ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1599/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea primită la data de 19 martie 2008 și înregistrată la Curtea de Apel Constanța contestatorul S.L. a formulat contestație împotriva actelor de executare făcute de către A.V.A.S., solicitând să se constate prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită a creanțelor cedate prin împlinirea termenului de prescripție prevăzut de art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998, republicată, și anularea actelor de executare constând în adresa din 2008 prin care i s-a comunicat titlul executoriu, cu cheltuieli de judecată. În motivarea contestației s-a arătat că la data de 27 ianuarie 1998 contestatorul a încheiat contractul de garanție imobiliară autentificat din 27 ianuarie 1998 prin care a garantat, în calitate de fidejusor, creditul contractat de către SC R.F.

SRL de la B. SA prin instituirea ipotecii asupra imobilului (apartament) proprietatea sa situat în Medgidia, județul Constanța. Urmare a faptului că între B. SA, în calitate de cedent, și A.V.A.S., în calitate de cesionar, s-a încheiat contractul de cesiune de creanță din 21 iulie 1999, creanța datorată de către SC R.F. SRL a fost declarată neperformantă și preluată de A.V.A.S. în condițiile O.U.G. nr. 51/1998, modificată. Prin adresa din 28 februarie 2008 i s-au comunicat de către A.V.A.S. titlurile executorii ale creanței preluate de această instituție de la B. SA, titluri reprezentate de convenția angajament din 4 martie 1998 încheiată de SC R.F. SRL și B. SA și contractul de garanție imobiliară din 27 ianuarie 1998 încheiat de contestator cu B. SA.

Contestatorul a arătat că termenul de prescripție extinctivă de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (7) din O.U.G. nr. 51/1998 nu este derogator de la prevederile dreptului comun în ceea ce privește începutul curgerii termenului, ceea ce înseamnă că acesta s-a împlinit în anul 2005. Pe fondul cererii, contestatorul a precizat că împotriva SC R.F. SRL s-a deschis în dosarul nr. 2141/COM/1999 procedura insolvenței și că la masa credală s-a înscris, în calitate de creditor, și A.V.A.S. La data de 31 martie 2006, s-a organizat, la sediul lichidatorului judiciar desemnat în procedura insolvenței, licitația publică cu strigare în urma căreia s-a valorificat bunul cu care contestatorul a garantat plata creanței debitorului SC R.F.

SRL. Prin sentința civilă nr. 6/COM din 12 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată cauza în favoarea Curții de Apel București. S-a reținut că, potrivit art. 38 și art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de la A.V.A.S. sunt de competența Curții de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului, iar sediul pârâtei se află în raza Curții de Apel București. Curtea de Apel București, analizând contestația la executare, a constatat următoarele: Prin adresa din 28 februarie 2008 A.V.A.S.

a comunicat contestatorului S.L. și soției acestuia, S.A., titlurile executorii ce constată creanța în valoare de 203.289,94 dolari S.U.A. preluată de A.V.A.S. de la B. SA și de la B.C.R. SA. Titlurile executorii constatatoare ale creanței sunt: convenția angajament din 4 martie 1998 încheiată între debitor și codebitori cu B. SA și contractul de garanție imobiliară autentificat în data de 27 ianuarie 1998 de BNP M.I. și înscris la Judecătoria Medgidia sub în 2 februarie 1998, încheiat între S.L., S.A. și B. SA. Potrivit contractului de garanție imobiliară autentificat din 27 ianuarie 1998 de BNP M.I., S.L. și S.A. au constituit în favoarea B.R.C.E.

- B. SA o ipotecă asupra imobilului proprietatea acestora situat în Medgidia, ca accesoriu la creditul acordat și pentru garantarea biletelor la ordin emis în favoarea băncii conform convenției angajament din 1998 în vederea acoperirii creditului în sumă de 450.000 mărci germane, a dobânzilor și costurilor aferente acestuia, credit acordat SC R.F. SRL Năvodari. Prin convenția angajament din 4 martie 1998 s-a stipulat că Banca va avaliza cinci bilete la ordin emise de SC R.F. SRL în favoarea firmei B.L. GMBH Germania, pentru garantarea îndeplinirii obligațiilor de plată a cinci rate de credit ce revin clientului conform contractului de leasing din 17 noiembrie 1997 pentru import de mijloace fixe.

Banca și-a asumat obligația contractuală de a efectua plata angajamentului către firma B.L. GMBH la prima cerere scrisă că firma SC R.F. SRL nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar SC R.F. SRL, în calitate de client, s-a obligat să constituie în conturile sale la B. SA disponibilități bănești în valută dolari americani convenite, cu 7 zile înaintea plăților, cu autorizarea Băncii de a se regresa direct, fără acceptul clientului, asupra contului de disponibilități în valută și asupra altor conturi ale acestuia. La data de 21 iulie 1999 s-a încheiat contractul de cesiune de creanță între B.R.C.E. - B. SA și A.V.A.B., contract prin care s-a cesionat de către cedentul B. SA și s-a preluat de către cesionarul A.V.A.B.

creanța față de debitorul cedat SC R.F. SRL în valoare nominală totală de 473.144.213,32 lei (rol) la data de 20 iulie 1999. De asemenea, prin contractul de cesiune de creanță din 13 decembrie 1999 B.C.R. SA a cesionat către A.V.A.B. creanța la valoarea nominală de 963.678.943,46 lei. Contractele de cesiune de creanță au mai fost completate cu actele adiționale din datele de 31 martie 2000, 28 septembrie 2000, 25 aprilie 2001. Din înscrisurile depuse mai rezultă că prin sentința civilă nr. 2757 din 31 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția comercială, s-a dispus, în temeiul art. 79 din Legea nr. 64/1995, ridicarea dreptului debitorului SC R.F. SRL de a-și conduce activitatea și intrarea acestuia în faliment.

Conform sentinței civile nr. 298/COM din 7 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a dispus închiderea procedurii insolvenței debitorului SC R.F. SRL. și radierea acestuia din Registrul Comerțului. Prin sentința nr. 139 din 15 septembrie 2008, Curtea de Apel București a admis contestația la executare formulată de contestatorul S.L., a constatat prescris dreptul la executarea silită împotriva contestatorului și a anulat formele de executare silită pornită în baza titlurilor executorii constând în convenția angajament din 4 martie 1998 și contract de garanție imobiliară autentificat din 27 ianuarie 1998, obligând-o pe intimată la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut în esență că termenul de prescripție a executării silite s-a împlinit la data de 28 septembrie 2007 și că termenul nu s-a suspendat în temeiul art. 35 din Legea nr. 64/1995 respectiv art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât aceste texte se referă numai la acțiunile pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale nu și la acțiunile pentru realizarea creanțelor asupra bunurilor unor terți, cum sunt garanții ipotecari. Se reține, de asemenea, că garantul ipotecar nu are calitatea de fidejusor al debitorului principal și, ca urmare, nu se aplică prevederile art. 42 alin. (2) C. com. și ale art. 1873 C. civ. privind prezumția de solidaritate, iar neexistând solidaritate între garantul ipotecar și debitoarea SC R.F.

SRL cu privire la achitarea debitului datorat de debitoare, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 1036, art. 1045 și art. 1872 C. civ. care privesc efectele întreruperii prescripției executării contra debitorului principal asupra prescripției executării contra codebitorilor. Or, termenul de prescripție a executării silite s-a împlinit la 28 septembrie 2007 iar adresa de comunicare a titlurilor executorii din 28 februarie 2008 s-a trimis contestatorului la 7 martie 2008, fără să se fi făcut dovada intervenirii vreunui caz de suspendare sau întrerupere a prescripției dreptului la executare silită. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen, A.V.A.S. solicitând admiterea recursului său și modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită și, pe fond, respingerea contestației la executare.

În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., recurenta aduce, în esență, următoarele argumente: Greșit instanța de fond a reținut că S.L. nu este ținut să răspundă solidar cu SC R.F. SRL întrucât în contractul de garanție imobiliară din data de 27 ianuarie 1998 încheiat între S.L. și S.A. pe de o parte și B. SA de cealaltă parte se arată clar calitatea contestatorului de codebitor solidar și indivizibil. Prescripția dreptului de a cere executarea silită a fost suspendată în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, pe perioada cât societatea debitoare s-a aflat în procedura falimentului respectiv de la 31 octombrie 2001 până la 7 februarie 2008. Or, de vreme ce pentru datoria principală prescripția s-a întrerupt este evident că și pentru garanție, ca accesoriu, prescripția a fost întreruptă, avându-și aplicarea prevederile art. 1045, art. 1036, art. 1872 alin. (1) și art. 1873 C. civ.

Contestatorul S.L., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru cele ce urmează: Instanța de fond și-a întemeiat soluția pe concluzia că nu există solidaritate între garantul ipotecar S.L. și debitoarea SC R.F. SRL și că nu se aplică dispozițiile art. 42 alin. (1) C. com. și ale art. 1036, art. 1045 și art. 1872 C. civ. Bazându-se pe această concluzie instanța a statuat apoi că dreptul de a cere executarea silită prin valorificarea bunului ipotecat aparținând contestatorului s-a împlinit, nefiind suspendat. Or, concluzia instanței de fond cu privire la inexistența solidarității între contestator și societatea debitoare este greșită întrucât, atât din convenția angajament cât și din contractul de garanție imobiliară rezultă că S.L., este un terț dar care s-a obligat solidar și indivizibil alături de societatea debitoare SC R.F.

SRL Năvodari. Astfel, în convenția angajament din 4 martie 1998, semnată și de contestator, se prevede la art. IV alin. (3) „ipoteca de rangul I constituită în favoarea B. SA de d-l S.L. și d-na S.A., în calitate de codebitor solidar și indivizibil asupra imobil (...)„ iar în contractul de garanție imobiliară încheiat la 27 ianuarie 1998 și autentificat se prevede că acesta este încheiat de S.L. și S.A. „în calitate de codebitor garant solidar și indivizibil”. Rezultă deci, fără echivoc, împrejurarea că suntem, contrar celor reținute de instanța de fond, în prezența unei solidarități convenționale, situație în care își găsesc deplină aplicare prevederile art. 1872 C. civ. potrivit cărora întreruperea prescripției făcută în contra unuia din debitorii solidari are efect în contra tuturor celorlalți codebitori ai săi.

Dar instanța de fond, soluționând contestația la executare prin admiterea excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită nu a mai verificat existența sau inexistența în cauză a unei condiții legale esențiale pentru a putea fi angajată răspunderea garantului ipotecar, în speță a contestatorului S.L., în condițiile O.U.G. nr. 51/1998. Astfel, conform art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor creanțe bancare, cesiunea creanțelor bancare neperformante este supusă dispozițiilor art. 1391 și urm. C. civ. referitoare la cesiunea de creanță și are ca efect principal subrogarea A.V.A.S. în toate drepturile principale și accesorii ale creditorilor cedenți. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, în termen de 10 zile de la efectuarea cesiunii A.V.A.S.

are obligația de a notifica, în scris, cesiunea către debitorii cedați. De asemenea, conform art. 1393 C. civ. cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat cesiunea debitorului cedat. În raport de îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei obligații se aplică termenul de prescripție de drept comun prevăzut de art. 405 C. proc. civ. sau termenul special reglementat de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998. Cum instanța de fond a soluționat cauza pe excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită fundamentată, în mod eronat, cum s-a arătat, pe inexistența solidarității între contestator și societatea debitoare, fără a soluționa fondul cauzei și fără a verifica condiția esențială a notificării debitorului cedat pentru a putea stabili regimul aplicabil termenului de prescripție a executării silite, Înalta Curte, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc.

civ. să admită recursul și să caseze sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca, făcând aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, să nu priveze părțile de calea de atac prevăzută de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta A.V.A.S. București, împotriva sentinței Curții de Apel București, nr. 139 din 15 septembrie 2008, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2009.