ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4675/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta Popa Cristina a chemat în judecată M.F.P.,

solicitând instanței ca în contradictoriu cu acesta să dispună obligarea

pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2001 –

2005, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la

data plății efective, precum și daunele-interese aferente, potrivit art. 161 alin.

(4) C. muncii.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că, în perioada menționată a avut statutul de funcționar

public în cadrul M.F.P., statut ce îi conferă dreptul la sumele reprezentate de

primele de vacanță prevăzute de art. 33 alin. (2) (devenit art. 34 după

republicare) din Legea nr. 188/1999, iar suspendarea aplicării beneficiarului

acestui drept bănesc reprezintă o restrângere nelegală.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1551 din

6 iunie 2007 a respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și

prematurității acțiunii invocate de Ministerul Finanțelor Publice ca fiind

neîntemeiate.

Totodată, a admis acțiunea

reclamantei P.C. și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei prima egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pentru anii 2001 –

2005, actualizată cu indicele de inflație la data plății.

De asemenea, a respins ca

neîntemeiat capătul de cerere privind daunele interese.

Pentru a hotărî astfel,

instanța fondului a reținut că suspendarea prevederilor legale referitoare la

primele de concediu, este o măsură dilatorie, care a amânat acordarea

drepturilor funcționarilor publici la prima de concediu, neavând efect asupra

existenței dreptului, cererea reclamantului fiind întemeiată, urmează a fi

admisă.

Cât privește capătul de

cerere privind daunele interese, instanța a reținut că pârâta a avut o

justificare legală în neacordarea primelor de concediu, iar plata drepturilor

reprezentând prime, prin actualizarea acestora la data plății, reprezintă o

reparație suficientă și echitabilă.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul M.E.F.

Recurentul a susținut în

esență că, acordarea primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada

2001 – 2006 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de

tehnică legislativă a Constituției României, a legislației bugetare și a

salarizării funcționarilor publici.

A mai susținut că, cererea

de acordare a primelor de concediu este netemeinică și prin aceea că legea

bugetului de stat constituie norma specială în ceea ce privește finanțarea și

repartizarea resurselor bugetare iar dispozițiile referitoare la primele de

vacanță sunt suspendate prin legea bugetului de stat, motiv pentru care nu-și

produc efectele pe perioada suspendării.

Examinând cauza în raport cu

toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și

probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Este de necontestat faptul

că, prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe

lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de

bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat

că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în

anii 2001 – 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004)

precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr.

365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost

înlăturată existența pentru anii 2001 și 2005.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și

garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că, s-ar contraveni

atât art. 53

din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția

anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât

și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o

obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a

exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în

perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este

recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de

orice valoare.

De aceea,

respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea

aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea

oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face

necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se

bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală

și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 1551 din 6 iunie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 decembrie 2007.