ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3053/2009

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2809 din 5 octombrie 2007, reclamanta B.V. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Pitești prin Primar și a solicitat restituirea imobilului-casă de locuit și teren, situat în Pitești, jud. Argeș. În motivarea acțiunii a arătat că autorul reclamantei, M.D. a dobândit de la G.M. prin actul autentic de vânzare-cumpărare nr. 194 din 30 martie 1949 imobilul situat în Pitești, jud. Argeș, imobil ce a fost naționalizat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950. Cererea a fost îndreptată împotriva Municipiului Pitești reprezentat prin Primar, susținându-se că este autoritatea care în prezent deține imobilul.

La termenul din data de 29 ianuarie 2008, reclamanta și-a precizat acțiunea, arătând că nu a formulat până în prezent cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilelor. Prin sentința nr. 88 din 1 aprilie 2008 a Tribunalului Argeș a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamantei, reținându-se în esență că, în materia preluării abuzive a proprietății de către stat, legiuitorul a considerat necesar să prevadă o soluționare uniformă a restituirilor în natură sau pentru determinarea măsurilor reparatorii. Astfel, prin apariția Legii nr. 10/2001 s-a urmărit aplicarea unei proceduri specifice, în mod uniform pe întreg teritoriul țării, în raport cu deținătorii bunurilor preluate abuziv de către stat, cu posibilitatea de a se adresa justiției în toate situațiile în care, în urma sesizării deținătorului, acesta nu răspunde notificării sau răspunsul nu mulțumește pe autorul notificării.

De reținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se reține că, pe de o parte Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică pentru repararea nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar pe de altă parte, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu este interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. În acest context s-a considerat că se impune ca și persoanele îndreptățite să facă demersurile și diligentele necesare pentru respectarea dispozițiilor legale. Procedura legii speciale a avut în vedere formularea unei cereri de restituire împotriva deținătorului, prin intermediul notificării, cu consecința urmării unei proceduri specifice față de care dispozițiile art. 480 C. civ.

au caracter general, prevederile speciale derogând de la textul de drept comun, pe care se întemeiază cererea de revendicare. Așadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele interesate, care intră sub incidența acestei legi, cum este și cazul reclamantei, sunt ținute să se conformeze condițiilor, termenelor și prevederilor reglementate de acest act normativ. Aceeași concluzie s-a reținut că rezultă și din dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, care au stabilit momentul intrării în vigoare a legii, raportul dintre acțiunea întemeiată pe dreptul comun în revendicare și cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Dacă anterior intrării în vigoare a acestei legi era în mod evident posibilă acțiunea în revendicare, fie în temeiul disp.

art. 480 C. civ., fie în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 toate persoanele îndreptățite sunt ținute să urmeze prevederile acestei legi. Or, reclamanta nu a apelat la prevederile acestei legi, ci a formulat cererea de față, în revendicare, al cărei obiect intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Siguranța și stabilitatea circuitului civil, ca argumente avute în vedere la elaborarea acestui act normativ special, nu pot fi afectate prin nerespectarea dispozițiilor legilor speciale, elaborate în scopul stabilirii măsurilor reparatorii față de preluările efectuate de către stat în perioada comunistă, 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Prin apelul declarat de reclamantă, s-a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: Legea nr. 10/2001 ca lege specială, reglementează modalitatea de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilele naționalizate în mod abuziv. Persoanele îndreptățite au avut posibilitatea să obțină pe cale administrativă repararea prejudiciului suferit prin preluarea de către stat a imobilelor proprietatea lor sau a autorilor lor.

în cazurile în care aceste persoane nu au obținut satisfacție pe cale administrativă, au facultatea de a contesta în justiție măsurile luate de comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001. Expedierea notificărilor menționate a trebuit să fie făcută până la un termen prelungit de mai multe ori prin lege, după a cărui expirare abordarea procedurii administrative a devenit imposibilă. S-a mai arătat că, în spețele de natura celei de față, procedeul urmat de instanță pentru rezolvarea pricinii și consacrat ca atare în practică se caracterizează prin compararea titlurilor înaintate de părți. Nu se poate susține că nerecurgerea la dispozițiile unui act normativ special poate împiedica o persoană să recurgă, să uzeze de normele dreptului comun pentru a-și apăra drepturile.

Edificator în acest sens este faptul că, potrivit legii, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, proprietarul neposesor poate oricând să-și ceară înapoi imobilul de la posesorul neproprietar. A mai susținut apelanta că a dovedit că imobilul din Pitești, jud. Argeș a aparținut autorului său, că a fost preluat fără titlu de către stat și că în prezent face parte din fondul locativ de stat. Toate aceste elemente nu pot fi contrazise de niciun act prezentat de partea adversă, prin care să justifice rămânerea imobilului în posesia sa și perpetuarea unui abuz petrecut în anul 1950 și rămas neîndreptat până în prezent. Prin decizia nr. 182 din 29 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, a fost admis apelul reclamantei B.V.

împotriva sentinței civile nr. 88 din 1 aprilie 2008 a Tribunalului Argeș, care a fost desființată și cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de fond. Instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe este nelegală prin modul de soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare imobiliară, ignorându-se dispozițiile art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în raport de art. 480 C. civ. În funcție de situația juridică a imobilului în litigiu și de data promovării acțiunii, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, care înlocuiesc dispozițiile dreptului comun în materia acțiunilor în revendicare imobiliară.

Principiul specialia generalibus derogant , valorificat de instanța de fond intervine în situația în care se pune problema combinării a două legi succesive, una generală și alta specială, cadru în care legea specială se aplică prioritar normei generale. În această situație s-a reținut că se impune identificarea rațiunii legii speciale pentru a desprinde acele soluții particulare preconizate care să determine aplicarea prioritară în raport cu dreptul comun. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se restituie în natură, în condițiile acestei legi. Art. 2 alin. (2) din aceeași lege statuează că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

Art. 480 C. civ. consacră prerogativele dreptului de proprietate, posesia, folosința și dispoziția titularului său, iar potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică și numai după o justă și prealabilă despăgubire. Analizând cele două texte, s-a reținut că ipotezele celor două legi se suprapun, soluția normativă preconizată fiind aceeași în ambele reglementări, respectiv restituirea în natură a imobilelor. Diferența constă în aceea că legea specială prevede în plus și alte măsuri reparatorii pentru ipoteza în care bunul nu poate fi restituit în natură. În aceste condiții, neurmarea procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce în niciun caz la pierderea dreptului subiectiv de proprietate consacrat de legislația comună și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Împrejurarea că reclamanta nu ar fi uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu poate fi de natură a conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, aceasta nemaiputând beneficia de avantajele consacrate de lege. Dreptul de proprietate al reclamantei, moștenitoare a autoarei sale D.R., decedată la data de 29 septembrie 2006 este consfințit printr-un contract de vânzare-cumpărare, transcris la grefa Tribunalului Argeș sub nr. 194 din 30 martie 1949, iar potrivit actelor și lucrărilor dosarului, prima instanță nu a administrat niciun fel de alte probe din care să rezulte dacă există acte de preluare a imobilului de către stat, ori care este situația juridică actuală a acestui imobil, de cine este ocupat în prezent și în temeiul cărui titlu, luând act numai de susținerile reclamantei, nedovedite până în acest moment.

Împotriva ultimei hotărâri a declarat recurs în termen pârâtul Municipiul Pitești prin Primar, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul învederează că în materia preluărilor abuzive a imobilelor de către stat, legiuitorul a considerat necesar să prevadă o soluționare uniformă a restituirilor în natură sau pentru determinarea măsurilor reparatorii. Se susține că procedura legii speciale a avut în vedere formularea unei cereri de restituire împotriva deținătorului, prin intermediul notificării, cu consecința urmării unei proceduri specifice, față de care dispozițiile art. 480 C. civ. au caracter general, prevederile speciale derogând de la textul de drept comun, pe care se întemeiază cererea în revendicare.

Mai arată recurentul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele interesate care intrau sub incidența acestei legi erau ținute să se conformeze condițiilor, termenelor și procedurilor reglementate de acest act normativ. Dacă anterior intrării în vigoare a acestei legi era posibilă o acțiune în revendicare, întemeiată pe disp. art. 480 C. civ. ori pe art. 6 din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, toate persoanele îndreptățite trebuiau să urmeze procedura acestei legi, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun fiind inadmisibilă. Or, reclamanta nu a înțeles să apeleze la prevederile acestei legi, ci a formulat cererea de față în temeiul dreptului comun, obiectul cauzei intrând sub incidența Legii nr. 10/2001, lege specială.

Se mai susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte modul de preluare a imobilului, că nu a fost stabilită situația juridică a acestuia, de cine este ocupat în prezent, în condițiile în care este evident că preluarea s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950 și în prezent este ocupat de Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat. Examinând recursul prin prisma criticilor întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea îl reține ca nefondat pentru considerentele ce urmează: În cauză, s-a stabilit fără niciun dubiu că autorii reclamantei au fost proprietarii de drept ai imobilului situat în Pitești, jud. Argeș, imobil ce a fost naționalizat în mod abuziv.

La acest moment, imobilul face parte tot din fondul locativ al statului, fără să fie înstrăinat unei persoane fizice sau juridice. Legea prevede clar că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și numai după o justă și prealabilă despăgubire. Reclamanta, în calitate de moștenitoare a foștilor proprietari este îndreptățită să ceară retrocedarea în natură a imobilului. Restituirea în natură se poate face fie pe calea prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001, fie pe calea dreptului comun (art. 480 și urm. C. civ.). Împrejurarea că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nu poate avea ca efect decât privarea acesteia de posibilitatea creată de legea specială pentru despăgubirea foștilor proprietari, fie pe calea restitutio in integrum , fie prin acordarea de măsuri reparatorii.

În același timp, trebuie avut în vedere că, existența unei legi speciale nu poate să blocheze calea acțiunii în revendicare, în condițiile în care chiar legea specială face trimitere la o astfel de modalitate pentru reintrarea în drepturi. Pe de altă parte, Convenția europeană a drepturilor omului, la care România este parte, prevede expres liberul acces la justiție. Prin interzicerea introducerii unei acțiuni în revendicare s-ar ajunge la îngrădirea accesului la justiție, aspect ce încalcă, inclusiv normele Constituției României, care instituie prevalența tratatelor internaționale la care România este parte față de dreptul intern. În speță, reținând că reclamanta nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, nu poate duce la concluzia că și-a pierdut dreptul subiectiv de proprietate consacrat de legislația comună.

Reclamanta a pierdut numai dreptul la acțiunea întemeiată pe dispozițiile legii speciale și avantajele consacrate de această lege. Este evident, că dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, în calitate de moștenitoare a autoarei sale este confirmat printr-un act de vânzare-cumpărare și, așa cum a reținut și instanța de apel, acțiunea nu trebuia respinsă ca inadmisibilă, impunându-se administrarea probelor din care să rezulte modalitatea de preluare, concretizarea situației juridice actuale, cine deține imobilul în litigiu și în baza cărui titlu, ca în final instanța să se pronunțe cu privire la cererea formulată de reclamantă. Față de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu și-a pierdut calitatea de proprietar, împrejurare ce o îndreptățește la valorificarea dreptului de proprietate în temeiul dreptului comun.

A proceda altfel, s-ar pune în discuție atât dreptul de proprietate garantat de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, cât și accesul la justiție în sensul prevăzut de art.6 din Convenție. Conform art. 20 din Constituția României trebuie avut în vedere că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Așa cum s-a reținut și prin hotărârea recurată, în situația în care există neconcordanțe între pactele și tratele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția situației în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Față de aceste considerente, în mod corect instanța de apel a reținut greșita soluționare a cauzei de către prima instanță pe excepția inadmisibilității și a admis apelul, desființând soluția pronunțată, trimițând cauza spre rejudecare în fond, în funcție de criticile formulate. În consecință, urmează ca recursul pârâtei să fie respins ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Pitești prin Primar împotriva deciziei nr. 182A din 29 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2009.