ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1599/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea primită la data de 19 martie 2008 și

înregistrată la Curtea de Apel Constanța contestatorul S.L. a formulat

contestație împotriva actelor de executare făcute de către A.V.A.S., solicitând

să se constate prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită a creanțelor

cedate prin împlinirea termenului de prescripție prevăzut de art. 13 din O.U.G.

nr. 51/1998, republicată, și anularea actelor de executare constând în adresa din

2008 prin care i s-a comunicat titlul executoriu, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestației

s-a arătat că la data de 27 ianuarie 1998 contestatorul a încheiat contractul

de garanție imobiliară autentificat din 27 ianuarie 1998 prin care a garantat,

în calitate de fidejusor, creditul contractat de către SC R.F. SRL de la B. SA

prin instituirea ipotecii asupra imobilului (apartament) proprietatea sa situat

în Medgidia, județul Constanța. Urmare a faptului că între B. SA, în calitate

de cedent, și A.V.A.S., în calitate de cesionar, s-a încheiat contractul de

cesiune de creanță din 21 iulie 1999, creanța datorată de către SC R.F. SRL a

fost declarată neperformantă și preluată de A.V.A.S. în condițiile O.U.G. nr. 51/1998,

modificată. Prin adresa din 28 februarie 2008 i s-au comunicat de către

A.V.A.S. titlurile executorii ale creanței preluate de această instituție de la

B. SA, titluri reprezentate de convenția angajament din 4 martie 1998 încheiată

de SC R.F. SRL și B. SA și contractul de garanție imobiliară din 27 ianuarie

1998 încheiat de contestator cu B. SA.

Contestatorul a arătat că

termenul de prescripție extinctivă de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (7) din

O.U.G. nr. 51/1998 nu este derogator de la prevederile dreptului comun în ceea

ce privește începutul curgerii termenului, ceea ce înseamnă că acesta s-a

împlinit în anul 2005. Pe fondul cererii, contestatorul a precizat că împotriva

SC R.F. SRL s-a deschis în dosarul nr. 2141/COM/1999 procedura insolvenței și

că la masa credală s-a înscris, în calitate de creditor, și A.V.A.S. La data de

31 martie 2006, s-a organizat, la sediul lichidatorului judiciar desemnat în

procedura insolvenței, licitația publică cu strigare în urma căreia s-a

valorificat bunul cu care contestatorul a garantat plata creanței debitorului SC

R.F. SRL.

Prin sentința civilă nr. 6/COM

din 12 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost admisă excepția

necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată cauza în

favoarea Curții de Apel București. S-a reținut că, potrivit art. 38 și art. 45

din O.U.G. nr. 51/1998, cererile de orice natură privind drepturile și

obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de la A.V.A.S. sunt de

competența Curții de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după

caz, domiciliul pârâtului, iar sediul pârâtei se află în raza Curții de Apel București.

Curtea de Apel București,

analizând contestația la executare, a constatat următoarele:

Prin adresa din 28 februarie

2008 A.V.A.S. a comunicat contestatorului S.L. și soției acestuia, S.A.,

titlurile executorii ce constată creanța în valoare de 203.289,94 dolari S.U.A.

preluată de A.V.A.S. de la B. SA și de la B.C.R. SA. Titlurile executorii

constatatoare ale creanței sunt: convenția angajament din 4 martie 1998

încheiată între debitor și codebitori cu B. SA și contractul de garanție

imobiliară autentificat în data de 27 ianuarie 1998 de BNP M.I. și înscris la

Judecătoria Medgidia sub în 2 februarie 1998, încheiat între S.L., S.A. și B.

SA.

Potrivit contractului de

garanție imobiliară autentificat din 27 ianuarie 1998 de BNP M.I., S.L. și S.A.

au constituit în favoarea B.R.C.E. - B. SA o ipotecă asupra imobilului

proprietatea acestora situat în Medgidia, ca accesoriu la creditul acordat și

pentru garantarea biletelor la ordin emis în favoarea băncii conform convenției

angajament din 1998 în vederea acoperirii creditului în sumă de 450.000 mărci

germane, a dobânzilor și costurilor aferente acestuia, credit acordat SC R.F.

SRL Năvodari.

Prin convenția angajament din

4 martie 1998 s-a stipulat că Banca va avaliza cinci bilete la ordin emise de SC

R.F. SRL în favoarea firmei B.L. GMBH Germania, pentru garantarea îndeplinirii

obligațiilor de plată a cinci rate de credit ce revin clientului conform

contractului de leasing din 17 noiembrie 1997 pentru import de mijloace fixe.

Banca și-a asumat obligația contractuală de a efectua plata angajamentului

către firma B.L. GMBH la prima cerere scrisă că firma SC R.F. SRL nu și-a

îndeplinit obligațiile contractuale, iar SC R.F. SRL, în calitate de client,

s-a obligat să constituie în conturile sale la B. SA disponibilități bănești în

valută dolari americani convenite, cu 7 zile înaintea plăților, cu autorizarea

Băncii de a se regresa direct, fără acceptul clientului, asupra contului de

disponibilități în valută și asupra altor conturi ale acestuia.

La data de 21 iulie 1999 s-a

încheiat contractul de cesiune de creanță între B.R.C.E. - B. SA și A.V.A.B.,

contract prin care s-a cesionat de către cedentul B. SA și s-a preluat de către

cesionarul A.V.A.B. creanța față de debitorul cedat SC R.F. SRL în valoare

nominală totală de 473.144.213,32 lei (rol) la data de 20 iulie 1999.

De asemenea, prin contractul

de cesiune de creanță din 13 decembrie 1999 B.C.R. SA a cesionat către A.V.A.B.

creanța la valoarea nominală de 963.678.943,46 lei.

Contractele de cesiune de

creanță au mai fost completate cu actele adiționale din datele de 31 martie

2000, 28 septembrie 2000, 25 aprilie 2001.

Din înscrisurile depuse mai

rezultă că prin sentința civilă nr. 2757 din 31 octombrie 2001 pronunțată de

Tribunalul Constanța, secția comercială, s-a dispus, în temeiul art. 79 din

Legea nr. 64/1995, ridicarea dreptului debitorului SC R.F. SRL de a-și conduce

activitatea și intrarea acestuia în faliment. Conform sentinței civile nr. 298/COM

din 7 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a dispus închiderea

procedurii insolvenței debitorului SC R.F. SRL. și radierea acestuia din Registrul

Comerțului.

Prin sentința nr. 139 din 15

septembrie 2008, Curtea de Apel București a admis contestația la executare

formulată de contestatorul S.L., a constatat prescris dreptul la executarea

silită împotriva contestatorului și a anulat formele de executare silită

pornită în baza titlurilor executorii constând în convenția angajament din 4

martie 1998 și contract de garanție imobiliară autentificat din 27 ianuarie

1998, obligând-o pe intimată la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut în esență că termenul de prescripție a

executării silite s-a împlinit la data de 28 septembrie 2007 și că termenul nu

s-a suspendat în temeiul art. 35 din Legea nr. 64/1995 respectiv art. 36 din

Legea nr. 85/2006, întrucât aceste texte se referă numai la acțiunile pentru

realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale nu și la acțiunile

pentru realizarea creanțelor asupra bunurilor unor terți, cum sunt garanții

ipotecari.

Se reține, de asemenea, că

garantul ipotecar nu are calitatea de fidejusor al debitorului principal și, ca

urmare, nu se aplică prevederile art. 42 alin. (2) C. com. și ale art. 1873 C.

civ. privind prezumția de solidaritate, iar neexistând solidaritate între

garantul ipotecar și debitoarea SC R.F. SRL cu privire la achitarea debitului

datorat de debitoare, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 1036, art. 1045

și art. 1872 C. civ. care privesc efectele întreruperii prescripției executării

contra debitorului principal asupra prescripției executării contra

codebitorilor. Or, termenul de prescripție a executării silite s-a împlinit la

28 septembrie 2007 iar adresa de comunicare a titlurilor executorii din 28

februarie 2008 s-a trimis contestatorului la 7 martie 2008, fără să se fi făcut

dovada intervenirii vreunui caz de suspendare sau întrerupere a prescripției

dreptului la executare silită.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, în termen, A.V.A.S. solicitând admiterea recursului său și

modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii excepției

prescripției dreptului de a cere executarea silită și, pe fond, respingerea

contestației la executare.

În motivarea recursului său,

întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.,

recurenta aduce, în esență, următoarele argumente:

Greșit instanța de fond a

reținut că S.L. nu este ținut să răspundă solidar cu SC R.F. SRL întrucât în

contractul de garanție imobiliară din data de 27 ianuarie 1998 încheiat între S.L.

și S.A. pe de o parte și B. SA de cealaltă parte se arată clar calitatea

contestatorului de codebitor solidar și indivizibil.

Prescripția dreptului de a

cere executarea silită a fost suspendată în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006,

pe perioada cât societatea debitoare s-a aflat în procedura falimentului

respectiv de la 31 octombrie 2001 până la 7 februarie 2008. Or, de vreme ce

pentru datoria principală prescripția s-a întrerupt este evident că și pentru

garanție, ca accesoriu, prescripția a fost întreruptă, avându-și aplicarea

prevederile art. 1045, art. 1036, art. 1872 alin. (1) și art. 1873 C. civ.

Contestatorul S.L., prin

întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul prin

prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru

cele ce urmează:

Instanța de fond și-a

întemeiat soluția pe concluzia că nu există solidaritate între garantul

ipotecar S.L. și debitoarea SC R.F. SRL și că nu se aplică dispozițiile art. 42

alin. (1) C. com. și ale art. 1036, art. 1045 și art. 1872 C. civ. Bazându-se

pe această concluzie instanța a statuat apoi că dreptul de a cere executarea

silită prin valorificarea bunului ipotecat aparținând contestatorului s-a

împlinit, nefiind suspendat. Or, concluzia instanței de fond cu privire la

inexistența solidarității între contestator și societatea debitoare este

greșită întrucât, atât din convenția angajament cât și din contractul de

garanție imobiliară rezultă că S.L., este un terț dar care s-a obligat solidar

și indivizibil alături de societatea debitoare SC R.F. SRL Năvodari. Astfel, în

convenția angajament din 4 martie 1998, semnată și de contestator, se prevede

la art. IV alin. (3) „ipoteca de rangul I constituită în favoarea B. SA de d-l S.L.

și d-na S.A., în calitate de codebitor solidar și indivizibil asupra imobil (...)„

iar în contractul de garanție imobiliară încheiat la 27 ianuarie 1998 și

autentificat se prevede că acesta este încheiat de S.L. și S.A. „în calitate de

codebitor garant solidar și indivizibil”. Rezultă deci, fără echivoc,

împrejurarea că suntem, contrar celor reținute de instanța de fond, în prezența

unei solidarități convenționale, situație în care își găsesc deplină aplicare

prevederile art. 1872 C. civ. potrivit cărora întreruperea prescripției făcută

în contra unuia din debitorii solidari are efect în contra tuturor celorlalți

codebitori ai săi.

Dar instanța de fond,

soluționând contestația la executare prin admiterea excepției prescripției

dreptului de a cere executarea silită nu a mai verificat existența sau

inexistența în cauză a unei condiții legale esențiale pentru a putea fi

angajată răspunderea garantului ipotecar, în speță a contestatorului S.L., în

condițiile O.U.G. nr. 51/1998.

Astfel, conform art. 13 din

O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor creanțe bancare, cesiunea creanțelor

bancare neperformante este supusă dispozițiilor art. 1391 și urm. C. civ.

referitoare la cesiunea de creanță și are ca efect principal subrogarea

A.V.A.S. în toate drepturile principale și accesorii ale creditorilor cedenți.

Potrivit alin. (3) al aceluiași

articol, în termen de 10 zile de la efectuarea cesiunii A.V.A.S. are obligația

de a notifica, în scris, cesiunea către debitorii cedați. De asemenea, conform art.

1393 C. civ. cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât

după ce a notificat cesiunea debitorului cedat.

În raport de îndeplinirea

sau neîndeplinirea acestei obligații se aplică termenul de prescripție de drept

comun prevăzut de art. 405 C. proc. civ. sau termenul special reglementat de art.

13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.

Cum instanța de fond a

soluționat cauza pe excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită

fundamentată, în mod eronat, cum s-a arătat, pe inexistența solidarității între

contestator și societatea debitoare, fără a soluționa fondul cauzei și fără a

verifica condiția esențială a notificării debitorului cedat pentru a putea

stabili regimul aplicabil termenului de prescripție a executării silite, Înalta

Curte, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și

art. 3041 C. proc. civ. să admită recursul și să caseze sentința atacată, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca, făcând aplicarea art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, să

nu priveze părțile de calea de atac prevăzută de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

recurenta A.V.A.S. București, împotriva sentinței Curții de Apel București, nr.

139 din 15 septembrie 2008, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 mai 2009.