de proprietate în temeiul dreptului comun.

A proceda altfel,

s-ar pune în discuție atât dreptul de proprietate garantat de

art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, cât și

accesul

la justiție în sensul prevăzut de art.6 din Convenție.

Conform art. 20 din Constituția

României trebuie avut în vedere că dispozițiile constituționale privind drepturile

și libertățile cetățenilor se

interpretează

și se aplică în concordanță cu Declarația universală a drepturilor

omului, cu pactele și cu celelalte tratate la

care România este parte.

Așa cum

s-a reținut și prin hotărârea recurată, în situația în care există

neconcordanțe între pactele și tratele

privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte, și legile

interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția situației în care Constituția sau legile

interne conțin

dispoziții mai favorabile.

Față de

aceste considerente, în mod corect instanța de apel a reținut greșita

soluționare a cauzei de către prima instanță pe excepția

inadmisibilității și a

admis apelul,

desființând soluția pronunțată, trimițând cauza spre rejudecare în

fond,

în funcție de criticile formulate.

În

consecință, urmează ca recursul pârâtei să fie respins ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Pitești prin

Primar împotriva deciziei nr. 182A din 29 septembrie 2008 a Curții de

Apel Pitești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16

martie 2009.